ENGLISH - GERMAN - PORTUGUESE - RUSSIAN - FRENCH - ROMANIAN - SPANISH - CHINESE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(1869-1939)

Nadejda Konstantinovna Krupskaia

 

 

 

 

 

 

 

 

1890

 

 

 

1895

 

 

 

 

 

 

 

1916

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Zetkin - Krupskaja

 

on the Second World Congress of the Comintern

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


N. K. Krupskaia

Amintiri despre Lenin

[ incomplet ]

 

INTRODUCERE

 

Amintirile publicate în culegerea de faţă cuprind perioada 1894—1917, de la prima mea întîlnire cu Vladimir Ilici, în 1894, pînă la Revoluţia din Octombrie 1917. Mi se spune adesea că amintirile mele sînt scrise foarte laconic. E lesne de înţeles, toată lumea ar vrea să afle cît mai multe despre Ilici; pe lîngă asta, şi epoca descrisă are o uriaşă însemnătate istorică. Ea cuprinde perioada dezvoltării mişcării muncitoreşti de masă, cînd s-a creat partidul clasei muncitoare, un partid puternic, ferm sub raport principial şi călit de condiţiile extrem de grele ale activităţii ilegale. Aceasta a fost o perioadă de creştere necontenită a conştiinţei şi a gradului de organizare a clasei muncitoare, o perioadă de lupte înverşunate, care s-au încheiat prin victoria revoluţiei proletare socialiste.

Despre această epocă şi despre Ilici s-ar putea scrie nenumărate articole şi cărţi dintre cele mai interesante. Scopul meu a fost ca prin aceste amintiri să schiţez un tablou al condiţiilor în care a trăit şi a muncit Vladimir Ilici.

Am scris numai despre ceea ce mi-a rămas deosebit de viu în minte. Mi-am notat amintirile în două rînduri. Partea întîi, care cuprinde perioada 1894—1907, am scris-o în primii ani după moartea lui Vladimir Ilici. Ea cuprinde activitatea de la Petersburg, anii deportării, timpul petrecut la München şi la Londra în cursul primei emigraţii, perioada Congresului al II-lea al partidului, inclusiv anii care i-au premers şi care i-au urmat, pînă în 1905. Urmează apoi amintirile despre anul 1905 în străinătate şi în Rusia şi, în sfîrşit, despre anii 1905—1907. Cea mai mare parte din aceste amintiri le-am scris la Gorki. Rătăceam prin odăile rămase pustii ale casei mari din Gorki şi pe cărările năpădite de bălării ale parcului, unde îşi petrecuse Ilici ultimul an de viaţă. Anii 1894—1907 au fost ani de avînt ai tinerei mişcări muncitoreşti şi, fără să vreau, gîndurile mi se concentrau asupra acestei epoci, cînd s-a pus temelia patriciului nostru. Prima parte a cărţii am scris-o aproape exclusiv din memorie. Partea a doua am scris-o după cîţiva ani.

În aceşti ani am avut multe de învăţat, l-am recitit intens pe Lenin, am învăţat să leg strîns trecutul cu prezentul, să trăiesc fără Ilici, doar cu opera lui. De. aceea, partea a doua diferă de prima. În partea întîi am scris mai mult despre viaţa de zi cu zi, pe cînd în partea a doua accentul cade pe preocupările şi gîndurile lui Vladimir Ilici. Cred că ar fi mai bine ca cele două părţi să fie citite împreună. Partea întîi este organic legată de a doua; fără partea întîi, partea a doua ar putea să pară mai puţin „memorială“ decît este în realitate.

Cînd am scris partea a doua a lucrării, existau multe alte cărţi de amintiri despre Lenin, diferite culegeri; apăruse şi ediţia a doua a Operelor lui Lenin. Acest lucru a avut o anumită influenţă asupra amintirilor mele privind cea de-a doua perioadă de emigraţie. Am avut putinţa să mă verific mai bine. În afară de aceasta, perioada la care se referă ele (1908—1917) este mult mai complexă decît precedenta.

Prima perioadă (1893—1907) cuprinde începuturile mişcării muncitoreşti, lupta pentru crearea partidului, dezvoltarea primei revoluţii, îndreptată mai cu seamă împotriva ţarismului, şi înfrîngerea acestei revoluţii.

Perioada următoare — anii celei de-a doua emigraţii — este mult mai complexă. Atunci s-a făcut bilanţul activităţii revoluţionare din prima perioadă şi s-a desfăşurat lupta împotriva reacţiunii. Au fost ani de luptă îndîrjită împotriva oportunismului de toate formele şi nuanţele, cînd s-a făcut totul pentru adaptarea activităţii la orice condiţii, fără a se diminua conţinutul ei revoluţionar.

Perioada celei de-a doua emigraţii a coincis cu anii cînd se apropia războiul mondial, cînd oportunismul partidelor muncitoreşti a dus la falimentul Internaţionalei a II-a, cînd în faţa proletariatului mondial s-au ridicat sarcini cu totul noi, cînd era necesar să se croiască noi căi şi să fie pusă, piatră cu piatră, temelia Internaţionalei a III-a, cînd trebuia să se înceapă, în condiţii extrem de grele, lupta pentru socialism. În emigraţie, toate aceste sarcini se puneau în modul cel mai concret şi mai acut.

Fără a înţelege aceste sarcini, nu se poate înţelege cum a devenit Lenin conducătorul Revoluţiei din Octombrie, conducătorul revoluţiei mondiale. Conducătorii se formează şi se maturizează în luptă, îşi trag vlaga din ea. Nu poţi scrie amintiri despre Ilici din perioada emigraţiei fără a lega chiar şi cele mai mici amănunte ale vieţii sale de lupta pe care a desfăşurat-o în acei ani.

În cei 9 ani cît a durat a doua perioadă a emigraţiei, Ilici a rămas acelaşi de totdeauna. El muncea tot atît de mult şi de sistematic, studia cu atenţie fiecare amănunt, stabilea legăturile dintre fapte, ştia să privească adevărul în faţă, oricît de crud ar fi fost el. Ca şi înainte, el ura orice asuprire şi exploatare, era la fel de devotat cauzei proletariatului, cauzei oamenilor muncii, se preocupa într-o măsură tot atît de mare de interesele lor, şi întreaga sa viaţă era subordonată intereselor cauzei; aceasta era firea lui şi altfel n-ar fi putut trăi. Ilici lupta cu aceeaşi înflăcărare şi fermitate împotriva oportunismului, împotriva oricăror încercări de a da înapoi. Ca şi înainte, Ilici rupea legăturile cu prietenii cei mai apropiaţi, dacă vedea că trag mişcarea înapoi; el ştia să se apropie simplu, tovărăşeşte de adversarul de ieri, dacă acest lucru era necesar cauzei; ca şi înainte, spunea totul, deschis, fără înconjur. El iubea cu aceeaşi pasiune natura, pădurea în veştmîntu-i bogat de primăvară, cărările de munte şi lacurile, zgomotul oraşelor mari, mulţimea de muncitori; iubea tovarăşii, mişcarea, lupta, viaţa sub toate aspectele ei multilaterale. Era acelaşi Ilici, dar dacă îl observai zi de zi, băgai de scamă că devenise mai rezervat, mai atent faţă de oameni. Se plimba multă vreme meditînd, iar dacă îi întrerupeai din gîndurile lui, în prima clipă îi puteai citi în ochi un fel de tristeţe.

Anii emigraţiei au fost grei, ei i-au răpit lui Ilici multe forţe, dar au făurit din el luptătorul de care aveau nevoie masele, omul care le-a condus la victorie.

N. Krupskaia

 

 

LA PETERSBURG
1893—1898

 

Vladimir Ilici a venit la Petersburg în toamna anului 1893, dar eu l-am cunoscut ceva mai tîrziu. Auzisem de la tovarăşi că dintr-un oraş de pe Volga sosise un marxist foarte bine pregătit; apoi, într-o zi mi se aduse un caiet, care se vedea că trecuse prin multe mîini, intitulat „Despre pieţe“. În caiet erau expuse, pe de o parte, concepţiile lui Gherman Krasin[1], tehnolog, unul dintre marxiştii noştri din Petersburg, pe de altă parte concepţiile tînărului nou venit de pe Volga. Filele caietului erau împărţite în două: pe o jumătate de pagină, cu un scris nu prea ordonat, cu ştersături şi intercalări, îşi expusese ideile G. B. Krasin, pe cealaltă jumătate, în mod îngrijit, fără ştersături, îşi scrisese observaţiile şi obiecţiile noul venit.

Problema pieţelor ne interesa pe atunci mult pe noi toţi, tinerii marxişti.

În vremea aceea în cercurile marxiste din Petersburg începuse să se cristalizeze un curent aparte. Reprezentanţii acestui curent considerau procesul dezvoltării sociale ca ceva mecanic, schematic. În această concepţie asupra dezvoltării sociale rolul maselor, rolul proletariatului era complet ignorat. Dialectica revoluţionară a marxismului fusese azvîrlită peste bord, rămăseseră doar „fazele“ — moarte — „ale dezvoltării“. Acum, fireşte, orice marxist ar şti să respingă acest punct de vedere „mecanicist“, pe atunci însă în cercurile noastre marxiste din Petersburg era o mare fierbere în această problemă. Eram pe atunci foarte prost înarmaţi; mulţi dintre noi nu cunoşteau din Marx, de pildă, nimic în afară de primul volum din „Capitalul“; nici măcar „Manifestul Comunist“ nu-l văzuserăm şi simţeam doar instinctiv că acest „mecanicism“ este de-a dreptul opus marxismului viu.

Problema pieţelor era strîns legată de această problemă generală de interpretare a marxismului.

Adepţii „mecanicismului“ abordau de obicei foarte abstract această problemă.

De atunci au trecut mai bine de treizeci de ani.

Caietul despre care a fost vorba, din păcate, nu s-a păstrat.

Pot vorbi numai despre impresia pe care a produs-o el asupra noastră.

Marxistul nou venit trata problema pieţelor cît se poate de concret, legat de interesele maselor. În întregul fel de a aborda această problemă se simţea tocmai marxismul viu, care consideră fenomenele în ambianţa lor concretă şi în dezvoltarea lor.

Am vrut să-l cunosc mai îndeaproape pe acest nou venit, să-i cunosc mai îndeaproape concepţiile.

L-am văzut pe Vladimir Ilici tocmai în „săptămîna albă“. Se hotărîse să se organizeze la Ohta, la inginerul Klasson — unul dintre marxiştii de seamă din Petersburg, care, cam cu vreo doi ani în urmă, fusese în acelaşi cerc marxist cu mine — o consfătuire a cîtorva marxişti din Petersburg împreună cu noul venit de pe Volga. Pentru a camufla întîlnirea noastră conspirativă fuseseră pregătite tradiţionalele clătite. La această întîlnire, în afară de Vladimir Ilici au fost prezenţi: Klasson, I. P. Korobko, Serebrovski, S. I. Radcenko şi alţii; trebuiau să vină Potresov şi Struve, mi se pare însă că n-au venit. Îmi aduc aminte de un crîmpei de discuţie. Era vorba despre căile pe care trebuia să le alegem. N-am prea găsit un limbaj comun. Cineva — pare-mi-se că Şevleaghin — spusese că foarte importantă este munca în comitetul de alfabetizare. Vladimir Ilici a rîs, şi rîsul lui a răsunat oarecum răutăcios şi sec; ulterior nu l-am mai auzit niciodată rîzînd în acest fel:

— „Nimic de zis, cine vrea să salveze patria prin comitetul de alfabetizare — n-are decît, noi nu-l împiedicăm “.

Trebuie să spun că generaţia noastră fusese martoră încă din adolescenţă la încăierarea dintre narodovolţi şi ţarism, martoră a felului în care „societatea“ liberală, care la început îşi manifesta în fel şi chip „simpatiile“ faţă de partidul „Narodnaia Volea“, s-a retras în mod laş, cu coada între picioare, după înfrîngerea acestuia şi, temîndu-se şi de umbra ei, a început să propovăduiască „acţiunile mărunte“.

Remarca sarcastică a lui Vladimir Ilici era de înţeles. El venise să stabilim cum trebuie să pornim împreună la luptă, iar drept răspuns a auzit o chemare la răspîndirea broşurilor comitetului de alfabetizare.

Mai tîrziu, cînd ne-am cunoscut mai bine, Vladimir Ilici mi-a povestit o dată ce atitudine a avut „societatea“ după arestarea fratelui sau mai mare. Toţi cunoscuţii au întors spatele familiei Ulianov; pînă şi învăţătorul bătrînel care înainte juca şah mai în fiecare seară la ei acasă încetă să-i viziteze. Pe atunci încă nu exista cale ferată la Simbirsk, iar mama lui Vladimir Ilici trebuia să meargă cu trăsura pînă la Sîzran pentru a ajunge la Petersburg, unde se afla fiul ei. Vladimir Ilici i-a căutat un tovarăş de drum, dar nimeni n-a vrut să călătorească împreună cu mama unui deţinut.

Laşitatea generală de care s-a izbit a făcut atunci, după cum mi-a povestit Vladimir Ilici, o foarte puternică impresie asupra lui.

Această întîmplare din tinereţe şi-a pus, fără îndoială, pecetea asupra atitudinii lui Vladimir Ilici faţă de „societate“, faţă de liberali. El a aflat de timpuriu cît valorează flecăreala liberală.

La întîlnirea de la inginerul Klasson nu s-a ajuns, fireşte, la nici o înţelegere. Vladimir Ilici a vorbit puţin, el s-a mulţumit mai mult să studieze asistenţa. Şi aceşti oameni, care se intitulau marxişti, nu prea se simţeau la îndemînă sub privirile scrutătoare ale lui Vladimir Ilici.

Îmi amintesc că pe cînd ne întorceam, mergînd de-a lungul Nevei din Ohta pînă acasă, mi s-a povestit pentru prima oară despre fratele lui Vladimir Ilici, fost membru al partidului „Narodnaia Volea“, care luase parte la atentatul împotriva lui Alexandru al III-lea în 1887 şi murise de mîna călăilor ţarişti, fără să fi ajuns încă la majorat.

Vladimir Ilici îşi iubise foarte mult fratele. Ei aveau foarte multe gusturi comune, amîndoi simţeau nevoia să rămînă cît mai multă vreme singuri pentru a se putea concentra. De obicei ei locuiau împreună; un timp camera lor se afla într-o aripă izolată a casei, şi atunci cînd primeau vreo vizită — cîte cineva din numeroşii lor veri şi verişoare —, fraţii îl expediau pe musafir cu expresia lor preferată: „Onoraţi-ne cu absenţa dumneavoastră“. Amîndoi fraţii ştiau să lucreze cu asiduitate, amîndoi aveau o stare de spirit revoluţionară. Se simţea însă, fireşte, diferenţa de vîrstă. Aleksandr Ilici nu vorbea despre toate cu Vladimir Ilici.

Iată o întîmplare povestită de Vladimir Ilici:

Fratele lui studia ştiinţele naturale. În ultima vară pe care a petrecut-o acasă a avut de pregătit o dizertaţie despre viermii inelaţi şi tot timpul lucra cu microscopul. Pentru a folosi la maximum lumina zilei, se scula dis-de-dimineaţă şi se apuca imediat de lucru. „Nu, din fratele meu nu va ieşi un revoluţionar, gîndeam eu pe atunci — povestea Vladimir Ilici —, un revoluţionar nu poate consacra atîta timp cercetării viermilor inelaţi“. Curînd însă se convinse cît de mult greşise.

Fără îndoială că soarta fratelui său a exercitat o puternică influenţă asupra lui Vladimir Ilici. Un mare rol l-a jucat faptul că încă de pe atunci Vladimir Ilici îşi formase păreri proprii despre multe lucruri şi rezolvase deja în ceea ce-l privea problema necesităţii luptei revoluţionare.

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, de bună seamă că soarta fratelui său i-ar fi pricinuit numai o durere adîncă sau, în cel mai bun caz, ar fi generat năzuinţa şi hotărîrea de a porni pe calea acestuia. În realitate însă soarta fratelui i-a ascuţit activitatea cerebrală, l-a învăţat să gîndească cu o luciditate extremă, i-a format deprinderea de a privi adevărul în faţă, de a nu se lăsa furat nici măcar pentru o clipă de fraze, de iluzii, a dezvoltat la el o fermitate desăvîrşită în abordarea tuturor problemelor.

În toamna anului 1894 Vladimir Ilici citi în cercul nostru lucrarea sa „Prietenii poporului“. Îmi amintesc că această carte ne-a captivat pe toţi. În ea era arătat cu o neobişnuită limpezime ţelul luptei. Mai tîrziu, o ediţie şapirografiată a „Prietenilor poporului“ a circulat din mînă în mînă sub denumirea de „caiete galbene“. Aceste caiete erau nesemnate. Ele au fost citite de un număr destul de mare de persoane şi nu există nici o îndoială că au exercitat o puternică influenţă asupra tineretului marxist de atunci. Pe cînd mă aflam la Poltava în 1896, P.P. Rumeanţev, pe atunci social-democrat activ, care tocmai ieşise din închisoare, a caracterizat „Prietenii poporului“ ca fiind cea mai bună, cea mai viguroasă şi cea mai completă formulare a punctului de vedere al social-democraţiei revoluţionare.

În iarna anului 1894—1895 am ajuns să-l cunosc destul de bine pe Vladimir Ilici. El conducea cercurile muncitoreşti de dincolo de bariera Nevski, iar eu lucram de peste trei ani ca învăţătoare în acelaşi cartier, la şcoala serală duminicală Smolenskaia, aşa că cunoşteam destul de bine viaţa de pe calea Schlüsselburg1). O serie întreagă de muncitori din cercurile conduse de Vladimir Ilici erau elevii mei la şcoala duminicală: Babuşkin, Borovkov, Gribakin, fraţii Bodrov — Arsenii şi Filip, Jukov şi alţii. Pe atunci şcoala serală duminicală era un minunat mijloc de a studia pe îndelete viaţa de toate zilele, condiţiile de muncă, starea de spirit a masei muncitoreşti. Şcoala Smolenskaia avea cam 600 de elevi, fără a socoti cursurile tehnice serale şi şcolile care ţineau de ea: şcoala de fete şi şcoala Obuhovskaia. Trebuie să spun că muncitorii aveau o încredere fără margini în „învăţătoare“. Paznicul posac de la depozitele de cherestea Gromov, cu o faţă care radia de fericire, o informa pe învăţătoare că i s-a născut un fiu; un textilist tuberculos, plin de recunoştinţă pentru că l-a învăţat carte, îi ura un mire bun; un muncitor sectant, care-l căutase toată viaţa pe dumnezeu, scria cu satisfacţie că tocmai în săptămîna patimilor aflase de la Rudakov (un alt elev al şcolii) că dumnezeu nu există de loc şi se simţea foarte uşurat, deoarece nimic nu e mai rău decît să fii robul lui dumnezeu: nu ai cum să scapi de soarta asta; mai uşor e să fii robul oamenilor, pentru că în acest caz lupta e posibilă. Un muncitor de la fabrica de tutun, care se îmbăta în fiecare duminică pînă ce pierdea orice înfăţişare omenească şi era atît de îmbîcsit de miros de tutun încît atunci cînd te aplecai asupra caietului lui te apucau ameţelile, scria, mîzgălind caietul, sărind vocalele, că s-a găsit pe stradă o fetiţă de trei anişori care stă acum în artelul lor, dar pe care trebuie să o predea la poliţie, deşi i se rupe inima. O dată veni un soldat cu un singur picior şi povesti că „Mihaila, care a învăţat carte anul trecut la dv., a murit de vătămătură, l-a doborît munca, şi, murind, şi-a amintit de dv. şi m-a rugat să vă mulţumesc din partea lui, apoi şi-a dat sufletul“. Un muncitor textilist, care era cu trup şi suflet pentru ţar şi pentru popi, ne preveni să ne ferim „de ăla negriciosul, că mereu îl vede lumea pe strada Gorohovaia“[2]. Un muncitor în vîrstă explica că nu poate renunţa cu nici un chip la funcţia de epitrop al bisericii, „întrucît popii trag prea de tot poporul pe sfoară şi trebuie să-i dea cineva în vileag, iar în ceea ce-l priveşte pe el nu e cîtuşi de puţin devotat bisericii, şi fazele de dezvoltare le ştie bine“ etc. etc. Muncitorii care intrau în organizaţie mergeau la şcoală pentru a fi în contact permanent cu o masă de oameni şi pentru a alege pe cei care pot fi atraşi în cercuri, în organizaţie. Pentru ei învăţătoarele nu mai erau toate o apă şi un pămînt; îşi dădeau seama care dintre ele sînt mai bine pregătite. Dacă o recunoşteau pe învăţătoare ca fiind „de-ai noştri“ îi dădeau să înţeleagă printr-o frază oarecare cine sînt ei; de pildă, într-o discuţie în legătură cu problema industriei meşteşugăreşti spuneau: „Meşteşugarul nu poate ţine piept concurenţei cu marea producţie“, sau puneau o întrebare cu tîlc: „Ce deosebire este între muncitorul din Petersburg şi ţăranul din gubernia Arhanghelsk?“şi după aceea se uitau la învăţătoare altfel decît pînă atunci şi o salutau altfel, vrînd parcă să-i spună: „Ştim noi că eşti de-ai noştri“.

Dacă se petrecea pe calea Schlüsselburg ceva ce prezenta importanţă, ei povesteau imediat cazul învăţătoarei, ştiind că ea va relata totul organizaţiei.

S-ar fi zis că exista o înţelegere tacită.

De fapt în şcoală se putea vorbi despre orice, cu toate că aproape nu exista clasă în care să nu fi fost un copoi; trebuia numai să eviţi cuvintele teribile „ţar“, „grevă“ etc. Altminteri puteai atinge problemele cele mai spinoase. Oficial era interzis să se vorbească despre tot ce depăşea programul: într-un rînd s-a desfiinţat aşa-numita grupă recapitulativă din pricină că la o inspecţie inopinată s-a dovedit că în această grupă se predau fracţiile zecimale, în timp ce programa de învăţămînt se limita la cele patru operaţii aritmetice.

Eu locuiam pe atunci într-un pasaj pe Staro-Nevski; duminicile, cînd se întorcea de la cursurile cercului, Vladimir Ilici venea de obicei la mine şi începeam nişte discuţii fără sfîrşit. Eram îndrăgostită de şcoala mea şi nu aveam nevoie nici de mîncare dacă puteam vorbi despre şcoală, despre elevi, despre uzinele Semeannikov, Thornton, Maxwell şi despre alte fabrici şi uzine de pe calea Schlüsselburg. Vladimir Ilici se interesa de orice amănunt privitor la traiul muncitorilor, căuta să cunoască prin aceste amănunte viaţa muncitorilor în întregime, să găsească calea pe care propaganda revoluţionară să devină mai accesibilă muncitorilor. Majoritatea intelectualilor din acel timp nu-i cunoşteau bine pe muncitori. Venind în cercuri, ei le ţineau muncitorilor un fel de prelegeri. Vreme îndelungată în cercuri „s-a studiat“ traducerea cărţii lui Engels „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“, care circula în manuscris. Vladimir Ilici citea împreună cu muncitorii „Capitalul“ lui Marx, le explica textul, iar a doua parte a lecţiei o consacra discuţiilor cu muncitorii: le punea întrebări cu privire la munca lor, la condiţiile în care lucrează, le arăta legătura dintre viaţa lor şi întreaga structură a societăţii şi le explica pe ce cale poate fi transformată orînduirea existentă. Îmbinarea teoriei cu practica — iată care era semnul distinctiv al muncii lui Vladimir Ilici în cercuri. Treptat şi alţi membri ai cercului nostru începură să folosească aceeaşi metodă de muncă. Cînd în anul următor apăru broşura „Despre agitaţie“, şapirografiată la Vilno, terenul pentru desfăşurarea agitaţiei pe bază de manifeste era deja bine pregătit: n-aveam decît să trecem la acţiune. Metoda agitaţiei pe baza nevoilor zilnice ale muncitorilor prinse rădăcini adînci în munca noastră de partid. Eu am înţeles pe deplin cît de rodnică este această metodă abia mult mai tîrziu, cînd eram în emigraţie în Franţa: cu prilejul unei uriaşe greve a slujbaşilor de la poşta din Paris, am văzut cum partidul socialist francez a stat cu totul de o parte, nu s-a amestecat în grevă, sub cuvînt că aceasta ar fi treaba sindicatelor. Socialiştii francezi considerau că partidul trebuie să se ocupe de lupta politică. Necesitatea îmbinării luptei economice cu cea politică nu le era de loc clară.

Văzînd efectul agitaţiei cu ajutorul manifestelor, mulţi dintre tovarăşii care lucrau atunci la Petersburg s-au lăsat într-atîta antrenaţi de această metodă de muncă, încît au uitat că aceasta este una din forme, dar nu unica formă de muncă în mase, şi au alunecat pe calea faimosului „economism“.

Vladimir Ilici nu a dat uitării niciodată celelalte forme de muncă. În 1895 el a scris broşura „Explicarea legii amenzilor aplicabile muncitorilor din fabrici şi uzine“[3]. Această broşură a lui Vladimir Ilici ne-a oferit un model strălucit de felul cum trebuia să ne apropiem de muncitorul de rînd din acea vreme şi, pornind de la nevoile lui, să-l împingem pas cu pas spre înţelegerea necesităţii luptei politice. Multor intelectuali această broşură li s-a părut plictisitoare şi prea lungă, dar muncitorii o citeau cu mult interes: ea trata probleme care îi preocupau direct şi era scrisă pe înţelesul lor (broşura fusese tipărită într-o tipografie a narodovolţilor şi răspîndită printre muncitori). În timpul acela Vladimir Ilici studia cu atenţie legile pentru reglementarea muncii în fabrici, socotind că prin explicarea acestor legi se poate foarte uşor lămuri muncitorilor legătura dintre situaţia lor şi orînduirea de stat. Rezultatele acestui studiu se văd într-o serie întreagă de articole şi broşuri scrise pe atunci de Ilici pentru muncitori şi în broşura „Noua lege pentru reglementarea muncii în fabrici“, în articolele „Despre greve“, „Despre tribunalele industriale“ etc.[4]

Frecventarea cercurilor muncitoreşti fireşte că n-a rămas fără urme: s-a înteţit filarea. Din tot grupul nostru Vladimir Ilici era cel mai tare în conspiraţie: cunoştea curţile cu două ieşiri, se pricepea grozav să-i tragă pe sfoară pe agenţi, ne învăţa să scriem cu chimicale în cărţi, să scriem cu puncte, să punem semne convenţionale, născocea nume conspirative. În general, se vedea că a preluat ca un bun elev metodele conspirative ale narodovolţilor. Nu degeaba vorbea el cu atîta respect despre bătrînul narodovoleţ Mihailov, căruia, pentru priceperea lui în ale conspiraţiei, i se zicea „portarul“. Pe zi ce trecea, urmărirea se făcea mai simţită, şi Vladimir Ilici insista să fie desemnat dintre tovarăşii care nu sînt filaţi un „succesor“ căruia să i se transmită toate legăturile. Întrucît eu eram omul cel mai „nepătat“, s-a luat hotărîrea să fiu eu desemnată „succesoare“. În prima zi de paşte vreo 5—6 dintre noi am plecat să „sărbătorim paştele“ la Ţarskoe Selo, la un membru al grupului nostru, Silvin, care locuia în casa părinţilor unui elev pe care-l medita. Am călătorit în tren ca nişte tovarăşi de drum întîmplători, care nu se cunosc. Aproape o zi întreagă am discutat ce legături trebuie păstrate. Vladimir Ilici ne-a învăţat scrierea cifrată. Am umplut cu însemnările noastre cifrate aproape jumătate de carte. Din păcate, eu n-am putut descifra apoi această primă criptogramă colectivă. Singura consolare, atunci cînd a trebuit s-o descifrez, era că marea majoritate a „legăturilor“ căzuseră între timp.

Vladimir Ilici înnoda cu multă grijă aceste „legături“, căutînd pretutindeni oameni care ar fi putut fi de folos într-un fel sau altul muncii revoluţionare. Îmi amintesc că o dată, din iniţiativa lui Vladimir Ilici, a avut loc o consfătuire a reprezentanţilor grupului nostru (Vladimir Ilici şi, mi se pare, Krjijanovski) cu un grup de învăţătoare de la şcoala duminicală. Aproape toate au devenit apoi social-democrate. Printre ele era Lidia Mihailovna Knipovici, veche membră a partidului „Narodnaia Volea“, care după cîtva timp a trecut la social-democraţi. Vechii activişti de partid îşi amintesc de ea. Era o femeie de o excepţională tenacitate revoluţionară, severă cu ea însăşi şi cu alţii, o tovarăşă minunată, care cunoştea admirabil oamenii şi care înconjura cu dragoste şi cu grijă pe cei cu care lucra. Lidia aprecie imediat în Vladimir Ilici revoluţionarul. Ea luă asupra sa sarcina de a ţine legătura cu tipografia narodovolistă: ducea tratative, transmitea manuscrisele, primea de acolo broşurile gata tipărite, transporta coşuri cu broşuri la cunoscuţii ei, organiza distribuirea tipăriturilor în rîndurile muncitorilor. Cînd Lidia a fost arestată, în urma denunţului unui trădător, zeţar la tipografie, au fost confiscate la diferiţi cunoscuţi ai ei douăsprezece coşuri cu broşuri ilegale. Narodovolţii tipăreau în timpul acela în tiraje mari broşuri pentru muncitori: „Ziua de muncă“, „Din ce trăieşte fiecare?“, broşura lui Vladimir Ilici „Despre amenzi“, „Foame-împărat“ şi altele. Doi dintre narodovolţii care lucrau în tipografia din Lahta, Şapovalov şi Katanskaia, sînt acum în rîndurile partidului comunist. Lidia Mihailovna nu mai este în viaţă. Ea a murit în 1920, pe cînd Crimeea, unde îşi petrecuse ultimii ani, era sub stăpînirea albilor. Pe patul de moarte, în delir, se credea la ai săi, la comunişti; a murit cu numele scump al partidului comunist pe buze. Dintre învăţătoare au mai fost, mi se pare, la această consfătuire P.F. Kudelli, A.I. Meşcereakova (în prezent amîndouă membre de partid) şi altele. Tot în cartierul de dincolo de bariera Nevei preda şi Aleksandra Mihailovna Kalmîkova — lector excelent (îmi amintesc de prelegerea ei despre bugetul de stat ţinută pentru muncitori), care avea pe atunci un depozit de cărţi pe Liteinîi. Vladimir Ilici a făcut cunoştinţă îndeaproape cu Aleksandra Mihailovna. Printre elevii ei fusese Struve şi adeseori o vizita şi Potresov, coleg de liceu cu Struve. Mai tîrziu Aleksandra Mihailovna a întreţinut cu banii ei vechea „Iskră“ pînă la Congresul al II-lea. Ea nu l-a urmat pe Struve cînd acesta a trecut la liberali, ci s-a legat cu hotărîre de organizaţia iscristă. Numele ei conspirativ era „mătuşica“. Ea ţinea foarte mult la Vladimir Ilici. A murit de curînd, după ce a zăcut doi ani în sanatoriu la Detskoe Selo, fară să poată părăsi patul. O vizitau uneori acolo copiii din casele de copii din apropiere. Ea le povestea despre Ilici. În primăvara anului 1924 mi-a scris că trebuie editate într-un volum articolele lui Vladimir Ilici din 1917, pline de elan, chemările lui înflăcărate, care au avut atunci o înrîurire atît de puternică asupra maselor. În 1922 Vladimir Ilici i-a scris cîteva rînduri foarte afectuoase, aşa cum numai el ştia să scrie. Aleksandra Mihailovna a avut legături strînse cu grupul „Eliberarea muncii“. Într-un timp (prin 1899 mi se pare), ori de cîte ori Zasulici venea în Rusia, Aleksandra Mihailovna îi găsea o locuinţă ilegală şi se întîlnea cu ea regulat. Sub influenţa mişcării muncitoreşti care începuse să se dezvolte, a articolelor şi cărţilor grupului „Eliberarea muncii“ şi a social-democraţilor din Petersburg, se produsese o cotitură spre stînga în vederile lui Potresov şi, pentru un timp, în ale lui Struve. După o serie de adunări preliminare a început să fie sondat terenul pentru munca în comun. S-a hotărît să se scoată în colectiv culegerea „Materiale pentru caracterizarea dezvoltării noastre economice“. Din grupul nostru au intrat în redacţie: Vladimir Ilici, Starkov şi Stepan I. Radcenko, din al lor — Struve, Potresov şi Klasson. Soarta culegerii e cunoscută. Ea a fost arsă de cenzura ţaristă. În primăvara anului 1895, înainte de a pleca în străinătate, Vladimir Ilici se ducea foarte des la Potresov, care locuia pe stradela Ozernoi, grăbindu-se să termine lucrarea.

Vladimir Ilici a petrecut vara anului 1895 în străinătate, parte la Berlin, unde a frecventat întrunirile muncitoreşti, parte în Elveţia, unde s-a întîlnit pentru prima oară cu Plehanov, Akselrod şi Zasulici. El s-a întors în ţară cu impresii noi, aducînd într-un geamantan cu fund dublu o mulţime de cărţi ilegale.

Imediat Vladimir Ilici începu să fie urmărit cu furie: se căuta omul, se căuta geamantanul. O verişoară de-a mea lucra pe atunci la biroul de evidenţă a populaţiei. La cîteva zile după sosirea lui Ilici, ea îmi povesti că în noaptea precedentă, pe cînd era de serviciu, venise un agent care răvăşise arcurile din fişier (adresele se aranjau în ordine alfabetică pe nişte sîrme îndoite în formă de arc) şi se lăudase: „Am dat de urma unui periculos criminal de stat, Ulianov; fratele lui a fost spînzurat mai de mult. Ăstălalt s-a întors de curînd din străinătate, acum nu ne mai scapă!“ Ştiind că eu îl cunosc pe Vladimir Ilici, verişoara mea se grăbi să-mi comunice toate acestea. Fireşte, l-am prevenit imediat pe Vladimir Ilici. Trebuia să fim cu ochii în patru. Pe de altă parte, nu aveam timp de pierdut. Activitatea noastră lua o amploare tot mai mare. Se introdusese diviziunea muncii, întreaga activitate fusese împărţită pe raioane. Am început să scoatem şi să răspîndim manifeste. Îmi amintesc că primul manifest, adresat muncitorilor de la uzina Semeannikov, a fost scris de Vladimir Ilici[5]. Pe atunci nu aveam nici un fel de aparat tehnic. Manifestul a fost copiat de mînă cu litere de tipar; l-a răspîndit Babuşkin. Din patru exemplare, două au ajuns pe mîna paznicilor, iar celelalte două au circulat din mînă în mînă. Manifeste scrise de noi au fost împărţite şi în alte raioane. Astfel, în Vasilievski Ostrov a fost întocmit un manifest către muncitoarele de la fabrica de tutun Laferme. A.A. Iakubova şi Z.P. Nevzorova (Krjijanovskaia) au recurs la următorul procedeu pentru a răspîndi manifestele: le-au răsucit în suluri în aşa fel încît să poată fi apucate cu uşurinţă cîte unul, apoi le-au ascuns sub şorţuri ca să nu se observe nimic suspect. De îndată ce sună sirena, ele porniră cu pas grăbit în întîmpinarea mulţimii de muncitoare care ieşeau pe poarta fabricii şi începură să strecoare manifestele în mîinile muncitoarelor nedumerite, trecînd aproape în fugă pe lîngă ele. Manifestul avu succes. Manifestele, broşurile îi trezeau pe muncitori. S-a mai hotărît să se scoată — cu atît mai mult că se înjghebase o tipografie ilegală — un ziar popular, „Rabocee Delo“. Vladimir Ilici pregătea cu minuţiozitate materialul pentru acest ziar. Fiecare rînd trecea prin mîinile lui. Îmi amintesc de o întrunire ţinută la mine acasă, cînd Zaporojeţ povesti cu multă înfocare despre un material pe care izbutise să-l culeagă la fabrica de încălţăminte situată dincolo de bariera Moscovskaia. „Muncitorii sînt amendaţi pentru orice fleac — povesti el — ; dacă pui tocul strîmb imediat te amendează“. Vladimir Ilici pufni în rîs: „Ei, dacă îi amendează pentru că pun tocul strîmb, au de ce“. Vladimir Ilici strîngea şi corecta materialele cu multă grijă. Îmi amintesc, de pildă, cum s-a pregătit un material în legătură cu fabrica Thornton. S-a hotărît să aduc la mine acasă pe un elev de-al meu, Krolikov, recepţionar la fabrica Thornton, care mai fusese o dată expulzat din Petersburg. Trebuia să culeg de la el, după un plan trasat de Vladimir Ilici, toate informaţiile. Krolikov veni într-o şubă elegantă împrumutată de la cineva şi aduse un caiet întreg de informaţii, pe care le mai completă verbal. Informaţiile erau foarte preţioase. Vladimir Ilici le primi cu mult interes. Apoi eu şi cu Apollinaria Aleksandrovna Iakubova, îmbrobodite şi îmbrăcate ca muncitoare, vizitarăm căminul fabricii Thornton, aripa locuită de muncitorii fără familie şi cea locuită de muncitorii familişti. Trăiau în condiţii îngrozitoare. Numai pe baza materialului strîns în felul acesta scria Vladimir Ilici corespondenţele şi manifestele. Citiţi manifestul lui „Către muncitorii şi muncitoarele de la fabrica Thornton“[6]. Ce cunoaştere amănunţită a faptelor vădeşte acest manifest! Munca aceasta era o şcoală pentru toţi tovarăşii care activau atunci. În acea perioadă am învăţat într-adevăr să dau atenţie „amănuntelor“. Şi ce adînc se întipăreau în conştiinţă aceste amănunte!

Ziarul nostru „Rabocee Delo“ n-a ajuns să vadă lumina tiparului. La 8 decembrie a avut loc la mine acasă o şedinţă în care s-a citit în formă definitivă numărul pregătit pentru tipar. Existau două exemplare ale ziarului. Un exemplar îl luă Vaneev pentru a-i da o ultimă citire, celălalt rămase la mine. În dimineaţa următoare m-am dus la Vaneev pentru a lua exemplarul cu eventualele corecturi, dar slujnica îmi spuse că se mutase în ajun. Ne înţelesesem dinainte cu Vladimir Ilici ca în caz că va interveni ceva neprevăzut să mă interesez la un cunoscut al său, Cebotarev, coleg cu mine la direcţia principală a căilor ferate, unde aveam pe atunci serviciu. Vladimir Ilici lua masa la el şi deci venea în casa lui în fiecare zi. Pe Cebotarev nu l-am găsit la slujbă. M-am dus la el acasă. Vladimir Ilici nu venise la masă în ziua aceea: era limpede că fusese arestat. Spre seară se lămuri că fuseseră arestaţi foarte mulţi din grupul nostru. Exemplarul de ziar rămas la mine l-am dus spre păstrare Ninei Aleksandrovna Herd, prietena mea de liceu, viitoarea soţie a lui Struve. Pentru a nu-i înfunda şi mai mult pe cei arestaţi, s-a luat hotărîrea ca deocamdată să nu scoatem ziarul „Rabocee Delo“.

Această perioadă a activităţii lui Vladimir Ilici la Petersburg a fost o perioadă de muncă foarte importantă, dar măruntă şi care trecea oarecum neobservată. El însuşi a caracterizat-o în felul acesta. Ea nu avea nimic spectaculos. Nu ni se cereau pe atunci fapte eroice, ci se punea sarcina să stabilim legături strînse cu masele, să ne apropiem de ele, să învăţăm să fim exponenţii celor mai bune năzuinţe ale lor, să facem în aşa fel încît să devenim accesibili maselor, să ne facem înţeleşi de ele şi să învăţăm să le conducem. Tocmai în această perioadă a muncii din Petersburg, Vladimir Ilici s-a format ca conducător al maselor de muncitori.

Cînd am venit la şcoală prima dată după arestarea tovarăşilor noştri, Babuşkin mă chemă într-un colţ, sub scară, şi acolo îmi înmînă un manifest scris de muncitori cu prilejul arestărilor. Manifestul avea un caracter pur politic. Babuşkin mă rugă să transmit manifestul aparatului tehnic şi apoi să-i aduc lui tot stocul tipărit ca să-l răspîndească muncitorii. Pînă atunci nu vorbisem niciodată cu el pe faţă despre legăturile mele cu organizaţia. Am predat manifestul tovarăşilor. Îmi amintesc de această adunare care a avut loc la locuinţa lui S. I. Radcenko. Erau de faţă toţi care rămăseseră din grupul nostru. După ce citi manifestul, Leahovski exclamă: „Cum să tipărim acest manifest? Este scris pe o temă pur politică“. Totuşi, întrucît ştiam sigur că manifestul era scris de muncitori, din propria lor iniţiativă, şi întrucît muncitorii ne rugaseră să-l tipărim neapărat, am hotărît să-l tipărim şi am şi adus la îndeplinire această hotărîre a noastră.

Cu Vladimir Ilici s-au stabilit repede legături. Pe atunci deţinuţilor din închisoarea preventivă li se putea transmite un număr nelimitat de cărţi. Acestea erau supuse unui control destul de sumar, în timpul căruia, fireşte, nu se puteau observa nici punctele minuscule făcute în mijlocul literelor, nici schimbarea abia perceptibilă a culorii hîrtiei pe paginile pe care se scria cu lapte. Tehnica corespondenţei conspirative se perfecţiona la noi rapid. Era caracteristică grija lui Vladimir Ilici pentru tovarăşii de detenţiune. În fiecare scrisoare către tovarăşii din libertate se găseau întotdeauna însărcinări referitoare la cei închişi: la cutare nu vine nimeni în vizită, trebuie să i se găsească o „logodnică“; cutărui deţinut familia să-i transmită la vorbitor ca să caute o scrisoare în cutare carte din biblioteca închisorii, la cutare pagină; pentru cutare să se facă rost de cizme bune etc. El coresponda cu foarte mulţi dintre tovarăşii închişi şi această corespondenţă avea pentru ei o însemnătate uriaşă. Scrisorile lui Vladimir Ilici inspirau curaj, vorbeau despre muncă. Citindu-le, omul uita că se află la închisoare şi se apuca el însuşi de lucru. Îmi amintesc ce impresie făceau aceste scrisori (în august 1896 am fost şi eu arestată). Scrisorile scrise cu lapte ne parveneau de la tovarăşii din libertate sîmbăta, în ziua în care primeam cărţi. După un semn convenţional îţi dădeai seama că în carte se află o scrisoare. La ora şase se împărţea apă fiartă pentru ceai, apoi gardiana le conducea pe deţinutele de drept comun la biserică. Tăiam scrisoarea în fîşii lungi, pregăteam ceaiul şi, îndată ce pleca gardiana, băgăm fîşiile cîte una în ceaiul fierbinte, ca sa apară cele scrise (în închisoare era incomod să foloseşti lumînarea, şi în acest scop Vladimir Ilici inventase procedeul cu apă fierbinte). Scrisorile lui Vladimir Ilici ne dădeau mult curaj şi se citeau cu un interes exceptional. După cum în libertate Vladimir Ilici stătea în centrul întregii munci, aşa şi în închisoare el era centrul legăturilor cu tovarăşii liberi.

În afară de aceasta, el lucra foarte mult în închisoare. Acolo a pregătit „Dezvoltarea capitalismului în Rusia“[7]. Vladimir Ilici comanda în scrisorile legale materialele care îi erau necesare, culegeri de date statistice. „Pacat că am fost eliberat prea repede, trebuia să mai pun puţin la punct lucrarea; în Siberia e greu să-ţi procuri cărţile necesare“ — spunea în glumă Vladimir Ilici după ieşirea din închisoare. În afară de „Dezvoltarea capitalismului“, Vladimir Ilici a scris în închisoare manifeste, broşuri ilegale, proiectul de program pentru primul congres (care a avut loc abia în 1898, dar care trebuia să se ţină mai înainte), s-a pronunţat asupra problemelor discutate în organizaţie. Ca să nu fie prins în timp ce scria cu lapte, Vladimir Ilici făcea din pîine mici călimări cu lapte pe care, de îndată ce auzea zgomot la vizetă, le băga repede în gură. „Astăzi am mîncat şase călimări“ — scria în glumă Vladimir Ilici într-o scrisoare.

Dar oricîtă stăpînire de sine avea Vladimir Ilici, oricît de precis respecta regimul pe care şi-l prescrisese singur, de bună seamă că uneori îl cuprindea şi pe el nostalgia în închisoare. Într-una din scrisori el expuse următorul plan: cînd deţinuţii erau duşi la plimbare, pe una din ferestrele coridorului se vedea pentru o clipă o bucată de trotuar de pe strada Şpalernaia. Ne rugă deci ca, la o anumită oră, eu şi Apollinaria Aleksandrovna Iakubova să stăm pe această bucată de trotuar ca să ne vadă. Apollinaria n-a putut veni; eu m-am dus cîteva zile în şir şi am stat vreme îndelungată pe această bucată de trotuar. Totuşi planul a dat greş, nu-mi mai amintesc de ce.

În timp ce Vladimir Ilici a stat închis, activitatea în libertate a luat amploare, mişcarea muncitorească a crescut în mod spontan. După arestarea lui Martov, Leahovski şi a altora, forţele grupului au slăbit şi mai mult. E adevărat că în grup au intrat tovarăşi noi, dar aceştia erau mai puţin pregătiţi din punct de vedere ideologic. Or, nu mai rămînea timp pentru învăţat: mişcarea cerea acţiune, cerea o mulţime de forţe, toţi trebuiau să se ocupe de agitaţie, la propagandă nici nu mai aveam cînd să ne gîndim. Agitaţia făcută cu ajutorul manifestelor avu mult succes. Greva celor 30.000 de textilişti din Petersburg, care a izbucnit în vara anului 1896, s-a desfăşurat sub influenţa social-democraţilor, ceea ce a făcut ca mulţi dintre noi să fie cuprinşi de ameţeala succesului.

Îmi amintesc cum o dată (mi se pare că la începutul lui august), la o adunare ţinută în pădure, la Pavlovsk, Silvin a citit cu voce tare proiectul unui manifest.

Într-un loc era o frază din care reieşea clar că mişcarea muncitorească trebuie să se limiteze numai la lupta economică. Citind-o cu voce tare, Silvin se opri. „Ia te uită, cum a putut să-mi scape aşa ceva, am luat-o şi eu razna“ — spuse el rîzînd. Fraza fu tăiată. În vara anului 1896 a căzut tipografia din Lahta. În urma acestei căderi, care a făcut multă zarvă, pierdurăm posibilitatea de a tipări broşuri şi a trebuit să amînăm pentru multă vreme planul de a scoate o revistă.

În timpul grevei din 1896, în grupul nostru intră grupul lui Tahtarev, cunoscut sub denumirea „maimuţele“, şi grupul lui Cernîşev, cunoscut sub denumirea de „cocoşii“2). Dar atît timp cît „decembriştii“ stăteau în închisoare şi ţineau legătura cu cei de afară, munca continua să fie dusă pe vechiul ei făgaş. Cînd Vladimir Ilici ieşi din închisoare[8], eu mai eram închisă. Cu toată înfrigurarea care-l cuprinde pe om atunci cînd iese din închisoare, Vladimir Ilici găsi timp să-mi scrie o scrisoare despre muncă. Mama mi-a povestit după aceea că în închisoare el se îngrăşase şi părea chiar foarte vesel.

Eu am fost eliberată curînd după „cazul Vetrovei“ (o deţinută din fortăreaţa Petropavlovsk care şi-a dat singură foc). Jandarmii eliberară o serie întreagă de femei închise, îmi dădură drumul şi mie şi mă lăsară la Petersburg pînă la sfîrşitul instrucţiei, punînd vreo doi spioni să mă urmărească pas cu pas. Am găsit organizaţia într-o stare de plîns. Dintre vechii activişti rămăsese numai Stepan Ivanovici Radcenko şi soţia lui. El însuşi, din motive de conspiraţie, nu mai putea duce munca, dar continua să fie centrul organizaţiei şi menţinea legăturile. Ţinea legătura şi cu Struve. Struve se căsători în curînd cu N. A. Herd, social-democrată. Pe atunci era şi el social-democrat. Nu era de loc în stare să muncească într-o organizaţie, cu atît mai mult într-una ilegală; îl măgulea însă, fără îndoială, faptul că i se cereau sfaturi. A scris chiar un manifest pentru Congresul I al Partidului muncitoresc social-democrat. În iarna anului 1897—1898 mă duceam destul de des pe la Struve cu misiuni din partea lui Vladimir Ilici — pe atunci Struve edita revista „Novoe Slovo“,— dar şi pentru că mă legau multe de Nina Aleksandrovna. Îl studiam pe Struve. Deşi în acel timp era social-democrat, mă surprindea faptul că nu vede nimic dincolo de cărţi şi că-i lipseşte aproape cu desăvîrşire orice interes pentru „arborele viu al vieţii“, interes care exista în măsură atît de mare la Vladimir Ilici. Struve îmi procură o traducere pe care se oferi s-o redacteze. Se vedea însă că îl enerva această muncă, obosea repede (cu Vladimir Ilici stăteam ceasuri întregi la o muncă asemănătoare. Vladimir Ilici lucra cu totul altfel, el se lăsa absorbit cu totul de munca pe care o făcea, fie ea şi o traducere). Pentru a se odihni, Struve se apuca să-l citească pe Fet. Cineva a scris în amintirile sale că lui Vladimir Ilici îi placea Fet. Nu-i adevărat. Fet este un adept notoriu al iobăgiei, nu găseşti la el nici o idee simpatică; lui Struve însă îi plăcea.

Îl cunoşteam şi pe Tugan-Baranovski. Învăţasem împreună cu soţia lui, Lidia Karlovna Davîdova (a cărei mamă edita revista „Mir Bojii“), şi într-un timp mă duceam pe la ei. Lidia Karlovna era o femeie foarte inteligentă şi bună, însă lipsită de voinţă. Era mai deşteaptă decît soţul ei. În discuţii el se manifesta întotdeauna ca un om străin de noi. O dată am venit la el cu o listă de subscripţie pentru nişte grevişti (în timpul grevei de la Kostroma pare-mi-se). Mi-a dat cîteva ruble, nu-mi amintesc ce sumă; am fost nevoită însă să-i ascult reflexiile, cam de genul acesta: „Nu înţeleg de ce trebuie sprijinite grevele; greva nu este un mijloc destul de eficace în lupta împotriva patronilor“. Am luat banii şi m-am grăbit să plec.

Îi scriam lui Vladimir Ilici în deportare despre tot ce mi se întîmpla să văd şi să aud. Despre munca organizaţiei aveam însă foarte puţin de scris. În timpul Congresului I organizaţia număra numai patru oameni: S. I. Radcenko, soţia lui, Liubov Nikolaevna, Sammer şi cu mine. Delegatul nostru a fost Stepan Ivanovici. Întorcîndu-se de la congres, aproape că nu ne povesti nimic despre cele ce se petrecuseră acolo; scoase din cotorul unei cărţi „Manifestul“ bine cunoscut de noi, scris de Struve şi adoptat de congres, şi izbucni în plîns: aproape toţi participanţii la congres — nu erau decît cîţiva oameni — fuseseră arestaţi.

Am fost condamnată la trei ani deportare în gubernia Ufa. Am cerut să fiu trimisă în satul Şuşenskoe, judeţul Minusinsk, unde se afla Vladimir Ilici. Pentru aceasta a trebuit să declar că sînt „logodnica“ lui.

 

1). Suburbie muncitorească din Petersburg, situată dincolo de bariera Nevski; înainte se numea raionul Nevski, iar acum raionul Volodarski. Prin această suburbie trecea, pe cheiul Nevei, calea Schlüsselburg (folosită ca drum de poştă), de-a lungul căreia se ridicau majoritatea fabricilor şi uzinelor din acest raion. — N. K.

2). La 12 august 1896 s-a produs o nouă serie de arestări: au fost arestaţi aproape toţi „bătrînii“ şi mulţi dintre „cocoşi“. Tot atunci am fost arestată şi eu. — N. K.

 


__________

[1]. Gherman Borisovici Krasin, student la Institutul tehnologic din Petersburg, fratele defunctului L. B. Krasin. — Nota red.

[2]. Pe strada Gorohovaia era instalată o secţie a ohranei ţariste. — Nota red.

[3]. V. I. Lenin, Opere, vol. 2, Editura politică, 1958, pag. 15—60. — Nota red.

[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 2, Editura politică, 1958, pag. 247—298; vol. 4, Editura pentru literatură politică, 1953, pag. 287—296, 274—286. — Nota red.

[5]. Manifestul către muncitorii de la uzina Semeannikov a fost scris pe la sfîrşitul anului 1894. ( Opere, vol. I, ed. a 3-a rusă, pag. 462). S-a păstrat numai o parte din acest manifest. — Nota red.

[6]. V. I. Lenin, Opere, vol. 2, Editura politică, 1958, pag. 69-73. — Nota red.

[7]. V. I. Lenin, Opere, vol. 3,  Editura politică, 1958, pag. 1-573. — Nota red.

[8]. Vladimir Ilici a fost eliberat la 26 (14) februarie 1897. — Nota red.


 

 

ÎN DEPORTARE
1898—1901

 

Am plecat la Minusinsk pe cont propriu; mă însoţea mama. La 1 mai 1898 am ajuns la Krasnoiarsk; de acolo trebuia să continuăm drumul cu vaporul în sus pe Enisei, însă vapoarele nu mergeau încă. La Krasnoiarsk am făcut cunoştinţă cu Tiutcev, membru al grupului „Narodnoe Pravo“, şi cu soţia lui, care, avînd experienţă în treburi de acest fel îmi aranjară o întrevedere cu un grup de deportaţi social-democraţi care trecea prin Krasnoiarsk; printre ei erau tovarăşi condamnaţi în acelaşi proces cu mine — Lengnik şi Silvin. Întrevederea avu loc în atelierul fotografic, unde fuseseră conduşi deportaţii. Soldaţii care-i escortau stăteau deoparte şi mîncau pîinea şi mezelurile ce li se oferiseră.

La Minusinsk l-am vizitat pe Arkadii Tîrkov, din grupul „1 martie“, deportat în Siberia fără termen; i-am transmis salutări din partea surorii sale, prietenă cu mine din liceu. M-am dus şi la F. I. Kon, un tovarăş polonez, condamnat în 1885 la muncă silnică în procesul „Proletariatului“ şi care îndurase multe în închisoare şi în deportare; pentru mine el avea o aureolă de vechi revoluţionar inflexibil. Mi-a făcut o impresie puternică.

În satul Şuşenskoe, unde locuia Vladimir Ilici, am ajuns într-un amurg; Vladimir Ilici era la vînătoare. Am debarcat, apoi am fost conduşi într-o casă ţărănească. În Siberia, în districtul Minusinsk, locuinţele ţărăneşti sînt foarte curate, duşumelele sînt aşternute cu preşuri pestriţe ţesute de ţărani, pereţii sînt văruiţi curat şi împodobiţi cu cetină. Camera lui Vladimir Ilici, deşi mică, era şi ea curată. Gazdele mi-au cedat mie şi mamei mele restul casei. În odaia unde ne aflam se înghesuiseră toţi ai casei şi vecinii; toţi ne cercetau cu privirile şi ne puneau o mulţime de întrebări. În sfîrşit, se întoarse şi Vladimir Ilici de la vînătoare. Se miră cînd văzu lumină în camera sa. Gazda îi spuse că Oskar Alexandrovici (un muncitor deportat din Petersburg) venise beat şi îi împrăştiase toate cărţile. Ilici urcă în fugă treptele pridvorului. Atunci i-am ieşit eu în întîmpinare din casă. În seara aceea ne-am povestit multe unul altuia.

La Şuşenskoe trăiau doar doi deportaţi, amîndoi muncitori: polonezul Prominski, social-democrat din Lodz, pălărier de meserie, cu soţia şi şase copii, şi Oskar Engberg, muncitor de la uzinele Putilov, de naţionalitate finlandez. Amîndoi erau tovarăşi foarte buni. Prominski era un om liniştit, cumpănit şi deosebit de ferm. El citea puţin şi nu ştia multe, avea însă un foarte puternic instinct de clasă. Faţă de soţia sa, care pe atunci mai era religioasă, avea o atitudine calm ironică. Cînta foarte frumos cîntece poloneze revoluţionare: „Ludu roboczy, poznaj swoje sily“, „Píerwśzy maj“[1] şi multe altele. Copiii cîntau împreună cu el, uneori se asocia şi Vladimir Ilici, care în Siberia cînta mult şi cu dragă inimă. Prominski cînta şi cîntece revoluţionare ruseşti, pe care le învăţase de la Vladimir Ilici. Se pregătea să se întoarcă în Polonia, să-şi reia munca, şi vînase o puzderie de iepuri din care voia să facă blăniţe copiilor. Nu reuşi însă să plece în Polonia. Se mută cu familia mai aproape de Krasnoiarsk şi intră în serviciu la căile ferate. Copiii crescură. El deveni comunist, comunistă deveni şi pani Prominskaia, comunişti deveniră şi copiii. Unul a căzut în război. Altul era cît pe ce să fie omorît în timpul războiului civil, acum e la Cita. Tocmai în 1923 o porni Prominski spre Polonia, dar muri pe drum de tifos exantematic.

Celălalt muncitor, Oskar, era cu totul alt tip de om. Tînăr, fusese deportat pentru participare la grevă şi pentru comportarea sa violentă in timpul acesteia. El citea mult şi tot ce-i cădea în mînă, însă despre socialism avea o idee foarte confuză. O dată, întorcîndu-se de la centrul de plasă, spuse: „A venit un nou conţopist, şi ne-am dat seama că avem aceleaşi convingeri“. — „Adică?“ — l-am întrebat eu. „Şi el şi eu sîntem împotriva revoluţiei“. Eu şi cu Vladimir Ilici am rămas înmărmuriţi. A doua zi m-am apucat să studiez cu el „Manifestul Comunist“ (n-aveam decît textul german, pe care eram nevoită să i-l traduc), apoi, după ce l-am terminat, am trecut la „Capitalul“. La o lecţie se nimeri să vină şi Prominski, care se aşeză pe scaun trăgînd tacticos din pipă. Am pus o întrebare pe marginea materialului citit. Oskar n-a ştiut ce să spună, în timp ce Prominski a răspuns la întrebare liniştit şi zîmbind. O săptămînă întreagă Oskar n-a mai avut chef de lecţii. Altminteri era băiat bun. Alţi deportaţi nu mai erau în Şuşenskoe. Vladimir Ilici mi-a povestit că încercase să facă cunoştinţă cu învăţătorul, dar nu reuşise. Învăţătorul trăgea spre aristocraţia locală: popa şi cîţiva prăvăliaşi. Îşi pierdeau serile jucînd cărţi şi bînd. Pentru problemele sociale, învăţătorul nu manifesta nici un fel de interes. Cu acest învăţător avea dispute în permanenţă fiul mai mare al lui Prominski, Leopold, care simpatiza încă de pe atunci cu socialiştii.

Printre ţăranii pe care Vladimir Ilici îi cunoscuse la Şuşenskoe era unul Juravlev, la care ţinea mult. Avea vreo treizeci de ani şi era bolnav de tuberculoză. Juravlev fusese înainte conţopist. Vladimir Ilici spunea că are o fire de revoluţionar. Juravlev se ridica cu îndrăzneală împotriva celor bogaţi, nu se împăca cu nici un fel de nedreptate. El lipsea adesea din sat. Curînd muri de tuberculoză.

Un alt cunoscut al lui Ilici era un ţăran sărac cu care Vladimir Ilici pleca adesea la vînătoare. Acesta era un om destul de înapoiat, îl chema Sosipatîci; cu Vladimir Ilici era foarte prietenos şi îi făcea fel de fel de daruri: cînd un cocor, cînd fructe de cedru.

Prin Sosipatîci, Juravlev şi alţi ţărani, Vladimir Ilici studia satul siberian. El îmi povesti o dată o discuţie avută cu un ţăran înstărit la care locuise. Un argat îi furase acestuia o piele. Chiaburul îl prinse la pîrău şi-i făcu seama. Acest fapt îl făcu pe Vladimir Ilici să reflecteze la cruzimea fără margini a micului proprietar, la felul cum exploatează el fără milă pe argaţi. Într-adevăr, argaţii siberieni munceau ca ocnaşii şi puteau să doarmă în voie numai de sărbători.

Ilici mai avea un mijloc de a studia satul. Duminicile dădea consultaţii juridice. Popularitatea lui de jurist sporise după ce ajutase pe un muncitor de la minele de aur, care fusese concediat, să cîştige procesul împotriva patronului. Vestea acestui proces cîştigat se răspîndise cu repeziciune printre ţărani. Veneau bărbaţi şi femei şi îşi spuneau păsurile. Vladimir Ilici îi asculta atent, intra în amănunte, apoi le dădea sfaturi. O dată veni un ţăran cale de douăzeci de verste ca să se sfătuiască cum să-şi pedepsească ginerele pentru faptul că nu l-a poftit la nuntă, unde s-a chefuit zdravăn. „Dar acum, dacă te duci la ginerele dumitale, o să te cinstească?“ — „Ba bine că nu, acum m-ar cinsti“. Şi Vladimir Ilici îşi pierdu aproape un ceas ca să-l convingă pe ţăran să se împace cu ginerele. Uneori era absolut imposibil să înţelegi din povestirile ţăranilor miezul pricinii şi de aceea Vladimir Ilici cerea întotdeauna să i se aducă copii după actele de la dosar. O dată taurul unui bogătan împunsese vaca unei ţărance sărace. Judecătoria de ocol îl condamnă pe stăpînul taurului să-i plătească femeii zece ruble. Femeia, nemulţumită de sentinţă, ceru „o copie“. „Ce vrei, o copie după vaca cea albă?“ — rîse de ea judecătorul. Ţăranca mînioasă fugi să se plîngă lui Vladimir Ilici. Adesea era suficientă o ameninţare a celui năpăstuit că se va plînge lui Ulianov, pentru ca cel care-l nedreptăţise să bată în retragere.

Vladimir Ilici a studiat bine satul siberian, — mai înainte cunoscuse satul de pe Volga. O dată Ilici mi-a povestit: „Mama voia să mă ocup cu treburile agricole pe cînd trăiam la ţară. Am încercat un timp, dar am văzut că nu merge, relaţiile cu ţăranii începuseră să devină anormale“.

De fapt, Vladimir Ilici nu avea dreptul să se ocupe, ca deportat, de probleme juridice; pe atunci însă în districtul Minusinsk domnea o stare de spirit liberală. În fond nu exista nici un fel de supraveghere.

„Supraveghetorul“, care era un ţăran înstărit de prin partea locului, nu prea era preocupat de gîndul ca deportaţii „lui“ să nu o ia din loc. Se îngrijea mai mult să ne aibă de cumpărători pentru carnea de viţel pe care o vindea. În satul Şuşenskoe totul era uimitor de ieftin. De pildă, Vladimir Ilici, în schimbul „lefii“ lui — o alocaţie de opt ruble —, avea o cameră curată, hrană, i se spălau şi i se cîrpeau rufele, şi încă se socotea că plăteşte scump. Ce-i drept, prînzul şi cina erau destul de simple: se tăia, bunăoară, pentru Vladimir Ilici un berbec din care mînca zi de zi o săptămînă întreagă, pînă cînd îl termina; după aceea se cumpăra carne de tocat; slujnica toca în curte, în troaca în care se pregătea mîncarea pentru vite, carnea cumpărată şi făcea pentru Vladimir Ilici chiftele tot pe o săptămînă întreagă. Lapte şi turte existau însă din belşug şi pentru Vladimir Ilici, şi pentru cîinele lui, un minunat setter pe care-l chema Jenka şi pe care-l învăţase să facă aport, să stea sluj şi tot felul de alte giumbuşlucuri de-ale cîinilor. Întrucît la Zîreanov bărbaţii se îmbătau adesea, dar şi pentru că viaţa în familie era acolo incomodă în multe privinţe, ne-am mutat curînd în altă locuinţă; pentru jumătate casă cu grădină de zarzavat plăteam patru ruble. Ne-am înjghebat un menaj. Vara nu puteai găsi pe nimeni să-ţi ajute la gospodărie. Eu şi cu mama ne războiam amîndouă cu cuptorul rus. La început mi se întîmpla să răstorn cu vătraiul supa cu găluşte, care se risipeau pe vatră. Apoi m-am obişnuit. În grădina noastră creşteau de toate: castraveţi, morcovi, sfeclă, dovlecei; eram foarte mîndră de grădina mea de legume. M-am dus împreună cu Ilici în pădure, am adus hamei şi am făcut şi din curte o grădiniţă. În octombrie am găsit o ajutoare, o fetiţă de treisprezece ani, Paşa, slabă de-o sufla vîntul, cu coatele ascuţite şi care a preluat în mîinile ei cu multă dibăcie toată gospodăria. Eu am învăţat-o carte, iar ea împodobea pereţii cu lozincile mamei: „niciodată, niciodată nu vărsa ceaiul“. Avea şi un jurnal în care scria: „au fost pe la noi Oskar Aleksandrovici şi Prominski. Au cîntat «Buturuga», am cîntat şi eu“.

Îmi amintesc cum am sărbătorit ziua de 1 Mai.

De dimineaţă a venit la noi Prominski. Avea o înfăţişare extrem de festivă, îşi pusese un guler curat şi strălucea ca un bănuţ de aramă. Ne-am molipsit foarte repede de dispoziţia lui şi am pornit-o cîteşi trei la Engberg, însoţiţi de cîinele Jenka. Jenka fugea înainte şi lătra cu voie bună. Trebuia să mergem de-a lungul rîului Şuşa. Pe apa rîului pluteau sloiuri. Jenka se vîra pînă la burtă în apa îngheţată şi lătra sfidător la adresa dulăilor lăţoşi din Şuşenskoe, care nu se încumetau să intre într-o apă atît de rece.

Oskar se emoţionă de venirea noastră. Intrarăm în camera lui şi începurăm să cîntăm cu toţii:

Zi de mai, voioasă sărbătoare,
Orice umbră tristă va pieri.
Să răsune veselă cîntare
Zi de grevă fi-va astă zi!
Rău asudă astăzi poliţaii
Rostul lor mîrşav să-l împlinească.
După gratii cum ne-ar arunca,
Dacă să ne-nhaţe ar putea
Nouă nu ne pasă! Şi această zi
Laolaltă, curajoşi vom prăznui...

Am cîntat pe ruseşte, apoi am cîntat acelaşi cîntec în limba poloneză şi am hotărît să mergem după prînz să sărbătorim Întîi Mai pe cîmp. Zis şi făcut. Pe cîmp am fost mai mulţi — şase oameni —, deoarece Prominski adusese şi pe cei doi băieţaşi ai săi. Prominski continua să radieze. Cînd am ieşit pe cîmp şi am dat de o moviliţă uscată, Prominski se opri, scoase din buzunar o batistă roşie, o întinse pe pămînt şi făcu tumba. Copiii scoteau strigăte de bucurie. Pe înserate se adunară toţi la noi şi iar cîntarăm. Veni şi soţia lui Prominski. La acest cor se asocie şi mama mea şi Paşa.

Seara eu şi Ilici nu puturăm adormi multă vreme: visam la grandioase demonstraţii muncitoreşti la care vom lua şi noi o dată parte ...

Apăru în preajma noastră şi un copil. În curte trăia un leton care se stabilise în Siberia, pîslar de meserie. Avusese 14 copii, dar rămăsese în viaţă numai unul, Minka. Tatăl său era un beţiv nărăvit. Minka, în vîrstă de şase ani, avea o feţişoară palidă care părea străvezie, nişte ochi limpezi şi un fel de a vorbi foarte serios. De la o vreme venea la noi în fiecare zi; nici nu te sculai bine, că-l şi auzeai izbind uşa şi te pomeneai cu el în cameră; micuţul apărea sub o căciulă enormă, îmbrăcat într-o bluză caldă de-a mamei, cu un şal în jurul gîtului, şi anunţa cu bucurie: „Uite-mă şi pe mine“. Ştia el că-i era nespus de drag mamei mele, că Vladimir Ilici era întotdeauna gata să-l alinte şi să glumească cu el. Mama lui Minka venea în fugă:

„Minicika, nu cumva ai văzut o rublă?“

„Am văzut una, dar mă uitam cum stă pe masă fără rost şi am băgat-o în cutie“.

Cînd am plecat, Minia s-a îmbolnăvit de inimă-rea. Acuma nu mai este printre cei vii, iar pîslarul ne-a scris rugîndu-ne să intervenim să i se dea o bucată de pămînt dincolo de Enisei „ca să aibă şi el un trai mai bun la bătrîneţe“.

Gospodăria noastră creştea mereu — făcurăm rost de un pisoi.

De dimineaţă mă aşezam cu Vladimir Ilici să traducem cartea lui Webb, pe care mi-o procurase Struve. După masă, vreme cam de două ceasuri, transcriam amîndoi „Dezvoltarea capitalismului“. Apoi mai aveam fel de fel de treburi. Într-un rînd Potresov ne trimise pentru două săptămîni cartea lui Kautsky împotriva lui Bernstein. Lăsarăm totul la o parte şi o traduserăm în termenul fixat: în două săptămîni. După ce munceam, ne plimbam. Vladimir Ilici era un vînător pasionat; îşi făcuse rost de nişte pantaloni din piele de drac şi se vîra în toate smîrcurile! Dar era şi vînat din belşug prin acele locuri! Eu sosisem primăvara şi am rămas mirată. Venea zîmbitor Prominski, căruia îi plăcea vînătoarea la nebunie, şi spunea plin de bucurie: „S-au întors raţele. Le-am văzut“. Venea apoi Oskar şi tot despre raţe aducea vorba. Vorbeau ore în şir pe aceeaşi temă, iar în primăvara următoare eram eu însămi în stare să discut tot despre aceasta: unde, cine şi cînd a văzut o raţă. Dupa gerurile iernii, primăvara natura se trezea năvalnic la viaţă. Ea îşi proclama cu autoritate domnia. Apus de soare. Pe o baltă întinsă, apărută primăvara, plutesc lebede sălbatice. Stai la marginea pădurii, vîjîie pîrăul, se aud cocoşii de munte. Vladimir Ilici intră în pădure şi mă roagă să-l ţin pe Jenka. Îl ţin, dar Jenka tremură tot de neastîmpăr şi simţi cum te cuprinde şi pe tine această trezire impetuoasă la viaţă a naturii. Lui Vladimir Ilici îi plăcea vînătoarea, numai că se aprindea prea tare. Toamna o porneam pe cărări care se înfundau în pădure. Vladimir Ilici îmi spunea: „Ştii, dacă întîlnesc un iepure, nu trag; nu am luat cureaua şi o să ne fie greu să-l ducem acasă“. Deodată se iveşte un iepure, şi Vladimir Ilici... trage.

Către sfîrşitul toamnei, cînd începea îngheţul pe Enisei, ne duceam în ostroave după iepuri. Era timpul cînd iepurii îşi schimbau culoarea în alb. De pe ostrov nu aveau unde să fugă, aşa că se învîrteau ca oile în ţarc. Se întîmpla ca vînătorii noştri să umple lotca cu vînat.

În ultimii ani, la Moscova, Vladimir Ilici mai vîna uneori, dar patima de vînător îi scăzuse simţitor. O dată s-a organizat o vînătoare de vulpi cu fanioane. Tot sistemul acesta l-a interesat foarte mult pe Vladimir Ilici. „Ingenioasă născocire“ — spunea el. Vînătorii au făcut în aşa fel ca vulpea s-o ia de-a dreptul spre locul unde se postase Vladimir Ilici; el puse mîna pe puşcă, iar vulpea, după ce stătu o clipă şi-l privi, se întoarse şi dispăru în pădure. „De ce n-ai tras?“ l-am întrebat eu. — „Prea era frumoasă“ — răspunse Vladimir Ilici.

Toamna tîrziu, cînd prima zăpadă nu căzuse încă, dar rîurile erau deja îngheţate, o porneam pe îndelete pe braţul fluviului. Fiecare pietricică, fiecare peştişor se vedea sub gheaţă, ca într-o împărăţie de basm. Iar iarna, cînd îngheţa argintul viu în termometre şi rîurile se învîrtoşeau pînă la fund, cînd apa curgea pe deasupra gheţii şi prindea pe dată pojghiţă, puteam face pe patine cîte două verste pe stratul de gheaţă de deasupra, care ceda sub picioare. Toate acestea îi plăceau grozav lui Vladimir Ilici.

Seara Vladimir Ilici citea de obicei cărţi de filozofie: Hegel, Kant, materialiştii francezi, iar cînd obosea lua un volum de Puşkin, Lermontov, Nekrasov.

Pe vremea cînd Vladimir Ilici venise pentru prima oară la Petersburg şi nu-l cunoşteam decît din spusele altora, auzisem de la Stepan Ivanovici Radcenko că Vladimir Ilici citeşte numai cărţi serioase, că în viaţa lui n-ar fi citit nici măcar un singur roman. M-am mirat; cînd l-am cunoscut mai îndeaproape pe Vladimir Ilici, n-am discutat niciodată despre acest lucru şi abia în Siberia am aflat că toate acestea nu-s decît poveşti. Vladimir Ilici a citit şi recitit de multe ori pe Turghenev, pe L. Tolstoi, „Ce-i de făcut?“ a lui Cernîşevski, în general îi plăceau clasicii şi îi cunoştea perfect. Mai tîrziu, cînd bolşevicii au venit la putere, el a trasat Editurii de stat sarcina de a-i reedita pe clasici în ediţii ieftine. În albumul lui Vladimir Ilici, în afară de fotografiile rudelor şi ale vechilor revoluţionari condamnaţi la muncă silnică, se păstrau fotografiile lui Zola, Herţen şi cîteva fotografii ale lui Cernîşevski1).

De două ori pe săptămînă venea poşta. Duceam o corespondenţă vastă.

Primeam scrisori şi cărţi din Rusia. Ne scria amănunţit despre toate Anna Ilinicina, ne scriau prietenii din Petersburg. Printre altele, Nina Aleksandrovna Struve îmi scria despre fiul ei: „îşi ţine deja capul; în fiecare zi îl ducem la portretele lui Darwin şi Marx şi îi spunem: dă bună ziua lui moş Darwin, dă bună ziua lui Marx, şi el dă din căpşor atît de nostim“. Primeam scrisori şi de la cei deportaţi în regiuni îndepărtate: din Turuhansk de la Martov, din Orlov, gubernia Veatka, de la Potresov. Cele mai multe scrisori erau însă de la tovarăşii împrăştiaţi prin localităţile învecinate. Din Minusinsk (care se afla la 50 de verste de Şuşenskoe) ne scriau soţii Krjijanovski, Starkov; la 30 de verste, la Ermakovskoe, se aflau Lepeşinski, Vaneev, Silvin, Panin — un tovarăş al lui Oskar; la 70 de verste, la Tes, erau Lengnik, Şapoval, Baramzin; la fabrica de zahăr se afla Kurnatovski. În scrisori ne comunicam reciproc veştile din Rusia, ne împărtăşeam planuri de viitor, ne scriam despre cărţi, despre noi curente, despre filozofie — despre toate. Pînă şi jocul de şah ocupa un anumit loc în corespondenţa noastră, în special cu Lepeşinski. Se juca prin corespondenţă. Vladimir Ilici aşeza piesele pe tablă şi chibzuia mutările. Într-un timp se pasionase într-atît pentru şah, încît îl auzeam strigînd prin somn: „Dacă mută el calul, mut eu turnul“.

Şi Vladimir Ilici şi Aleksandr Ilici jucaseră cu multă pasiune şah încă din copilărie. Tatăl lui Vladimir Ilici fusese şi el şahist. „La început tata cîştiga întotdeauna — povestea Vladimir Ilici —, apoi am făcut rost de un manual de şah şi am început să-l batem noi pe tata. O dată — noi locuiam la etaj — l-am întîlnit pe tata ieşind din camera noastră cu o lumînare în mînă şi cu manualul de şah. Se apucă să-l studieze“.

După întoarcerea în Rusia, Vladimir Ilici n-a mai jucat. „Şahul te pasionează prea mult şi te împiedică să munceşti“ — spunea el. Şi întrucît Vladimir Ilici nu ştia să facă nimic pe jumătate, şi se deda în întregime ocupaţiei alese, de atunci nici în orele libere, nici cînd era în emigraţie nu se mai aşeza decît cu greu la tabla de şah.

Din fragedă tinereţe, Vladimir Ilici ştia să renunţe la ceea ce-l împiedica să muncească. „Cînd eram şcolar, începuse să mă pasioneze patinajul, dar oboseam; după patinaj mi se făcea somn şi, întrucît aceasta mă împiedica să învăţ, am renunţat“.

„Într-o vreme — povestea cu altă ocazie Vladimir Ilici — mă pasiona grozav limba latină“. —„Latina?“ — m-am mirat eu. — „Da, numai că începuse să mă împiedice să mă ocup de celelalte obiecte, aşa că am lasat-o“. Abia recent, citind revista „Lef“, în care se analiza stilul, structura frazei lui Vladimir Ilici şi se arăta asemănarea dintre construcţia frazei lui Vladimir Ilici şi construcţia frazei oratorilor romani, asemănarea în ceea ce priveşte procedeele retorice, am înţeles de ce s-a putut pasiona Vladimir Ilici pentru studiul scriitorilor latini.

Cu tovarăşii de deportare nu duceam numai corespondenţă; uneori, deşi nu prea des, ne şi întîlneam cu ei.

O dată ne-am dus la Kurnatovski, un tovarăş foarte bun, cu o vastă cultură marxistă, dar care avusese o viaţă deosebit de grea. O copilărie aspră din pricina unui tată care-l tiraniza, apoi o deportare după alta, o detenţiune după alta. Aproape că nu lucrase în libertate; după o lună-două de răgaz era din nou închis pentru ani îndelungaţi, aşa încît nici nu cunoştea viaţa. Mi-a rămas întipărită în minte o scenă. Trecînd pe lîngă fabrica de zahăr unde lucra el, am întîlnit două fetiţe — una mai mare, cealaltă mică. Cea mare ducea o căldare goală, cea mică o căldare plină cu sfeclă. „Ce ruşine, o fată mare ca tine să lase pe cea mică să care greutatea“ — îi spuse Kurnatovski fetiţei mai mari. Fata se uita la el nedumerită. Am fost şi la Tes. Într-o zi am primit o scrisoare de la soţii Krjijanovski: „Ispravnicul s-a înfuriat pe tovarăşii din Tes din pricina unui protest şi nu ne lasă să facem un pas de aici. La Tes există un munte interesant sub raport geologic, cereţi permisiunea să veniţi să-l studiaţi“. Vladimir Ilici îi scrise în glumă ispravnicului o cerere în care-l ruga să-i dea voie să plece la Tes şi s-o ia şi pe soţia sa ca ajutor. Ispravnicul trimise permisiunea printr-un curier special. Am închiriat o şaretă cu un cal pentru trei ruble — femeia ne-a asigurat că e un cal puternic, nu e „mîncău“, n-are nevoie decît de o mînă de ovăz, şi am pornit-o spre Tes. Şi, deşi calul care nu era „mîncău“ s-a oprit în mijlocul drumului, am reuşit totuşi să ajungem la Tes. Vladimir Ilici a discutat cu Lengnik despre Kant, cu Baramzin despre cercurile din Kazan; Lengnik, care avea o voce minunată, ne-a cîntat; în general această excursie ne-a lăsat o amintire deosebit de plăcută.

Am fost de vreo două ori la Ermakovskoe. O dată pentru a adopta rezoluţia în legătură cu „Credo“-ul. L-am găsit atunci pe Vaneev grav bolnav: murea de tuberculoză. Patul lui fusese transportat în camera mare în care se adunaseră tovarăşii. Rezoluţia a fost adoptată în unanimitate.

A doua oară ne-am dus acolo pentru a-l înmormînta pe Vaneev.

Doi dintre „decembrişti“ (aşa erau numiţi în glumă tovarăşii arestaţi în decembrie 1895) au fost scoşi din rîndurile luptătorilor curînd după ce au intrat în luptă, cînd abia-abia începuse să pîlpăie flacăra mişcării muncitoreşti: Zaporojeţ, care înnebunise în închisoare, şi Vaneev, care se îmbolnăvise rău, tot acolo.

De anul nou am plecat la Minusa, unde s-au adunat toţi social-democraţii deportaţi.

Printre deportaţii din Minusa erau şi narodovolţi: Kon, Tîrkov şi alţii, dar ei se ţineau deoparte. Bătrînii se purtau cu neîncredere faţă de tineretul social-democrat: nu credeau că aceştia sînt revoluţionari adevăraţi. Cu puţin timp înainte de sosirea mea în satul Şuşenskoe, aceste relaţii provocaseră în judeţul Minusinsk un incident dintre cele ce se produceau cîteodată în deportare. În Minusa era un deportat, Raicin, social-democrat dintr-un grup din străinătate, legat de grupul „Eliberarea muncii“. El se hotărîse să fugă. I se făcuse rost de bani pentru fugă, ziua fugii însă nu fusese hotărîtă. Raicin însă, după ce primi banii, îşi pierdu cu desăvîrşire liniştea şi, fără să prevină pe nimeni, fugi. Bătrînii narodovolţi îi învinuiră pe social-democraţi că au ştiut de fuga lui Raicin şi că nu i-au avertizat şi pe ei. Or, s-ar fi putut să urmeze percheziţii, iar ei nu luaseră măsurile cuvenite. „Incidentul“ luă amploare, crescu ca o avalanşă. Cînd am sosit eu, Vladimir Ilici mi-a povestit întîmplarea. „Nimic nu e mai rău — a spus el — decît aceste istorii care se produc în mediul deportaţilor şi care ne absorb grozav; bătrînii au nervii slăbiţi, au trecut prin munca silnică şi prin atîtea altele. Nu trebuie să ne pierdem firea cu asemenea istorii. Avem atîta de făcut, încît nu avem voie să ne irosim energia cu ele“. Şi Vladimir Ilici a insistat s-o rupem cu bătrînii. Îmi amintesc de adunarea la care a avut loc ruptura. Hotărîrea cu privire la ruptură fusese luată dinainte, dar ea trebuia făcută cît mai puţin dureros. Am rupt-o cu ei pentru că trebuia să procedăm astfel, însă am rupt-o fără răutate, cu părere de rău. De atunci am trăit separat unii de alţii.

În general am folosit bine anii de deportare. Aceştia au fost ani de învăţătură serioasă. Pe măsură ce se apropia sfîrşitul perioadei de deportare, Vladimir Ilici se gîndea tot mai mult la munca care ne aştepta. Din Rusia veneau veşti puţine: acolo creştea şi se întărea „economismul“, un partid în adevăratul înţeles al cuvîntului nu exista, o tipografie în Rusia nu se înjghebase, încercarea de a organiza o editură prin intermediul Bundului eşuase. Or, nu mai era posibil să ne limităm la scrierea de broşuri populare fără să ne pronunţăm asupra problemelor fundamentale ale muncii. În muncă domnea o mare dezorganizare, arestările care se ţineau lanţ făceau imposibilă orice continuitate, oamenii ajunseseră la un asemenea grad de confuzie încît devenise posibilă apariţia unui „Credo“ şi a ideilor propagate de „Raboceaia Mîsl“. Acest ziar publica corespondenţele unui muncitor descompus de propaganda „economiştilor“ care scria: „Nouă, muncitorilor, nu ne trebuie nici un fel de Marx şi Engels...“

L. Tolstoi scria undeva că, atunci cînd parcurgi prima jumătate a drumului te gîndeşti de obicei la ceea ce ai lăsat în urmă, iar cînd o parcurgi pe a doua te gîndeşti la ceea ce te aşteaptă înainte. Un fenomen asemănător se observa în deportare. La început se trăgeau mai mult concluzii asupra trecutului. În a doua jumătate a perioadei de deportare ne gîndeam mai mult la ceea ce ne aşteaptă. Vladimir Ilici medita tot mai profund asupra celor ce trebuiau făcute pentru a scoate partidul din starea în care ajunsese, pentru a îndrepta munca pe făgaşul cuvenit, pentru a asigura o conducere social-democrată justă a muncii. Cu ce trebuia să începem? În ultimul an de deportare, în mintea lui Vladimir Ilici se născu planul organizatoric pe care-l dezvoltă apoi în „Iskra“, în lucrarea „Ce-i de făcut?“ şi în „Scrisoare către un tovarăş“. Trebuia început cu organizarea unui ziar pe întreaga Rusie, care să apară în străinătate, dar să fie legat cît mai strîns de munca din Rusia, de organizaţiile din Rusia, şi care să aibă asigurate cele mai bune condiţii de transport. Vladimir Ilici îşi pierdu somnul, slăbi grozav. El îşi chibzuia planul în toate amănuntele nopţi întregi, îl discuta cu Krjijanovski, cu mine, scria despre acest plan lui Martov şi lui Potresov, se înţelegea cu ei în privinţa plecării peste graniţă. Cu cît se apropia sorocul, cu atît mai mult Vladimir Ilici îşi pierdea răbdarea, cu atît mai mult simţea nevoia de a reîncepe munca. Tocmai atunci ne-am pomenit şi cu o percheziţie. Se găsise la cineva o recipisă poştală din care rezulta că Leahovski îi trimisese o scrisoare lui Vladimir Ilici. În scrisoare era vorba despre ridicarea unui monument Iui Fedoseev. Jandarmii se legară de acest pretext pentru a dispune o percheziţie, care a fost făcută în mai 1899. Găsiră scrisoarea, care se dovedi a fi foarte nevinovată, examinară corespondenţa şi de asemenea nu dădură peste nimic interesant. După un vechi obicei din Petersburg, scrierile ilegale şi corespondenţa ilegală le ţineam separat. Ce-i drept, ele se aflau pe poliţa cea mai de jos din dulap. Vladimir Ilici le oferi jandarmilor un scaun ca să înceapă percheziţia de la poliţele de sus, pline cu diferite culegeri de date statistice, astfel încît aceştia obosiră pînă să ajungă la poliţa de jos, pe care nici nu o mai cercetară, mulţumindu-se cu declaraţia mea că acolo nu se află altceva decît biblioteca mea pedagogică. Percheziţia se sfîrşi cu bine, însă ne temeam ca autorităţile să nu profite de acest pretext pentru a ne prelungi cu cîţiva ani termenul deportării. Fuga din deportare nu era pe atunci un fenomen atît de obişnuit ca mai tîrziu şi în orice caz aceasta ar fi complicat lucrurile, deoarece înainte de a pleca peste graniţă trebuia desfăşurată o vastă muncă organizatorică în Rusia. Totul a decurs însă bine, termenul de pedeapsă nu ne-a fost prelungit.

În februarie 1900, cînd termenul deportării lui Vladimir Ilici a expirat, am pornit spre Rusia. Paşa, care în aceşti doi ani ajunsese o adevărată frumuseţe, plîngea noaptea de ţi se rupea inima, Minka se agita cărînd la el acasă hîrtia, creioanele, pozele şi alte lucruri pe care i le lăsam; veni şi Oskar Aleksandrovici, se aşeză pe marginea scaunului, vizibil emoţionat, şi-mi oferi un dar: o broşă lucrată de el în formă de carte cu inscripţia „Karl Marx“, în amintirea zilelor cînd am studiat cu el „Capitalul“. Din cînd în cînd intra în cameră stăpîna casei sau vreo vecină. Cîinele nostru era nedumerit: nu înţelegea ce înseamnă tot acest tărăboi, din minut în minut deschidea cu nasul uşile pentru a se convinge că toate sînt la locul lor. Mama tuşea, făcînd bagajele, Vladimir Ilici împacheta cărţile, foarte preocupat.

Am ajuns pînă la Minusa, de unde trebuia să continuăm drumul împreună cu Starkov şi cu Olga Aleksandrovna Silvina. Acolo se adunaseră deja toţi tovarăşii noştri de surghiun şi domnea acea stare de spirit care se creează ori de cîte ori vreunul dintre deportaţi se întorcea în Rusia: fiecare se gîndea încotro va porni cînd va fi şi el liber, ce muncă va face. Vladimir Ilici se înţelesese dinainte în privinţa muncii în comun cu toţi cei care aveau să plece în curînd în Rusia, se înţelesese în privinţa corespondenţei cu cei care rămîneau. Toţi erau cu gîndul la Rusia, deşi vorbeau despre fel de fel de nimicuri.

Baramzin îl hrănea cu sandvişuri pe Jenka, pe care i l-am lăsat moştenire; Jenka însă nu-i acorda nici o atenţie, stătea la picioarele mamei şi nu-şi lua ochii de la ea, urmărindu-i fiecare mişcare.

În sfîrşit, ne-am pus pîslarii, şubele şi alte haine calde şi am pornit la drum. Am mers cu sania, zi şi noapte, 300 de verste de-a lungul fluviului Enisei. Am avut noroc de nopţi luminoase, cu lună. Vladimir Ilici ne învelea cu grijă pe mine şi pe mama la fiecare popas, cerceta dacă n-am uitat cumva ceva, glumea cu Olga Aleksandrovna, pe care o răzbise frigul. Caii zburau ca vîntul şi Vladimir Ilici, care călătorea fără şubă — spunea că prea se încălzeşte în ea —, stătea cu mîinile vîrîte în manşonul luat de la mama, iar gîndul îi alerga spre Rusia, unde îl aştepta o muncă intensă aşa cum visa el.

La Ufa, în ziua sosirii, au venit să ne vadă tovarăşii de acolo — A. D. Ţiurupa, Sviderski, Krohmal. „Am colindat şase hoteluri pînă v-am găsit...“ — ne spuse Krohmal bîlbîindu-se.

Vladimir Ilici a rămas la Ufa cîteva zile şi, după ce s-a sfătuit cu tovarăşii, m-a lăsat pe mine şi pe mama în seama lor, iar el a pornit mai departe, ca să fie mai aproape de Petersburg. Din aceste cîteva zile mi-a rămas în minte numai vizita făcută bătrînei Cetvergova, membră a partidului „Narodnaia Volea“, pe care Vladimir Ilici o cunoştea de la Kazan. Ea ţinea la Ufa o librărie. Chiar în prima zi Vladimir Ilici se duse la ea; în vocea şi pe faţa lui se observa o căldură deosebită cînd discuta cu ea. Cînd am citit apoi sfîrşitul lucrării lui Vladimir Ilici „Ce-i de făcut?“, mi-am amintit de această vizită. „Mulţi dintre ei (este vorba de tinerii conducători social-democraţi ai mişcării muncitoreşti. — N. K.) — scria el — începuseră să gîndească revoluţionar ca narodovolţi. Aproape toţi se înclinaseră cu admiraţie în tinereţea lor timpurie în faţa eroilor terorii. Eliberarea de farmecul exercitat de această tradiţie eroică a cerut luptă, a fost însoţită de o ruptură cu oamenii care voiau cu orice preţ să rămînă credincioşi curentului Narodnaia Volea şi pentru care tinerii social-democraţi aveau o înaltă consideraţie“[2]. Acest citat este un crîmpei din biografia lui Vladimir Ilici.

Simţeam o profundă părere de rău la gîndul că trebuie să ne despărţim în momentul cînd începea „adevărata“ muncă, dar nici prin gînd nu-mi trecea ca Vladimir Ilici să rămînă la Ufa cînd exista o posibilitate să plece mai aproape de Petersburg.

Vladimir Ilici se instală la Pskov[3], unde veniră apoi şi Potresov şi L. N. Radcenko cu copiii. Mai tîrziu Vladimir Ilici îmi povesti rîzînd cum fetiţele lui Radcenko, Jeniurka şi Liuda, îl maimuţăreau pe el şi pe Potresov. Ţinînd mîinile la spate mergeau alături prin cameră; una spunea „Bernstein“, iar cealaltă-i răspundea „Kautsky“...

Acolo, la Pskov, Vladimir Ilici urzea cu grijă firele organizaţiei care trebuiau să lege strîns viitorul ziar pe întreaga Rusie, ce urma să apară în străinătate, cu munca din Rusia. Se întîlnea cu Babuşkin şi cu o serie întreagă de alte persoane.

La Ufa m-am aclimatizat încetul cu încetul, făceam traduceri, dădeam lecţii.

Cu puţin înainte de sosirea mea la Ufa se produsese acolo un conflict între deportaţi. Tovarăşii social-democraţi se împărţiseră în două tabere. Dintr-o tabără făceau parte Krohmal, Ţiurupa, Sviderski, din cealaltă fraţii Plaksin, Saltîkov, Kveatkovski. Ciacina şi Aptekman au rămas în afara acestor două grupuri şi întreţineau relaţii cu amîndouă. Mie îmi era mai simpatic primul grup, de care mă apropiai curînd. Acest grup ducea o anumită muncă şi în general era format din tovarăşii cei mai activi. Avea şi legături cu atelierele de cale ferată, unde exista un cerc de muncitori social-democraţi care număra 12 oameni. Cel mai activ era muncitorul Iakutov. Venea adesea la mine să ia cărţi şi să stăm de vorbă. Multă vreme mi-a cerut stăruitor o ediţie populară a lui Marx, dar după ce i-am procurat-o nu a putut s-o citească. „Nu prididesc — se plîngea el —, ştiţi, vin mereu ţărani la mine cu treburile lor. Trebuie să stau de vorbă cu fiecare, ca să nu se simtă omul jignit, şi de asta n-am timp“. El povestea că şi soţia lui, Nataşa, împărtăşeşte vederile lui, că nu le e teamă de nici un fel de deportare, că el îşi va găsi de lucru în orice împrejurare, că mîinile lui îl vor hrăni oricînd. Respecta cu rigurozitate regulile conspiraţiei, cel mai mult ura zarva, lăudăroşenia, cuvintele pompoase. Totul trebuie făcut temeinic, spunea el, fără zgomot, dar trainic.

În 1905 Iakutov a fost preşedintele republicii care se constituise la Ufa, dar apoi, în anii reacţiunii, a fost spînzurat în închisoarea din Ufa. El muri în curtea închisorii, în timp ce întreaga închisoare cînta; deţinuţii cîntau în toate celulele şi jurau că nu vor uita niciodată moartea lui, că nu o vor ierta.

Mă ocupam şi de alţi muncitori — de un tînăr metalurgist dintr-o întreprindere mică, care-mi povestea despre viaţa muncitorilor din Ufa şi care avea o fire foarte aprinsă şi nervoasă. Mai tîrziu ni s-a spus că a trecut de partea socialiştilor-revoluţionari şi a înnebunit în închisoare.

Mă vizita de asemenea un legător tuberculos, Krîlov, care făcea cu multă pricepere coperte duble între care se puteau ascunde manuscrisele ilegale, sau făcea coperte din manuscrise lipite între ele. El îmi povestea despre munca tipografilor din localitate.

Aceste povestiri au servit mai tîrziu ca material pentru corespondenţe destinate „Iskrei“.

Se ducea muncă nu numai în oraşul Ufa, ci şi în uzinele din împrejurimi. La uzina din Ust-Katav lucra ca felceriţă o social-democrată. Ea desfăşura acolo muncă în rîndurile muncitorilor, împărţea broşuri populare ilegale, de care de altfel duceam mare lipsă.

La uzinele din împrejurimi erau cîţiva studenţi social-democraţi. Organizaţia noastră din Ufa întreţinea la Ekaterinburg un ilegalist, pe muncitorul Mazanov, care se întorsese din Turuhansk unde fusese deportat împreună cu Martov. Numai că munca lui nu prea mergea.

Ufa era centrul guberniei; deportaţii din Sterlitamak, Birsk şi din alte oraşe capitale de judeţ căutau cu orice prilej să obţină permisiunea de a face o călătorie la Ufa.

Dar în afară de aceasta Ufa se afla pe drumul care ducea din Siberia în Rusia. Tovarăşii care se întorceau din deportare treceau pe aici pentru a se înţelege asupra muncii. Ne-a vizitat în trecere Martov (el nu reuşise să se mute dintr-o dată din Turuhansk), G. I. Okulova, Panin. Din Astrahan venea ilegal L. M. Knipovici — „unchiul“, din Samara veniră Rumeanţev, Portugalov.

Martov se instală la Poltava. Am păstrat legătura cu el întrucît speram să primim prin mijlocirea lui literatură. Literatura sosi, pare-mi-se, cam la o săptămînă după plecarea mea din Ufa şi Kveatkovski, care se dusese s-o ia în primire, fu condamnat din pricina lăzii care se desfăcu în drum la 5 ani deportare în Siberia. De fapt el nu făcea nici un fel de muncă, ci se dusese să ia în primire coletul poştal numai pentru că acest colet purta adresa fabricii de bere, iar el dădea lecţii fiicei proprietarului acestei fabrici.

Erau la Ufa şi narodovolţi: Leonovici şi mai tîrziu Borozdici.

Înainte de a trece graniţa, Vladimir Ilici era cît pe-aci s-o păţească. Venise din Pskov la Petersburg concomitent cu Martov. Au fost urmăriţi şi arestaţi. Vladimir Ilici avea în vestă două mii de ruble primite de la „mătuşica“ (A. M. Kalmîkova) şi adrese pentru legătura cu străinătatea, scrise cu cerneală simpatică pe o foaie de hîrtie de scrisori completată de formă cu nişte socoteli scrise cu cerneală, sau aşa ceva, fără însemnătate. Dacă jandarmilor le-ar fi trecut prin minte să încălzească foaia de hîrtie, Vladimir Ilici n-ar mai fi apucat să scoată în străinătate un ziar pentru întreaga Rusie. Dar a avut „noroc“ şi după vreo zece zile i s-a dat drumul.

A venit apoi la Ufa să-şi ia rămas bun de la mine. Îmi povesti ce reuşise să facă în acest timp, îmi povesti despre oamenii cu care a avut ocazia să se întîlnească. Fireşte, cu prilejul sosirii lui Vladimir Ilici s-au ţinut o serie de adunări. Îmi amintesc că, atunci cînd se lămuri că Leonovici, care se considera narodovoleţ, nu cunoaşte nici măcar după nume grupul „Eliberarea muncii“, Vladimir Ilici se aprinse: „Se poate să nu ştie un revoluţionar acest lucru? Poate el să aleagă conştient partidul în care va activa dacă nu cunoaşte, nu a studiat ceea ce a scris grupul «Eliberarea muncii»“?

Mi se pare că Vladimir Ilici a stat atunci cam o săptămînă la Ufa.

Din străinătate îmi scria mai ales pe pagini de carte, trimiţînd cărţile pe adresa unor zemţi. Organizarea ziarului nu mergea atît de repede cum ar fi vrut Vladimir Ilici; nu era lucru uşor să te înţelegi cu Plehanov şi scrisorile lui Vladimir Ilici din străinătate erau scurte, nu prea conţineau veşti bune şi se încheiau cu cuvintele: „îţi voi povesti totul cînd vei veni aici“, „am însemnat pentru tine toate amănuntele conflictului cu Plehanov“.

În sfîrşit termenul deportării a expirat. Am aşteptat această zi cu mare nerăbdare, mai ales că de mult timp nu primisem nici o scrisoare de la Vladimir Ilici.

Avusesem de gînd să plec la Astrahan la „unchiul“ (L. M. Knipovici), dar eram prea grăbită.

Am făcut împreună cu mama o vizită la Moscova Mariei Aleksandrovna — mama lui Vladimir Ilici. Ea era atunci singură la Moscova: Maria Ilinicina era închisă, Anna Ilinicina plecase în străinătate.

Maria Aleksandrovna îmi era foarte dragă, era extrem de delicată şi de atentă întotdeauna. Vladimir Ilici îşi adora mama. „Ea are o putere de voinţă uriaşă — îmi spusese el odată —, dacă ar fi trăit tata cînd a avut loc întîmplarea cu fratele meu, nu ştiu ce s-ar fi petrecut“.

Marea sa putere de voinţă Vladimir Ilici a moştenit-o de la mama sa; tot de la ea a moştenit şi delicateţea, atenţia faţă de oameni.

Cît am stat în străinătate, am căutat să-i descriu cum am putut mai viu viaţa noastră, ca să-şi simtă fiul cît de cît aproape. Cînd Vladimir Ilici se aflase în deportare în 1897, înainte de sosirea mea a apărut în ziare un anunţ din care reieşea că la Moscova a încetat din viaţă Maria Aleksandrovna Ulianova. Mi-a povestit pe urmă Oskar: „Am venit la Vladimir Ilici; era alb la faţă ca varul. Mi-a spus: a murit mama“. S-a aflat mai tîrziu că murise o altă M. A. Ulianova.

Multe nenorociri s-au abătut asupra Mariei Aleksandrovna: executarea fiului mai mare, moartea fiicei ei Olga, arestările nenumărate ale celorlalţi copii.

Cînd în 1895 Vladimir Ilici s-a îmbolnăvit, a venit imediat să-l îngrijească, i-a gătit ea singură de mîncare; cînd era arestat, ea era nelipsită la postul ei, stătea ceasuri întregi în anticamera închisorii preventive, se ducea la vorbitor, ducea pachete şi nu-i ghiceai emoţiile decît după un tremur uşor al capului.

I-am promis să-l păzesc pe Vladimir Ilici, dar n-am ştiut să-l păzesc...

Din Moscova am plecat cu mama la Petersburg, am aranjat-o acolo, iar eu am trecut graniţa. Am călătorit ca o provincială care nu mai ieşise niciodată din bîrlogul ei. M-am îndreptat spre Praga, presupunînd că Vladimir Ilici locuieşte acolo sub numele de Modráček.

Trimisesem o telegramă. Sosesc la Praga, dar nimeni nu mă întîmpină. Aşept un timp, dar în zadar. Foarte sfioasă, chem un birjar cu joben în cap, îmi încarc coşurile şi o pornim. Ajungem într-un cartier muncitoresc, intrăm pe o ulicioară îngustă şi ne oprim în faţa unei case mari. Pe pervazurile ferestrelor se vedeau o mulţime de perine mari puse la aerisit...

Urc în fugă la etajul trei. Uşa mi-o deschide o cehă bălaie. Repet de cîteva ori: „Modráček, d-l Modráček“. Iese un muncitor şi-mi spune: „Eu sînt Modráček“. Dezolată, îngîn: „Nu, e soţul meu“. În sfîrşit, Modráček ghiceşte. „Ah, dumneata eşti, desigur, soţia d-lui Rittmeyer; el locuieşte la München, însă îţi trimitea dumitale la Ufa cărţi şi scrisori prin mine“. Modráček a avut grijă de mine toată ziua. Eu i-am povestit despre mişcarea din Rusia, el despre cea austriacă, soţia lui mi-a arătat dantele croşetate de ea şi m-a ospătat cu găluşte cehe.

Am sosit la München[4] — plecasem într-o şubă călduroasă, iar la München vremea era caldă, femeile umblau în rochii. Dată fiind experienţa cîştigată, mi-am lăsat coşurile în gară la bagaje şi am pornit cu tramvaiul să-l caut pe Rittmeyer. Am găsit casa, dar apartamentul nr. 1 se dovedi a fi o berărie. M-am apropiat de tejghea, în spatele căreia stătea un neamţ gras şi l-am întrebat timid de d-l Rittmeyer, presimţind că iarăşi am dat greş. Cîrciumarul mi-a răspuns: „Eu sînt“. Zdrobită cu totul am bolborosit: „Nu, e soţul meu“.

Stăteam ca doi proşti unul în faţa celuilalt. În sfîrşit, a sosit soţia lui Rittmeyer, care, după ce s-a uitat la mine, a ghicit: „Ah, este, desigur, soţia d-lui Meyer, dînsul îşi aşteaptă soţia din Siberia. Vă conduc eu“.

Am urmat-o pe frau Rittmeyer în curtea din dosul imobilului şi am intrat într-o casă care părea nelocuită. Am deschis uşa şi i-am văzut şezînd pe scaune pe Vladimir Ilici, pe Martov şi pe Anna Ilinicina. Uitînd să-i mai mulţumesc gazdei, am izbucnit: „Ei drăcie, de ce nu mi-ai scris unde să te găsesc?“.

„Cum nu ţi-am scris? De trei ori pe zi mă duceam să te întîmpin. De unde vii?“ Am aflat apoi că zemţul pe al cărui nume fusese trimisă cartea cu adresa s-a apucat să citească cartea şi a uitat să mi-o mai predea.

Mulţi tovarăşi din Rusia au trecut prin peripeţii asemănătoare: Şleapnikov, în loc să ajungă la Geneva, s-a pomenit la Genua; Babuşkin, în loc de Londra, era cît pe-aci să nimerească în America.

 

1). La Cernîşevski Vladimir Ilici ţinea în mod deosebit. Pe una din fotografiile lui Cernîşevski este scris de mîna lui Vladimir Ilici: s-a născut la data cutare, a murit în 1889. — N. K.


____________

[1]. „Popor muncitor, cunoaşte-ţi puterea“, „Întîi mai“. — Nota trad.

[2]. V. I. Lenin, Opere, vol. 5, Editura politică, 1958, pag. 497. — Nota red.

[3]. Lenin a sosit la Pskov la 10 martie (26 februarie) 1900. — Nota red.

[4]. N. K. Krupskaia a sosit la München pe la mijlocul lunii aprilie 1901. — Nota red.


 

MÜNCHEN
1901—1902

 

Deşi Vladimir Ilici, Martov şi Potresov plecaseră în străinătate cu paşapoarte legale, totuşi la München s-a hotărît ca ei să locuiască sub alte nume şi să se ţină departe de colonia rusă, pentru a nu compromite pe activiştii care veneau din Rusia şi pentru a putea expedia mai uşor în Rusia colete cu literatură ilegală, scrisori etc.

Cînd am sosit la München, Vladimir Ilici locuia la Rittmeyer, fără să se fi înregistrat la poliţie şi îşi spunea Meyer. Deşi proprietarul unei berării, Rittmeyer era social-democrat şi-l adăpostea pe Vladimir Ilici în locuinţa sa. Vladimir Ilici avea o cămăruţă destul de proastă şi ducea o viaţă de burlac; prînzea la o nemţoaică, care-l îndopa cu Mehlspeise[1]. Dimineaţa şi seara bea ceai dintr-o cană de tinichea, pe care o spăla singur cu grijă şi o atîrna într-un cui, lîngă robinet.

Avea un aer preocupat, lucrurile mergeau mai greu decît se aşteptase. Pe atunci, în afară de Vladimir Ilici, mai locuiau la München Martov, Potresov şi Vera Zasulici. Plehanov şi Akselrod voiau ca ziarul să apară undeva în Elveţia sub conducerea lor directă. Amîndoi, ca şi Vera Zasulici la început, nu acordau o importanţă deosebită „Iskrei“, subapreciau rolul organizator pe care putea să-l aibă şi chiar l-a avut „Iskra“; pe ei îi interesa mult mai mult „Zarea“.

„Nu-i mare lucru de capul «Iskrei voastre»“, spunea la început în glumă Vera Ivanovna. Era, desigur, o glumă, dar care dovedea o anumită subapreciere a întregii acţiuni. Vladimir Ilici considera că „Iskra“ trebuie să se ţină deoparte faţă de centrul emigraţiei, să aibă un caracter conspirativ, lucru de o însemnătate deosebită pentru relaţiile cu Rusia, pentru corespondenţă, pentru vizitele tovarăşilor. După părerea bătrînilor, această atitudine denota lipsa dorinţei de a muta ziarul în Elveţia şi de a accepta conducerea lor, dorinţa de a urma o linie proprie. De aceea nu se prea grăbeau să ne dea ajutor. Vladimir Ilici îşi dădea seama de lucrul acesta şi manifesta o oarecare nervozitate. El nutrea o simpatie cu totul deosebită pentru grupul „Eliberarea muncii“. Lenin ţinea foarte mult nu numai la Plehanov, dar şi la Akselrod, la Zasulici. „Ai s-o cunoşti pe Vera Ivanovna — mi-a spus Vladimir Ilici în prima seară cînd am sosit la München. — E de o puritate cristalină“. Şi avea dreptate.

Vera Ivanovna a fost singura din grupul „Eliberarea muncii“ care s-a apropiat de „Iskra“. Ea a stat împreună cu noi la München şi la Londra, trăind viaţa redacţiei „Iskrei“, cu bucuriile şi amărăciunile ei, sorbind ştirile care soseau din Rusia.

„Grozavă mai devine «Iskra»“, glumea ea pe măsură ce influenţa „Iskrei“ creştea şi se extindea. Vera Ivanovna îmi povestea adesea despre anii grei şi trişti ai emigraţiei.

Noi n-am cunoscut niciodată o viaţă în emigraţie ca cea a grupului „Eliberarea muncii“. Am păstrat tot timpul cele mai strînse legături cu Rusia şi în permanenţă veneau la noi oameni de acolo. În emigraţie eram mult mai bine informaţi decît dacă am fi stat într-un oraş de provincie din patrie; trăiam exclusiv cu gîndul la activitatea din Rusia, unde munca lua avînt şi mişcarea muncitorească se dezvolta. Grupul „Eliberarea muncii“ era rupt de Rusia; el a trăit în străinătate în anii celei mai întunecate reacţiuni. Venirea unui student din Rusia constituia un adevărat eveniment, dar oamenii sosiţi din Rusia se temeau să treacă pe la membrii, grupului. În jurul anului 1890 Klasson şi Korobko l-au vizitat pe Plehanov, dar imediat ce s-au întors în ţară au fost chemaţi la jandarmerie şi anchetaţi ce au căutat pe la el. Urmărirea era perfect organizată.

Dintre toţi membrii grupului „Eliberarea muncii“, Vera Ivanovna se simţea cea mai singură. Plehanov şi Akselrod aveau totuşi familie. Vera Ivanovna îmi vorbea adesea de singurătatea ei: „N-am nici un om apropiat“, spunea ea, dar îndată căuta să-şi ascundă amărăciunea printr-o glumă: „Ştiu că ţineţi la mine, dar, cînd am să mor, o să puneţi pe masă o ceaşcă de ceai mai puţin, şi-atîta tot“.

Simţea nespus de mult nevoia de a avea o familie, poate şi din cauză că fusese „luată de suflet“ de nişte oameni străini. S-o fi văzut cu cîtă dragoste se juca cu băieţelul bălai al Dimkăi (sora lui P. G. Smidovici)! Vera Ivanovna dădea chiar dovadă de simţ gospodăresc şi se ocupa de aprovizionare cu toată grija în zilele cînd îi venea rîndul să gătească (la Londra, Vera Ivanovna, Martov şi Alekseev îşi duceau gospodăria în comun). Cred însă că puţini erau cei care bănuiau înclinaţiile Verei Ivanovna spre viaţa de familie şi spre gospodărie. Trăia ca o nihilistă — se îmbrăca neglijent, fuma ca un horn, în odaia ei domnea o dezordine de neînchipuit şi nu dădea voie nimănui să deretice pe acolo. Mînca destul de fantezist. Îmi amintesc că am văzut-o o dată cum îşi frigea carne pe lampa de gaz; tăia cu foarfeca bucăţele de carne şi le mînca.

„Cînd am stat în Anglia — ne povestea ea —, nişte englezoaice s-au pus o dată la o conversaţie cu mine: «Cît timp lăsaţi carnea să se frigă?» — «Depinde — le-am răspuns eu. —Dacă mi-e tare foame, vreo zece minute, dar, dacă n-am poftă de mîncare, vreo trei ore». Atunci m-au lăsat în pace“.

Cînd avea de scris, Vera Ivanovna se încuia în odaia ei, nu mînca nimic şi bea numai cafea neagră tare.

Vera Ivanovna tînjea nespus de dorul Rusiei. În 1899, mi se pare, a fost ilegal în Rusia, nu într-o misiune, ci, cum s-a exprimat ea, „ca să văd măcar un ţăran, să-mi dau seama ce mutră are acum“. Cînd a început să apară „Iskra“, ea a simţit că aici este un crîmpei din activitatea Rusiei şi s-a ţinut de ea din răsputeri. Să fi plecat de la „Iskra“ însemna pentru ea să se rupă din nou de Rusia, să se cufunde iar în atmosfera mortifiantă în care trăiau emigranţii izolaţi de patrie.

Iată de ce, cînd la Congresul al II-lea s-a pus problema cine să intre în redacţia „Iskrei“, ea şi-a ieşit din fire. Pentru dînsa aceasta nu era o chestiune de amor propriu, ci o problemă de viaţă şi de moarte.

În 1905 a plecat în Rusia şi a rămas acolo.

La Congresul al II-lea Vera Ivanovna s-a ridicat pentru prima oară în viaţă împotriva lui Plehanov. O legau de Plehanov ani îndelungaţi de luptă comună; ea îşi dădea seama ce rol mare jucase el în îndrumarea mişcării revoluţionare pe un făgaş just, îl preţuia ca întemeietor al social-democraţiei ruse, îi aprecia inteligenţa şi talentele remarcabile. Cea mai mică neînţelegere cu Plehanov o făcea să se frămînte îngrozitor, dar în acel caz nu l-a urmat.

Soarta lui Plehanov a fost tragică. În domeniul teoriei, el are merite excepţionale în mişcarea muncitorească. Dar anii emigraţiei au lăsat urme, rupîndu-l de realitatea din Rusia. Mişcarea muncitorească largă, de masă a început după plecarea lui în străinătate. El se întîlnea cu reprezentanţii diferitelor partide, cu scriitori, cu studenţi şi chiar cu unii muncitori, dar nu vedea masa muncitorească rusă, nu lucra cu ea, n-o simţea. Cînd primeau vreo corespondenţă din Rusia care dezvăluia noi forme ale mişcării şi te făcea să simţi perspectivele acesteia, Vladimir Ilici, Martov şi chiar Vera Ivanovna o citeau cu nesaţ. După aceea Vladimir Ilici se plimba mult timp prin odaie şi seara nu putea să adoarmă. Cînd ne-am mutat la Geneva, am încercat să-i arăt lui Plehanov corespondenţele şi scrisorile şi m-a mirat felul cum a reacţionat: parcă-i fugea pămîntul de sub picioare. Pe faţă i s-a întipărit o expresie de neîncredere şi n-a mai vorbit niciodată de aceste scrisori şi corespondenţe.

Atitudinea lui de neîncredere faţă de scrisorile din Rusia s-a accentuat după Congresul al II-lea.

La început m-am simţit chiar oarecum jignită din pricina acestui lucru, dar apoi am ajuns la concluzia că Plehanov, fiind plecat de mult din Rusia, nu mai poseda acel criteriu, izvorît din experienţă, care îţi permite să discerni importanţa fiecărei corespondenţe, să citeşti multe lucruri printre rînduri.

La „Iskra“ veneau adesea muncitori. Fireşte, fiecare voia să-l vadă pe Plehanov. Era mult mai greu să ajungi la Plehanov decît la noi sau la Martov, dar, chiar dacă un muncitor era primit de el, pleca animat de sentimente contradictorii. Era impresionat de inteligenţa sclipitoare a lui Plehanov, de cunoştinţele şi de replicile lui spirituale, dar, plecînd de la dînsul, muncitorul simţea distanţa uriaşă ce-l despărţea de strălucitul teoretician. Pînă la urmă nu izbutea să discute cu Plehanov despre ceea ce îl frămînta, nu izbutea să-i povestească ce avusese de gînd, să se sfătuiască cu el.

Iar dacă muncitorul nu era cumva de acord cu Plehanov, dacă încerca să-şi expună părerea, Plehanov începea să se enerveze: „Părinţii dumitale umblau încă de-a buşilea cînd eu...“

Probabil că în primii ani ai emigraţiei nu se întîmpla astfel, dar pe la 1900 Plehanov pierduse deja contactul direct cu Rusia. În 1905 el n-a venit în Rusia.

Pavel Borisovici Akselrod era într-o măsură mult mai mare decît Plehanov şi Zasulici un organizator. El avea contact mai mult decît toţi ceilalţi cu noii sosiţi din Rusia, care îşi petreceau la el aproape tot timpul, la el luau şi masa. Pavel Borisovici îi întreba amănunţit despre tot ce se petrecea în ţară.

El întreţinea corespondenţă cu Rusia, cunoştea metodele conspirative de legătură. Dar vă puteţi închipui cum se putea simţi un organizator revoluţionar rus după atîţia ani petrecuţi în emigraţie în Elveţia! Pavel Borisovici îşi pierduse în mare măsură capacitatea de muncă; nopţi de-a rîndul nu dormea, pentru a scrie trebuia să se încordeze la maximum, uneori nefiind în stare luni de zile să termine un articol început; era aproape cu neputinţă să-i desluşeşti scrisul din cauza nervozităţii.

Scrisul lui Akselrod îl impresiona întotdeauna pe Vladimir Ilici. „E groaznic să ajungi ca Akselrod“, spunea el de multe ori. Vladimir Ilici a vorbit nu o dată despre scrisul lui Akselrod cu doctorul Kramer, care l-a tratat în timpul ultimei sale boli. Cînd fusese prima dată în străinătate, în 1895, Vladimir Ilici discutase despre problemele organizatorice cel mai mult cu Akselrod, despre care mi-a vorbit mult cînd am ajuns la München. Chiar atunci cînd nu mai putea nici scrie, nici rosti vreun cuvînt, el mă întreba ce face Akselrod, arătîndu-mi numele lui în ziar.

P. B. Akselrod era deosebit de supărat de faptul că „Iskra“ nu se edita în Elveţia şi că relaţiile cu Rusia nu erau întreţinute prin intermediul lui. De aceea a fost el atît de pornit la Congresul al II-lea, cînd s-a pus problema celor trei membri ai redacţiei ziarului. „Iskra“ avea să fie centrul organizatoric, iar el înlăturat din redacţie! Şi aceasta cînd la Congresul al II-lea se simţise mai mult ca oricînd suflul Rusiei.

Cînd am ajuns la München, dintre membrii grupului „Eliberarea muncii“ locuia acolo numai Zasulici. Avea un paşaport bulgăresc pe alt nume şi îşi zicea Velika Dmitrievna.

Tot cu paşapoarte bulgare urmau să stea şi ceilalţi. Pînă la sosirea mea, Vladimir Ilici stătuse pur şi simplu fără paşaport. Cînd am venit eu, a luat paşaportul unui bulgar — doctorul Iordanov —, a înscris-o în el pe soţia sa Mariţa şi ne-am instalat într-o cameră închiriată la o familie de muncitor. Înainte de a veni eu, secretara „Iskrei“ fusese Inna Ghermoghenovna Smidovici-Leman, care stătea şi ea cu paşaport bulgăresc şi îşi spunea Dimka. Vladimir Ilici convenise cu ceilalţi ca eu să fiu secretara „Iskrei“ atunci cînd voi veni. Aceasta însemna, desigur, că relaţiile cu Rusia aveau să fie controlate îndeaproape de Vladimir Ilici. Pe atunci Martov şi Potresov n-au obiectat împotriva acestei propuneri, iar grupul „Eliberarea muncii“ nu avea un alt candidat şi nici nu acorda o importanţă deosebită „Iskrei“. Vladimir Ilici mi-a spus că nu i-a fost prea plăcut să procedeze astfel, dar considera că acest lucru este necesar pentru ca lucrurile să meargă bine. Chiar de la început a fost foarte mult de lucru. Munca era organizată în felul următor: scrisorile din Rusia erau expediate în diferite oraşe din Germania pe adresele unor tovarăşi germani, iar aceştia le reexpediau doctorului Leman, care ni le trimetea nouă.

Cu puţin timp înainte se produsese o întreagă încurcătură. Oamenii izbutiseră, în sfîrşit, să organizeze o tipografie în Rusia, la Chişinău, unde să se poată tipări broşuri; conducătorul acesteia, Akim (Leon Goldman, fratele lui Liber), expediase pe adresa lui Leman o pernă, în care erau cusute exemplare din broşurile tipărite. Leman, nedumerit, a refuzat să ridice perna de la poştă, dar, cînd ai noştri au aflat şi au dat alarma, a scos pachetul şi a spus că de acum înainte va primi orice va sosi pe numele lui, chiar şi un tren întreg.

Expedierea „Iskrei“ în Rusia nu era încă organizată. Ziarul era transportat în special în valize cu fund dublu, folosindu-se pentru aceasta diferiţi călători care duceau valizele în Rusia şi le predau la locul convenit, la locuinţele conspirative.

O astfel de locuinţă conspirativă era la Pskov casa familiei Lepeşinski, alta se afla la Kiev şi în alte locuri. După ce scoteau materialul din valiză, tovarăşii ruşi îl predau organizaţiei. Transportul era abia în curs de organizare cu ajutorul letonilor Rohlau şi Skubikis.

Toate acestea ne răpeau destul timp. De asemenea pierdeam mult timp cu tot felul de tratative, care apoi nu dădeau nici un rezultat.

Îmi aduc aminte cum odată s-a pierdut o săptămînă întreagă ducîndu-se tratative cu un individ care voia să intre în legături cu contrabandiştii, călătorind de-a lungul graniţei cu un aparat fotografic. Aparatul trebuia să i-l cumpărăm noi.

Purtam corespondenţă cu agenţii „Iskrei“ din Berlin, din Paris, din Elveţia şi Belgia. Ei ne ajutau cum puteau, căutînd oameni care să accepte să ducă valizele, procurîndu-ne bani, adrese, stabilind legături etc.

În octombrie 1901 s-a constituit din grupurile de simpatizanţi aşa-numita „Ligă din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse“.

Legăturile cu Rusia se dezvoltau foarte repede. Unul dintre cei mai activi corespondenţi ai „Iskrei“ era muncitorul Babuşkin din Petrograd, pe care Vladimir Ilici îl întîlnise înainte de a pleca din Rusia şi cu care se înţelesese în această privinţă. El ne trimetea o mulţime de corespondenţe din Orehovo-Zuevo, Vladimir, Gus-Hrustalnîi, Ivanovo-Voznesensk, Kohma, Kineşma.

El vizita în permanenţă aceste localităţi şi strîngea legăturile cu muncitorii de acolo. Primeam scrisori de la Petrograd şi Moscova, din Ural şi din sudul Rusiei. Corespondam cu Uniunea din nord[2]. În curînd a sosit din Ivanovo-Voznesensk un reprezentant al Uniunii — Noskov. Era greu să-ţi închipui un rus mai tipic. Era blond, cu ochi albaştri, puţin adus de spate şi vorbea accentuînd pe „o“. Plecase în străinătate doar cu o legăturică. Voia să se înţeleagă cu noi în privinţa tuturor problemelor. Banii pentru călătorie îi dăduse un unchi al său, mic fabricant din Ivanovo-Voznesensk, numai ca să scape de nepotul neastîmpărat, care ba era arestat, ba i se făceau percheziţii acasă. Boris Nikolaevici (de fapt îl chema Vladimir Aleksandrovici, dar acesta era numele său conspirativ) era un bun activist, priceput în problemele practice ale muncii. Îl mai întîlnisem la Ufa, unde se oprise o dată, în trecere spre Ekaterinburg. Plecase în străinătate pentru a stabili legături. Aceasta era specialitatea lui. Îmi amintesc cum s-a instalat pe plita din strîmta noastră bucătărie din München şi ne-a povestit cu ochii strălucind despre activitatea Uniunii din nord. Vorbind, se înflăcăra teribil. Cu întrebările pe care i le punea, Vladimir Ilici nu făcea decît să toarne gaz pe foc. Cît a stat în străinătate, Boris şi-a făcut un caiet, în care şi-a notat cu grijă toate legăturile: unde stă fiecare, cu ce se ocupă, prin ce poate fi folositor. Apoi ne-a lăsat nouă aceste legături. Era un fel de poet în materie de organizare. De altfel, idealiza prea mult oamenii şi munca şi nu ştia să privească realitatea fără frică, drept în faţă. După Congresul al II-lea a fost împăciuitorist, iar apoi a dispărut de pe scena politică. A murit în perioada reacţiunii.

Au mai venit la München şi alţii. Încă înainte de sosirea mea, trecuse pe acolo Struve. Încă de pe atunci, între el şi noi lucrurile mergeau spre ruptură. Struve trecea din tabăra social-democraţiei în tabăra liberalilor. În cursul ultimei sale vizite la München se produsese o ciocnire violentă. Vera Ivanovna îl poreclise „viţelul potcovit“, iar Vladimir Ilici şi Plehanov nu mai contau pe el nici cum. Vera Ivanovna considera însă că nu e iremediabil pierdut. Ea şi cu Potresov erau denumiţi în glumă „Struve-freundliche Partei“[3].

Struve a venit din nou după sosirea mea la München. Vladimir Ilici a refuzat să se mai întîlnească cu el. M-am dus eu la o întrevedere cu Struve, acasă la Vera Ivanovna. Întîlnirea a fost foarte penibilă. Struve se simţea profund jignit. În purtarea lui era ceva deprimant, ceva din personajele lui Dostoievski. Spunea că este considerat un renegat şi alte lucruri de acelaşi gen, îşi bătea joc de el însuşi. Nu mai ţin minte exact ce a mai spus atunci, dar am reţinut sentimentul apăsător cu care m-am întors de la această întrevedere. Era clar că Struve e un om străin, ostil partidului. Vladimir Ilici avea dreptate. Mai tîrziu, Nina Aleksandrovna, soţia lui Struve, mi-a trimis prin cineva — nu mai ţin minte prin cine anume — salutări şi o cutie de marmeladă. Ea nu avea nici o influenţă asupra lui Struve şi cred că nici nu-şi dădea seama încotro se îndreaptă soţul ei. El însă îşi dădea seama.

După sosirea mea, ne-am instalat în casa unui muncitor german. Era o familie mare, vreo 6 persoane. Toţi locuiau într-o bucătărie şi o cămăruţă mică. Peste tot domnea însă o curăţenie desăvîrşită, copiii erau politicoși şi îngrijit îmbrăcaţi. Am decis că e mai bine ca Vladimir Ilici să înceapă să mănînce acasă şi am început să gătesc. Găteam în bucătăria gazdelor, dar trebuia să prepar totul la noi în odaie. Căutam să fac cît mai puţin zgomot, deoarece Vladimir Ilici începuse pe atunci să scrie „Ce-i de făcut?“ Cînd lucra, se plimba de obicei cu paşi repezi prin odaie şi repeta în şoaptă ceea ce avea de gînd să scrie. Mă obişnuisem cu felul lui de a lucra. În timp ce scria, nu vorbeam cu el, nu-l întrebam nimic. Apoi, cînd ieşeam în oraş să ne plimbăm, el îmi povestea ce scrie, la ce se gîndeşte. Aceasta devenise pentru el o necesitate, tot aşa cum îi era necesar să rostească întîi în şoaptă articolul, înainte de a-l scrie. Făceam plimbări lungi prin împrejurimile Münchenului, alegînd locurile mai retrase, unde era lume puţină.

O lună mai tîrziu ne-am mutat singuri într-o suburbie a Münchenului — Schwabing — într-un imobil mare, ca atîtea altele construite pe atunci. Am cumpărat şi „mobilierul“ necesar (la plecare am vîndut totul cu 12 mărci) şi ne-am organizat o viaţă mai independentă.

Pe la 12 şi ceva, după masă, venea Martov, mai veneau şi alţii; avea loc aşa-numita şedinţă a „redacţiei“. Martov vorbea într-una, sărind mereu de la un subiect la altul. Citea enorm, afla întotdeauna, nu se ştie de unde, o mulţime de noutăţi, cunoştea pe toată lumea şi ştia tot ce se întîmplă. „Martov este un ziarist tipic — spunea adesea despre el Vladimir Ilici. — Un om extrem de talentat şi foarte impresionabil, prinde totul din zbor, dar are o atitudine uşuratică faţă de orice“. Pentru „Iskra“, Martov era pur şi simplu de neînlocuit. Pe Vladimir Ilici aceste discuţii zilnice de cîte 5-6 ore îl oboseau îngrozitor, îl îmbolnăveau pur şi simplu, îl făceau incapabil de muncă. Într-o zi m-a rugat să mă duc la Martov şi să-i spun să nu mai vină la noi. Am convenit că mă voi duce eu la Martov, îi voi povesti despre scrisorile primite şi mă voi înţelege cu el asupra muncii. Nu a ieşit însă nimic, căci după două zile totul mergea iar ca înainte. Martov nu putea să trăiască fără aceste discuţii. După ce pleca de la noi, se ducea cu Vera Ivanovna, Dimka şi Blumenfeld1) la cafenea, unde stăteau ore întregi.

Apoi a sosit Dan cu soţia şi copiii. Martov a început să-şi petreacă zile întregi la ei.

În octombrie ne-am dus la Zürich, în vederea fuziunii cu „Rabocee Delo“. Fuziunea însă nu s-a realizat. Akimov, Kricevski şi alţii au ajuns să susţină nişte absurdităţi. Martov a vorbit cu o înflăcărare extremă împotriva celor de la „Rabocee Delo“, şi-a smuls chiar cravata de la gît. Pentru prima dată l-am văzut într-o astfel de stare. Plehanov era sclipitor de spiritual. S-a întocmit o rezoluţie în care s-a arătat că fuziunea este imposibilă. Dan a citit-o la conferinţă cu o voce seacă. Adversarii i-au strigat „nunţiu papal“.

Această sciziune n-a prea impresionat pe nimeni. Martov şi Lenin nu lucrau cu „Rabocee Delo“, astfel că în fond nici nu s-a produs o ruptură, deoarece nu existase o muncă în comun. Pe de altă parte, Plehanov era foarte bine dispus, deoarece adversarul cu care avusese atîta de furcă fusese complet învins. Plehanov era vesel, şi volubil.

Am locuit la acelaşi hotel, am mîncat împreună şi am petrecut zile foarte plăcute.

Numai arareori se iveau deosebiri abia vizibile în abordarea unor probleme.

Mi s-a întipărit în minte o discuţie. La cafenea, alături de camera în care şedeam, era o sală de gimnastică, unde se făceau tocmai atunci exerciţii de scrimă. Mai mulţi muncitori, înarmaţi cu scuturi, luptau încrucişînd spade de carton. Plehanov spuse rîzînd: „Aşa o să luptăm şi noi în viitoarea orînduire“. În timp ce ne întorceam acasă, Akselrod, care mergea alături de mine, a continuat discuţia începută de Plehanov. „În viitoarea orînduire va fi o plictiseală ele moarte, nu va exista nici un fel de luptă“.

Pe atunci eram încă extrem de timidă şi n-am răspuns nimic, dar îmi amintesc că aceste păreri m-au mirat.

După întoarcerea de la Zürich, Vladimir Ilici a început să lucreze de zor pentru a termina „Ce-i de făcut?“. Mai tîrziu menşevicii au atacat cu furie această lucrare, dar pe atunci ea i-a cucerit pe toţi, mai cu seamă pe cei care erau îndeaproape legaţi de activitatea din Rusia. „Ce-i de făcut?“ reprezenta o înflăcărată chemare la organizare, trasa planul vast al unei organizaţii în care fiecare îşi putea găsi locul devenind un şurub al maşinii revoluţionare, un şurub fără care nu se putea duce munca, oricît de mic ar fi fost el. Lucrarea îndemna la muncă dîrză şi neobosită în vederea creării temeliei necesare pentru ca, în condiţiile de atunci din Rusia, să poată exista partidul nu în vorbe, ci în fapte. Un social-democrat nu trebuie să se teamă de muncă îndelungată, trebuie să muncească fără preget, să fie totdeauna gata „pentru orice, începînd cu salvarea onoarei, a prestigiului şi a continuităţii partidului în momentul celei mai mari «asupriri» a revoluţionarilor şi sfîrşind cu pregătirea, fixarea datei şi înfăptuirea insurecţiei armate a întregului popor“, scria Vladimir Ilici în „Ce-i de făcut?“[4]

De cînd a fost scrisă această carte au trecut 27 de ani, ani în care toate condiţiile muncii partidului s-au schimbat radical, iar în faţa mişcării muncitoreşti au apărut sarcini cu totul noi. Şi acum încă te cucereşte patosul revoluţionar al acestei cărţi; ea trebuie studiată şi astăzi de cel care vrea să fie leninist nu în vorbe, ci în fapte.

Dacă lucrarea „Prietenii poporului“[5] a avut o însemnătate uriaşă pentru stabilirea căii pe care trebuie să meargă mişcarea revoluţionară, „Ce-i de făcut?“ trasa planul unei vaste activităţi revoluţionare, indica o muncă concretă.

Era limpede că încă nu se putea ţine un congres al partidului, că încă nu existau condiţiile necesare pentru ca el să nu rămînă suspendat în aer, aşa cum se întîmplase cu primul congres, că era nevoie de o îndelungată muncă de pregătire. De aceea nimeni nu a luat în serios încercarea Bundului de a convoca un congres la Belostock. Din partea „Iskrei“ a plecat acolo Dan, luînd cu el o valiză al cărei fund dublu era plin cu exemplare din „Ce-i de făcut?“. Congresul din Belostock s-a transformat într-o conferinţă.

Pe Vladimir Ilici îl interesa în mod deosebit părerea muncitorilor despre „Ce-i de făcut?“. La 16 iulie 1902 el i-a scris lui Ivan Ivanovici Radcenko: „M-a bucurat foarte mult ceea ce mi-ai comunicat despre convorbirea cu muncitorii. Avem foarte rar prilejul să primim astfel de scrisori, care într-adevăr îţi inspiră un puternic optimism. Transmiteţi neapărat acest lucru muncitorilor voştri şi rugaţi-i să ne scrie şi ei nu numai pentru publicare, ci şi pur şi simplu pentru a face schimb de idei ca să nu pierdem legătura cu voi şi să putem să ne înţelegem unii pe alţii. Personal mă interesează deosebit de mult cum privesc muncitorii «Ce-i de făcut?, căci n-am aflat pînă în prezent părerea muncitorilor despre ea“[6].

„Iskra“ lucra din plin, şi influenţa ei creştea. Se pregătea programul partidului în vederea congresului. Plehanov şi Akselrod au venit la München spre a-l discuta. Plehanov critica unele pasaje din schiţa de program făcută de Lenin. Vera Ivanovna nu era de acord cu Lenin în toate privinţele, dar nici nu era în întregime de partea lui Plehanov. Akselrod era de acord cu Lenin în anumite puncte. Şedinţa a avut loc într-o atmosferă apăsătoare. Vera Ivanovna voia să-i obiecteze lui Plehanov, dar acesta a adoptat o atitudine intransigentă şi, încrucişîndu-şi braţele pe piept, a privit-o astfel încît ea s-a încurcat de tot. S-a ajuns să se pună chestiunea la vot. Înainte de votare, Akselrod, care în chestiunea respectivă era de acord cu Lenin, a declarat că îl doare capul şi vrea să se plimbe puţin.

Vladimir Ilici era extrem de enervat. Astfel nu se putea lucra. Ce fel de discuţie concretă era aceasta?

Munca trebuia organizată în interesul cauzei, astfel încît să nu se introducă în ea elementul personal, iar hotărîrile să nu fie influenţate de capricii sau de relaţiile personale, formate în decursul vremii.

Vladimir Ilici suferea foarte mult din pricina fiecărei neînţelegeri cu Plehanov, era nervos, nopţi întregi nu dormea. Iar Plehanov era supărat, bosumflat.

După ce a citit articolul iui Vladimir Ilici pentru numărul 4 din „Zarea“, Plehanov l-a restituit Verei Ivanovna cu adnotări pe margine, în care şi-a vărsat tot năduful. Cînd a văzut adnotările, Vladimir Ilici şi-a ieşit din fire şi s-a frămîntat mult.

În momentul acela am aflat că „Iskra“ nu se mai poate tipări la München, deoarece proprietarul tipografiei nu mai vrea să-şi asume riscul. Trebuia să ne mutăm undeva. Dar unde? Plehanov şi Akselrod insistau pentru Elveţia, dar ceilalţi, cunoscînd atmosfera ce domnise la şedinţă cu prilejul discutării programului, s-au pronunţat pentru Londra.

Mai tîrziu ne aminteam de timpul petrecut la München ca de o perioadă luminoasă din viaţa noastră. Următorii ani de emigraţie au fost mult mai grei. În timpul cît am stat la München încă nu se produsese o fisură atît de adîncă în relaţiile personale dintre Vladimir Ilici, Martov, Potresov şi Zasulici. Toate forţele erau concentrate în vederea unui singur scop: crearea unui ziar pe întreaga Rusie. Se desfăşura o muncă intensă pentru gruparea forţelor în jurul „Iskrei“. Toată lumea simţea că organizaţia creşte, că s-a trasat o cale justă spre crearea partidului.

De aceea am putut fi nu numai, aparent, ci şi în sinea noastră atît de veseli la carnaval, de aceea a fost posibil optimismul nostru general din timpul călătoriei la Zürich etc.

Nu dădeam o atenţie prea mare vieţii locale. O observam mai mult din afară. Uneori mergeam la cîte o adunare, dar în general acestea nu erau prea interesante. Îmi amintesc cum s-a sărbătorit ziua de 1 Mai. În anul acela s-a permis pentru prima dată social-democraţiei germane să organizeze o demonstraţie, cu condiţia ca oamenii să nu se adune în oraş, ci să organizeze o serbare în afara oraşului.

Şi astfel, coloane destul de mari de social-democraţi germani, cu ridichi în buzunare, însoţiţi de nevestele şi copiii lor, au trecut în tăcere şi foarte repede prin oraş, îndreptîndu-se spre un restaurant din afara oraşului, unde să bea bere. Nu se vedea nici un steag, nici o pancartă. Acest „Maifeier“[7] nu părea cîtuşi de puţin o demonstraţie în numele triumfului clasei muncitoare în lumea întreagă.

Nu ne-am dus la restaurantul spre care se îndreptau coloanele, ci am rămas în urma demonstraţiei şi am pornit-o ca de obicei să ne plimbăm pe străzile Münchenului, spre a scăpa de sentimentul de dezamăgire care ni se furişase fără voie în suflet. Am fi vrut să participăm la o acţiune de luptă, iar nu la o demonstraţie cu aprobarea poliţiei.

Întrucît respectam cu stricteţe regulile conspiraţiei, nu ne vedeam de loc cu tovarăşii germani. Ne întîlneam numai cu Parvus, care locuia cu soţia şi fiul său tot în Schwabing, nu departe de noi. Într-o zi a venit pe la el Rosa Luxemburg, şi Vladimir Ilici s-a dus s-o vadă. Pe atunci Parvus avea o poziţie de stînga foarte pronunţată, colabora la „Iskra“ şi se interesa de problemele ruse.

În drum spre Londra am trecut prin Liège. Pe atunci locuiau acolo Nikolai Leonidovici Meşcereakov cu soţia, vechi colegi de ai mei de la şcoala duminicală. Pe vremea cînd îl cunoscusem, Meşcereakov făcea încă parte din organizaţia „Narodnaia Volea“. El a fost primul care m-a introdus în activitatea ilegală, m-a învăţat regulile conspiraţiei şi m-a ajutat să devin social-democrată, dîndu-mi mereu publicaţii tipărite în străinătate de grupul „Eliberarea muncii“.

Acum era social-democrat. Locuia de mult în Belgia, cunoştea perfect mişcarea locală şi am hotărît să ne abatem pe la el.

Pe atunci la Liège domnea o puternică agitaţie. În urmă cu cîteva zile, armata trăsese în grevişti. După feţele muncitorilor, după grupurile de oameni adunaţi pe străzi, îţi puteai da seama ce frămîntare domneşte în cartierele muncitoreşti. Ne-am dus să vizităm Casa poporului. Era situată într-un loc foarte nepotrivit, mulţimea putînd fi prinsă uşor în piaţa din fața casei ca într-o capcană. Muncitorii se îndreptau spre Casa poporului. Dar pentru ca să nu se adune prea multă lume, conducerea partidului organiza adunări în toate cartierele muncitoreşti. Încercam un sentiment de neîncredere faţă de conducătorii social-democraţiei belgiene. Părea că există un fel de diviziune a muncii: armata trăgea asupra mulţimii, iar aceştia căutau modalităţi de a o linişti...


_______

1). Blumenfeld culegea „Iskta", în tipografii social-democrate germane, mai întîi la Leipzig, apoi la München. Era un excelent zeţar şi un bun tovarăş. Punea mult suflet în activitatea sa. Ţinea foarte mult la Vera Ivanovna şi avea întotdeauna grijă de ea. Cu Plehanov nu se prea înţelegea. — N. K.


______

[1]. — făinoase. — Nota trad.

[2]. Uniunea muncitorilor din nord sau Uniunea din nord era centrul activiștilor organizațiilor social-democrate din guberniile Vladimir, Kostroma și Iaroslavl (iar mai tîrziu și Tver). A luat ființă în 1900. Din Uniune făceau parte Varențova, Noskov, Liubimov, Karpov și alții. În vara anului 1902 Uniunea a fost dizolvată de poliția țaristă, iar membrii ei arestați. — Nota red.

[3]. „Partidul-prieten al lui Struve“. - Nota trad.

[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 5, Editura politică, 1958, pag. 495. — Nota red.

[5]. V. I. Lenin, Opere, vol. 1, Editura politică, 1958, pag. 119-326. — Nota red.

[6]. V. I. Lenin, Opere, vol. XXVIII, ed. a 3-a rusă, pag. 141. — Nota red.

[7]. — Sărbătorirea lui 1 Mai. — Nota trad.


 

 

 

VIAŢA LA LONDRA
1902—1903

 

Am sosit la Londra în aprilie 1902.

 

Oraşul ne-a impresionat prin aspectul său grandios. Deşi în ziua cînd am sosit era vreme urîtă, faţa lui Vladimir Ilici s-a înviorat dintr-o dată, şi el a început să studieze cu atenţie această citadelă a capitalismului, uitînd pentru o clipă de Plehanov şi de conflictele din redacţie.

În gară ne aştepta Nikolai Aleksandrovici Alekseev, un tovarăş care locuia în emigraţie la Londra şi învăţase perfect limba engleză. La început ne-a servit drept călăuză, căci eram destul de neajutoraţi. Avusesem impresia că cunoaştem limba engleză, deoarece în Siberia traduseserăm chiar din engleză în rusă o carte groasă, scrisă de soţii Webb. Eu învăţasem engleza în închisoare, după un manual, dar nu auzisem niciodată vorbindu-se englezeşte. Cînd am început să traducem la Şuşenskoe din Webb, Vladimir Ilici s-a îngrozit de accentul meu: „Sora mea a avut o profesoară care pronunţa cu totul altfel“. Nu l-am contrazis şi am luat-o de la capăt. Cînd am sosit însă la Londra, am constatat că nu înţelegem nici o iotă din ce se vorbeşte şi că nici englezii nu ne înţeleg pe noi. La început au fost situaţii cît se poate de comice. Pe Vladimir Ilici acest lucru îl amuza, dar în aceiaşi timp îl necăjea. Ei s-a apucat cu rîvnă să studieze limba. Am început să ne ducem la tot felul de adunări şi, aşezaţi în primele rînduri, ne uitam cu atenţie drept în gura oratorului. În primele săptămîni mergeam destul de des în Hyde Park. Acolo vezi luînd cuvîntul ba un orator, ba altul, şi fiecare vorbeşte trecătorilor despre ce-i trece prin minte. Într-un loc, un ateu căuta să demonstreze unui mic grup de curioşi că nu există dumnezeu; ascultam deosebit de atenţi pe un astfel de orator, deoarece vorbea cu accent irlandez, pe care îl înţelegeam mai uşor. Alături, un ofiţer din „Armata salvării“ îl invoca ţipînd isteric pe dumnezeul cel atotputernic, iar ceva mai încolo un vînzător povestea despre viaţa de ocnă a vînzătorilor din marile magazine... Am învăţat multe ascultînd cum se vorbeşte englezeşte. Mai tîrziu, mulţumită unui anunţ, Vladimir Ilici a intrat în legătură cu doi englezi care voiau să înveţe rusa, predînd în schimb engleza, şi a lucrat mult cu ei. A învăţat limba destul de bine.

Vladimir Ilici studia şi Londra. El nu se ducea pe la muzee, cu excepţia lui „British Museum“, unde îşi petrecea jumătate din timp. Acolo însă nu-l atrăgea propriu-zis muzeul, ci biblioteca cea mai bogată din lume, şi condiţiile create pentru activitatea ştiinţifică. Vorbesc însă de muzeele obişnuite. Astfel, la muzeul de antichităţi, după zece minute, Vladimir Ilici se simţea obosit şi, de obicei o ştergeam repede din sălile pline cu armuri feudale sau vase egiptene şi alte relicve antice. Îmi amintesc de un singur muzeu din care Ilici n-a mai vrut să plece. Era un mic muzeu din Paris, muzeul revoluţiei de la 1848, amenajat într-o singură cămăruţă, pare-mi-se, în Rue des Cordilières. Aici el a examinat fiecare obiect, fiecare desen.

Ilici studia viaţa Londrei. Îi plăcea să se urce la etajul de sus al omnibusului şi să se plimbe mult prin oraş. Îl atrăgea forfota acestui uriaş centru comercial. Altfel vizitam însă scuarurile liniştite, mărginite de case boiereşti cu geamuri de cristal şi înveşmîntate în verdeaţă, pe unde treceau numai trăsuri elegante, şi ulicioarele murdare din apropiere, populate de oamenii muncitori ai Londrei, unde în mijlocul străzii atîrnau rufe întinse la uscat, iar pe treptele caselor se jucau copii gălbejiţi. Acolo ne duceam pe jos, şi, observînd aceste contraste flagrante dintre bogăţie şi mizerie, Ilici spunea printre dinţi: „Two nations!“ („Două naţiuni“). Dar şi din omnibus puteai vedea multe aspecte caracteristice. În faţa barurilor stăteau lumpenproletari în zdrenţe, cu feţe puhave. Printre ei puteai să vezi adesea o femeie beată, cu un ochi învineţit, într-o rochie de catifea cu trenă, dar cu mîneca ruptă, precum şi multe alte asemenea aspecte. Tot din omnibus am văzut o dată un bobby (poliţist) zdravăn, cu casca lui caracteristică prinsă sub bărbie, împingînd înainte cu mîna-i de fier un băieţandru firav, care pesemne şterpelise ceva şi fusese prins asupra faptului, în timp ce mulţimea se ţinea după ei, strigînd şi fluierînd. O parte din cei care se aflau în omnibus săriră de la locurile lor şi începură şi ei să-l huiduiască pe hoţoman. „Mm-da“, făcu Vladimir Ilici. De vreo două ori am trecut seara cu omnibusul prin cartierele muncitoreşti în zi de leafă. Pe trotuarul străzii largi (road) se înşirau nenumărate tarabe, fiecare luminată de cîte o făclie. Trotuarele erau înţesate de o mulţime zgomotoasă de muncitori şi muncitoare, care cumpărau tot felul de lucruri şi tot acolo îşi potoleau foamea. Pe Vladimir Ilici îl atrăgeau întotdeauna muncitorii. El se ducea pretutindeni unde se adunau muncitori — afară din oraş, unde muncitorii obosiţi veneau să stea ceasuri întregi întinşi pe iarbă, la un mic restaurant sau într-o sală de lectură. La Londra erau multe săli de lectură. De fapt, ele constau dintr-o singură odaie, unde intrai de-a dreptul din stradă şi unde nu existau scaune, ci numai pupitre pentru lectură şi mape cu colecţii de ziare. Cel care intra lua ziarul care-l interesa şi, după ce îl citea, îl punea la loc. Mai tîrziu Ilici a vrut să introducă şi la noi, pretutindeni, asemenea săli de lectură. Ilici se ducea şi la micile restaurante populare, şi la biserică. În bisericile din Anglia, după terminarea slujbei, se ţinea de obicei cîte o scurtă conferinţă, urmată de discuţii. Lui Ilici îi plăcea deosebit de mult să asculte aceste discuţii, la care luau cuvîntul muncitori de rînd. El căuta prin ziare anunţurile cu privire la adunările muncitoreşti din cartierele îndepărtate, unde lucrurile se petreceau fără fast şi unde nu veneau lideri, ci numai muncitori de la strung, cum se spune acum. Adunarea era consacrată de obicei discutării unei probleme sau unui proiect, bunăoară, cu privire la oraşele-gradini. Ilici asculta cu atenţie şi apoi spunea plin de bucurie: „Din ei răbufneşte pur şi simplu socialismul! Conferenţiarul spune tot felul de banalităţi, dar, cînd ia cuvîntul cîte un muncitor, apucă imediat taurul de coarne, scoate la iveală însăşi esenţa regimului capitalist“. Ilici îşi punea întotdeauna speranţele în muncitorul englez de rînd, care, în ciuda tuturor adversităţilor, îşi păstrase instinctul de clasă. Străinii văd de obicei numai aristocraţia muncitorească, pervertită de burghezie şi îmburghezită. Desigur, Ilici studia şi aceste vîrfuri, formele concrete pe care le lua influenţa burgheziei, nu uita nici o clipă importanţa acestui fapt, dar căuta să descopere şi forţele motrice ale viitoarei revoluţii din Anglia.

Pe la cîte adunări n-am fost! Odată am nimerit la o biserică social-democrată. În Anglia există şi astfel de biserici. Un activist social-democrat cu o muncă de răspundere a citit fonfăit din biblie, iar apoi a ţinut o predică în care susţinea că fuga evreilor din Egipt este prototipul fugii muncitorilor din împărăţia capitalismului în împărăţia socialismului. După aceea toţi cei de faţă s-au sculat în picioare şi au cîntat după cărţi de rugăciuni social-democrate: „Du-ne, doamne, din împărăţia capitalismului în împărăţia socialismului“. Am mai fost odată la această biserică, numită „Şapte surori“, la o convorbire cu tineretul. Un tînăr a ţinut o conferinţă despre socialismul municipal, căutînd să demonstreze că nu este nevoie de nici un fel de revoluţie; social-democratul care cu prilejul primei noastre vizite la biserica „Şapte surori“ jucase rolul de popă declară că este de 12 ani membru al partidului şi că de 12 ani luptă împotriva oportunismului, iar socialismul municipal nu este decît un oportunism de cea mai pură speţă.

Cunoşteam prea puţin viaţa particulară a socialiştilor englezi. Englezii sînt oameni rezervaţi. Ei priveau viaţa boemă a emigranţilor ruşi cu o mirare naivă. Îmi amintesc ce întrebări ciudate mi-a pus un social-democrat englez pe care l-am întîlnit o dată la familia Tahtarev: „Aţi stat într-adevăr la închisoare? Dacă soţia mea ar fi băgată la închisoare, nu ştiu ce-aş face! Soţia mea!“ Am putut observa filistinismul în toată obtuzitatea lui în familia gazdei noastre — o familie de muncitori —, precum şi la englezii cu care făceam schimb de lecţii. Din exemplul lor am putut studia în voie platitudinea fără margini a existenţei mic-burgheze în Anglia. Unui dintre englezii care veneau la noi să ia lecţii, administratorul unui mare depozit de cărţi, susţinea că, după părerea lui, socialismul este teoria care apreciază lucrurile cel mai just. „Sînt un socialist convins — ne spunea el. — O vreme chiar am activat ca socialist. Atunci patronul meu m-a chemat şi mi-a spus că nu are nevoie de socialişti şi că, dacă vreau să rămîn în serviciu, trebuie să-mi văd de treabă. M-am gîndit: socialismul va veni oricum, fie că eu voi activa sau nu, iar eu am nevastă şi copii. Acum nu mai spun nimănui că sînt socialist, dar dumneavoastră pot să vă spun“.

Acest mister Rymond, care a călătorit prin mai toată Europa, care a trăit în Australia şi nu mai ştiu pe unde şi a stat mulţi ani la Londra, n-a văzut nici jumătate din ceea ce a reuşit să vadă Vladimir Ilici la Londra în anul pe care l-a petrecut acolo. Într-o zi Ilici l-a luat cu el în Whitechapel, la un miting, Ca majoritatea covîrşitoare a englezilor, mister Rymond nu fusese niciodată în această parte a oraşului locuită de evrei ruşi şi ducînd o viaţă aparte, ce nu semăna de loc cu viaţa restului oraşului. De aceea el se mira de tot ce vedea.

Potrivit obiceiului nostru, hoinăream şi prin împrejurimile oraşului. De cele mai multe ori mergeam în aşa-numitul Primrose Hill. Era cursa cea mai ieftină — întreaga plimbare ne costa şase pence. Acolo, de pe un deal, se vedea aproape toată Londra — o uriaşă îngrămădire de case, învăluită în fum. De aici ne duceam pe jos mai departe, în sînul naturii — în parcuri şi pe drumuri înverzite. Ne plăcea să mergem la Primrose Hill şi pentru că în apropiere se afla cimitirul unde era înmormîntat Marx. Deseori ne duceam şi pe acolo.

La Londra ne-am întîlnit cu Apollinaria Aleksandrovna Iakubova, membră a grupului nostru din Petrograd. La Petrograd ea fusese foarte activă, toată lumea o aprecia şi o iubea; în afară de aceasta, eu eram legată de dînsa prin munca comună la şcoala duminicală serală de dincolo de bariera Nevski şi prin prietenia comună cu Lidia Mihailovna Knipovici. Apollinaria fugise din deportare, căsătorindu-se apoi cu Tahtarev, fost redactor responsabil al ziarului „Raboceaia Mîsl“. Acum locuiau la Londra, în emigraţie, şi nu mai activau. Apollinaria s-a bucurat foarte mult de sosirea noastră. Tahtarevii au avut o deosebită grijă de noi, ne-au ajutat să ne instalăm convenabil şi relativ bine. Ne întîlneam mereu cu Tahtarev, dar, întrucit evitam să discutăm despre „Raboceaia Mîsl“, în relaţiile noastre exista o anumită încordare. De vreo două ori s-au produs ciocniri şi a avut loc o explicaţie. Dacă nu mă înşel, în ianuarie 1903 Tahtarevii (Tarii) au. declarat oficial că simpatizează cu orientarea „Iskrei“.

Curînd trebuia să sosească mama, şi am hotărît să trecem la o viaţă de familie, adică să închiriem două odăi şi să mîncăm acasă, deoarece stomacurile noastre ruseşti nu reuşeau de loc să se împace cu veşnicele „cozi de bou“, cu peştele prăjit în untură şi cu cakes-urile; de altfel, în acea perioadă trăiam pe cheltuiala organizaţiei, aşa că trebuia să economisim fiecare copeică, iar cu gătitul acasă viaţa ar fi costat mai ieftin,

Din punctul de vedere al conspiraţiei, ne aranjaserăm cum nu se putea mai bine. Pe atunci la Londra nu se cereau nici un fel de acte şi te puteai înscrie pe orice nume voiai.

Ne-am înscris pe numele de Richter. Un mare avantaj era şi faptul că pentru englezi străinii erau toţi o apă şi-un pămînt, iar gazda ne-a socotit tot timpul nemţi.

Curînd au sosit Martov şi Vera Ivanovna. Îşi înjghebară gospodăria în comun cu Alekseev într-o casă din vecinătatea noastră, care amintea foarte mult pe cele europene. Imediat, Vladimir Ilici s-a aranjat să poată lucra la „British Museum“.

Pleca, de obicei, acolo de dimineaţă; după plecarea lui venea Martov, împreună cu care examinam corespondenţa şi o discutam. În felul acesta Vladimir Ilici a fost scutit de o bună parte din agitaţia care îl obosea atît de mult.

Conflictul cu Plehanov se aplanase oarecum. Vladimir Ilici a plecat pentru o lună în Bretagne să se vadă cu mama sa şi cu Anna Ilinicina şi să stea cu ele puţin la mare. Îi plăcea foarte mult marea, cu veşnica ei mişcare şi cu întinderile ei nemărginite. La mare se odihnea.

Îndată ce ne-am stabilit la Londra, a început să sosească lume la noi. A venit Inna Smidovici — Dimka, care curînd a plecat în Rusia; a venit şi fratele ei, Petr Ghermoghenovici, care din iniţiativa lui Vladimir Ilici a primit numele conspirativ de Matriona. Stătuse mult la închisoare. După ce a fost eliberat, a devenit un înflăcărat adept al „Iskrei“. Se considera un mare specialist în falsificarea paşapoartelor. Susţinea că ştersăturile trebuie făcute cu sudoare. Într-o vreme, la gospodăria comună toate mesele stăteau cu picioarele în sus, servind ca prese pentru paşapoartele de pe care se şterseseră numele. Toată această tehnică era extrem de primitivă, ca şi întreaga noastră conspiraţie din acea vreme. Cînd reciteşti acum corespondenţa cu Rusia, te minunezi de naivitatea metodelor conspirative de atunci. Scrisorile despre batiste (paşapoarte), berea care fierbe, blana călduroasă (literatura ilegală), numele conspirative de oraşe, care începeau cu litera cu care începea şi denumirea oraşului (Odesa-Osip, Tver-Terenti, Poltava-Petea, Pskov-Paşa etc.), înlocuirea numelor bărbăteşti cu nume de femei şi invers — toate acestea erau cît se poate de străvezii, cusute cu aţă albă. Pe atunci aceste metode nu păreau atît de naive şi izbuteau într-o oarecare măsură să inducă în eroare poliţia. La început nu erau atît de mulţi provocatori ca mai tîrziu. Toţi tovarăşii erau oameni de nădejde, se cunoşteau bine unii pe alţii. În Rusia lucrau agenţi ai „Iskrei“. Lor li se aducea materialul din străinătate — „Iskra“ şi „Zarea“, precum şi broşuri —, ei se îngrijeau ca acesta să fie retipărit în tipografiile ilegale, îl distribuiau comitetelor, aveau grijă să procure corespondenţe pentru „Iskra“ şi s-o ţină la curent cu întreaga activitate ilegală ce se desfăşura în Rusia, strîngeau bani pentru ea. La Samara (la Sonia) locuiau Rozătorii — soţii Krjijanovski; lui Gleb Maksimilianovici i se spunea Claire, iar Zinaidei Pavlovna — Melcul. Tot acolo locuia Maria Ilinicina — Ursuleţul. La Samara s-a constituit imediat un fel de centru. Soţii Krjijanovski aveau un talent deosebit de a strînge oamenii în jurul lor. Lengnik — Kurz — s-a instalat în Sud: o vreme a locuit la Polţava (la Petea), iar apoi la Kiev. La Astrahan stătea Lidia Mihailovna Knipovici — Unchiul. La Pskov se aflau Lepeşinski — Opinca şi Liubov Nikolaevna Radcenko — Paşa. Stepan Ivanovici Radcenko era complet istovit în acea vreme şi se retrăsese din activitatea ilegală, în schimb pentru „Iskra“ lucra fără preget fratele său, Ivan Ivanovici (numit şi Arkadi sau Kasian). El era agent de legătură. Un alt agent care difuza „Iskra“ în Rusia era Silvin (Vagabondul). La Moscova activa Bauman (numit şi Victor, Copacul, Graurul), precum şi Ivan Vasilievici Babuşkin (Bogdan), care avea strînse legături cu el. Alţi agenţi mai erau Elena Dmitrievna Stasova — Miezul, care avea legături strînse cu organizaţia din Petrograd şi care purta şi numele conspirativ de Absolut, precum şi Glafira Ivanovna Okulova, care după arestarea lui Bauman s-a stabilit sub numele de Iepuraş la Moscova (la Bătrîna). „Iskra“ întreţinea o corespondenţă intensă cu toţi aceştia. Vladimir Ilici citea fiecare scrisoare. Ştiam amănunţit ce face fiecare agent al „Iskrei“ şi analizam cu ei întreaga lor muncă; cînd se întrerupeau legăturile între ei, le găseam alte legături, îi anunţam cu privire la arestări etc.

La Baku funcţiona o tipografie pentru „Iskra“. Munca era dusă în condiţiile celei mai riguroase conspiraţii. Acolo lucrau fraţii Enukidze, iar conducător era Krasin (Calul). Tipografia era denumită Nina. S-a încercat să se mai organizeze o tipografie în Nord, la Novgorod, denumită Akulina. Ea a fost însă foarte curînd descoperită.

Tipografia ilegală de la Chişinău, pe care o conducea Akim (Leon Goldman), fusese descoperită de autorităţi încă înainte de sosirea noastră la Londra.

Transportul se făcea prin Vilno (prin Grunea).

Tovarăşii din Petrqgrad au încercat să organizeze transportul prin Stockholm. Despre acest transport, care funcţiona sub denumirea de „Bere“, s-au scris nenumărate scrisori, am expediat puduri de tipărituri la Stockholm şi am fost înştiinţaţi că berea s-a primit. Eram convinşi că materialul s-a primit la Petrograd şi continuam să trimitem ziare şi broşuri la Stockholm. În 1905 însă, cînd ne întorceam prin Suedia în Rusia, am aflat că berea se mai află încă la „fabrica de bere“, adică la Casa poporului din Stockholm, unde materialul nostru umplea un subsol întreg.

„Butoaiele mici“ erau expediate prin Varde; după cît mi se pare, un colet s-a primit, dar după aceea s-a produs o încurcătură. La Marsilia am instalat-o pe Matriona. Ea trebuia să organizeze transportul prin bucătarii de pe vapoarele care făceau curse la Batum. Aici organizaseră primirea materialului tovarăşii din Baku — „caii“. De altfel, cea mai mare parte din material era aruncată în mare (broşurile erau învelite în foi de cort impermeabile şi azvîrlite în apă la locul convenit, de unde le pescuiau ai noştri). Mihail Ivanovici Kalinin, care lucra pe atunci la o uzină din Petrograd şi făcea parte din organizaţie, a transmis o adresă, prin Miezul, la Toulon unui marinar. Se transporta literatura prin Alexandria (Egipt) şi se făceau încercări de a se organiza expedierea prin Persia. Apoi s-a pus la punct transportul prin Kameneţ-Podolsk şi prin Lvov. Pentru toate aceste transporturi se cheltuiau o mulţime de bani şi de energie; ele prezentau un mare risc şi probabil că la destinaţie nu ajungea mai mult de a 10-a parte din tot ce se trimetea. Mai expediam de asemenea materiale în valize cu fund dublu şi în scoarţele cărţilor. Materialul primit se difuza imediat.

De un deosebit succes s-a bucurat broşura „Ce-i de făcut?“, care răspundea la o serie de probleme dintre cele mai arzătoare. Toţi simţeau foarte acut nevoia unei organizaţii conspirative, care să activeze sistematic.

În iunie 1902 a avut loc la Belostock o conferinţă organizată de Bund (Boris). Toţi participanţii au fost arestaţi, în afară de delegatul din Petersburg. Cu ocazia acestei conferinţe au fost arestaţi de asemenea Bauman şi Silvin. La această conferinţă se hotărîse constituirea unui comitet organizatoric în vederea convocării congresului. Lucrurile însă se tărăgănau. Trebuiau aleşi reprezentanţi din partea organizaţiilor locale, dar acestea erau încă extrem de neînchegate şi de neomogene. Astfel, la Petrograd, organizaţia se împărţea într-un comitet muncitoresc (Manea) şi unul al intelectualilor (Vanea). Comitetul muncitoresc trebuia să desfăşoare cu precădere lupta economică, iar celui al intelectualilor îi revenea politica înaltă. De altfel, această politica înaltă era destul de neînsemnată şi aducea mai mult a politică liberală decît revoluţionară. Această structură s-a format pe baza economismului: economismul, care din punct de vedere principial suferise o înfrîngere zdrobitoare, continua încă să deţină poziţii serioase în provincie. „Iskra“ a apreciat după cum se cuvenea această structură. Vladimir Ilici a avut un rol deosebit în lupta pentru o structură justă a organizaţiilor. „Scrisoarea către Ereoma“ sau, după cum e cunoscută în literatură, „Scrisoare către un tovarăş“ (voi vorbi despre ea mai departe) a jucat un rol excepţional în opera de organizare a partidului. Ea a ajutat să se imprime partidului un caracter muncitoresc, să fie antrenaţi muncitorii la rezolvarea tuturor problemelor politice arzătoare, a dărîmat zidul pe care îl ridicaseră cei de la „Rabocee Delo“ între muncitori şi intelectuali. În cursul iernii 1902-1903 în organizaţii s-a desfăşurat o luptă înverşunată între diferitele curente. Treptat, adepţii „Iskrei“ deveneau stăpîni pe situaţie, deşi uneori se întîmpla să fie înlăturaţi.

Vladimir Ilici îndruma lupta iskriştilor, avertizîndu-i să nu înţeleagă în mod simplist centralismul, combătînd tendinţa de a considera orice muncă independentă, vie drept „metode meşteşugăreşti“. Toată această activitate a lui Vladimir Ilici, care a avut o influenţă atît de puternică asupra componenţei calitative a comitetelor, este prea puţin cunoscută de tineret. Or, tocmai ea a determinat aspectul partidului nostru, a pus bazele organizării lui de astăzi.

Pe adepţii curentului „Rabocee Delo“ şi pe economişti îi înfuria în mod deosebit această luptă, care le submina influenţa, şi erau indignaţi de faptul că cei aflaţi în străinătate „comandau“. Pentru tratative în problemele organizatorice a sosit la 6 august din Petrograd tov. Krasnuha cu parola: „Aţi citit «Cetăţeanul» nr. 47?“. De atunci el a rămas cu numele conspirativ de Cetăţeanul. Vladimir Ilici a discutat mult cu ei despre organizaţia din Petrograd şi despre structura ei. La convorbire au participat P. A. Krasikov (numit şi Muzicantul, Acul, Ignat, Pankrat) şi Boris Nikolaevici (Noskov). De la Londra Cetăţeanul a fost trimis la Geneva să stea de vorbă cu Plehanov şi să treacă definitiv de partea „Iskrei“. Vreo două săptămîni mai tîrziu a sosit o scrisoare de la Ereoma din Petrograd, care îşi expunea consideraţiile asupra felului cum trebuie organizata munca pe teren. Din scrisoare nu rezulta dacă Ereoma era un propagandist sau dacă sub acest nume era indicat un grup de propagandişti. Acest lucru nu avea însă importanţă. Vladimir Ilici a început să pregătească răspunsul. Acest răspuns a devenit o întreagă broşură, intitulată „Scrisoare către un tovarăş despre sarcinile noastre organizatorice“[1]. Ea a fost mai întîi multiplicată la şapirograf şi difuzată, iar mai tîrziu, în iunie 1903, a fost editată în mod ilegal de Comitetul din Siberia.

La începutul lunii septembrie 1902 a sosit Babuşkin, care evadase din închisoarea din Ekaterinoslav. El şi Goroviţ fuseseră ajutaţi de nişte liceeni să evadeze şi să treacă graniţa. Aceştia îi vopsiseră părul, care curînd căpătă o nuanţă zmeurie, atrăgînd atenţia generală. Cînd a ajuns la noi, avea părul roşu de tot. În Germania puseseră mîna pe el agenţii unei companii de emigrare, şi cu mare greu izbutise să scape de a fi trimis în America. L-am instalat la gospodăria comună, unde a locuit în tot timpul şederii sale la Londra. Între timp Babuşkin crescuse extraordinar din punct de vedere politic. Devenise un revoluţionar călit, cu o opinie independentă; cunoscuse o mulţime de organizaţii muncitoreşti şi, fiind el însuşi muncitor, nu avea nevoie să înveţe cum să se apropie de muncitori. În urmă cu cîţiva ani, cînd mergea la şcoala duminicală, era un flăcău complet lipsit de experienţă. Îmi amintesc de următoarea întîmplare. La început făcea parte din grupa Lidiei Mihailovna Knipovici. În timpul unei lecţii de limba rusă s-au cerut nişte exemple gramaticale. Babuşkin a scris pe tablă: „În uzina noastră va avea loc în curînd o grevă“. După lecţie Lidia l-a chemat deoparte şi l-a certat: „Dacă vrei să fii revoluţionar, nu trebuie să te afişezi ca atare, trebuie să ştii să te stăpîneşti“ etc. Babuşkin a roşit, dar după această întîmplare o considera pe Lidia cea mai bună prietenă a sa, se sfătuia adesea cu ea şi-i vorbea cu deosebit respect.

În acea perioadă a venit la Londra Plehanov. S-a organizat o şedinţă, la care a participat şi Babuşkin. S-au discutat probleme legate de activitatea din Rusia. Babuşkin îşi avea părerea sa, pe care o susţinea foarte ferm, şi în general s-a purtat astfel încît a început să-i impună lui Plehanov. Gheorghi Valentinovici a început să-l privească cu mai multă atenţie. Despre viitoarea sa activitate în Rusia Babuşkin vorbea însă numai cu Vladimir Ilici, de care era deosebit de apropiat. Îmi mai amintesc de un episod mărunt, dar semnificativ. Făcînd o vizită celor de la gospodăria comună două zile după sosirea lui Babuşkin, am fost impresionaţi de ordinea care domnea acolo. Pe mese erau aşternute ziare şi pe jos se măturase. Am aflat că Babuşkin era acela care făcuse ordine. „La intelectualul rus e întotdeauna murdărie. Are nevoie de slugi, căci singur nu ştie să facă curăţenie“, a spus Babuşkin.

Curînd a plecat în Rusia. Nu l-am mai văzut niciodată. În 1906 a fost prins în Siberia cu un transport de arme şi, împreună cu ceilalţi tovarăşi, a fost împuşcat în faţa gropii săpate pentru mormînt.

Încă înainte de plecarea lui Babuşkin au sosit la Londra mai mulţi iskrişti evadaţi din închisoarea din Kiev: Bauman, Krohmal, Blumenfeld, care ducînd în Rusia un transport de literatură a fost prins la graniţă cu valizele şi adresele şi trimis la închisoarea din Kiev, Vallah (Litvinov, Tătucul) şi Tarsis (Vineri).

Ştiam că la Kiev se pregăteşte o evadare. Deutsch, care tocmai apăruse la orizont şi era specialist în evadări, afirma că, după cît cunoaşte el închisoarea din Kiev, acest lucru este imposibil. Totuşi evadarea a reuşit. De afară au parvenit deţinuţilor frînghii, cîrlige şi buletine de identitate. În timpul unei plimbări, deţinuţii au legat sentinela şi pe gardian şi au sărit zidul. Numai ultimul dintre ei — Silvin, care îl ţinea pe gardian — n-a mai reuşit să fugă.

Cîteva zile a domnit un entuziasm nebun.

Pe la jumătatea lunii august am primit o scrisoare din partea redacţiei ziarului „Iujnîi Rabocii“, organ muncitoresc ilegal, care se bucura de multă popularitate. Ni se comunica despre arestările survenite în Sud şi se arăta că redacţia doreşte să stabilească cele mai strînse legături cu organizaţia ziarelor „Iskra“ şi „Zarea“, declarînd că este solidară cu concepţiile acesteia. Era, desigur, un important pas înainte pe calea unirii forţelor. În scrisoarea următoare însă, cei de la „Iujnîi Rabocii“ se arătau nemulţumiţi de caracterul vehement ai polemicii „Iskrei“ cu liberalii. Apoi au pus chestiunea ca grupul literar de la „Iujnîi Rabocii“ să-şi păstreze şi de acum înainte independenţa etc. Se simţea că mai sînt şi alte rezerve, că nu spuseseră încă totul.

În urma tratativelor care au avut loc, tovarăşii din Samara au stabilit în mod clar că „Iujnîi Rabocii“: 1) subaprecia mişcarea ţărănească, 2) era nemulţumit de vehemenţa polemicii cu liberalii şi 3) dorea să rămînă un grup separat şi să-şi editeze organul său popular.

La începutul lunii octombrie a sosit la Londra Troţki, care fugise din Siberia. Pe atunci el se considera iskrist. Vladimir Ilici l-a studiat cu atenţie şi l-a întrebat amănunţit ce impresie avea despre activitatea în Rusia. Pe Troţki îl chemau să se întoarcă în Rusia ca să activeze, dar Vladimir Ilici a fost de părere că el trebuie să rămînă în străinătate, să înveţe şi să ajute la munca „Iskrei“. Troţki s-a stabilit la Paris.

A sosit din deportare, de la Oliokma. Ekaterina Mihailovna Aleksandrova (Jacques). În trecut ea fusese o activistă de seamă a organizaţiei „Narodnaia Volea“, fapt care îşi lăsase amprenta asupra ei. Nu semăna cu fetele noastre înflăcărate, cu părul vîlvoi, de felul Dimkăi, şi era foarte rezervată. Acum era o adeptă a „Iskrei“ şi spunea întotdeauna lucruri cu cap.

Vladimir Ilici îi stima mult pe vechii revoluţionari din „Narodnaia Volea“.

În atitudinea lui Vladimir Ilici faţă de Ekaterina Mihailovna se vădea, desigur, influenţa faptului că ea, o fostă membră a organizaţiei „Narodnaia Volea“, trecuse acum la iskrişti. Iar eu o priveam pur şi simplu de parcă ar fi stat pe un piedestal. Mai de mult, înainte de a deveni definitiv social-democrată, m-am dus o dată la soţii Alexandrov (Olminski) să cer să mi se încredinţeze un cerc de muncitori. Am rămas foarte impresionată de atmosfera de modestie care domnea acolo şi mi-au rămas întipărite în minte culegerile de statistică îngrămădite peste tot, Mihail Stepanovici, care şedea tăcut în fundul odăii, şi vorbele înflăcărate ale Ekaterinei Mihailovna, care căuta să mă convingă să intru în organizaţia „Narodnaia Volea“. I-am povestit acestea lui Vladimir Ilici înainte de sosirea Ekaterinei Mihailovna. Amîndoi am început să nutrim o adevărată pasiune pentru ea. Vladimir Ilici avea în permanenţă asemenea perioade de pasiuni pentru oameni. Adesea, observînd la un om o trăsătură frumoasă de caracter, se ataşa de el. De la Londra, Ekaterina Mihailovna plecă la Paris. Ea s-a dovedit a nu fi o iskristă prea fermă: la Congresul al II-lea al partidului a participat la înjghebarea opoziţiei împotriva tendinţelor „acaparatoare“ ale lui Lenin, apoi a făcut parte din C.C. împăciuitorist, iar după aceea a părăsit scena politică.

Dintre tovarăşii care au mai venit la Londra din Rusia îmi amintesc de Boris Goldman-Adel şi de Dolivo-Dobrovolski, căruia i se spunea şi „Dno“ („Fundul“).

Pe Boris Goldman îl cunoscusem încă la Petrograd, unde lucrase în aparatul tehnic, tipărind manifestele „Uniunii de luptă“. Era un om extrem de şovăielnic. Pe atunci era adept al „Iskrei“. „Dno“ te uimea prin firea sa tăcută. De obicei nu scotea nici o vorbă, tăcea mîlc. S-a întors la Petrograd, dar curînd după aceea şi-a pierdut minţile. Se părea că după un timp s-a mai înzdrăvenit, dar într-o zi s-a împuşcat. Pe vremea aceea viaţa unui ilegalist era grea şi nu oricine putea să reziste.

În tot cursul iernii s-a desfăşurat o intensă activitate pentru pregătirea congresului. În decembrie 1902 s-a constituit un comitet organizatoric pentru pregătirea congresului (în comitetul organizatoric au intrat reprezentanţi din partea ziarului „Iujnîi Rabocii“, din partea Uniunii din nord, Krasnuha, I. I. Radcenko, Krasikov, Lengnik, Krjijanovski; la început Bundul s-a abţinut să participe la activitatea acestui comitet).

Denumirea de „comitet organizatoric“ era corespunzătoare realităţii. Fără acest comitet nu s-ar fi izbutit niciodată să se convoace congresul. Era necesar ca, în condiţii extrem de grele, sub permanenta urmărire a poliţiei, să se desfăşoare complicata activitate de îmbinare organizatorică şi ideologică a unor colective abia formate sau în curs de formare, munca de coordonare a problemelor între comitetele din Rusia şi străinătate. Relaţiile cu comitetul organizatoric în legătură cu pregătirea congresului au căzut, de fapt, în întregime în sarcina lui Vladimir Ilici. Potresov era bolnav, plămînii săi nu se împăcau cu ceaţa din Londra, şi plecase undeva să-şi caute de sănătate. Martov nu se simţea în largul lui la Londra, cu felul de viaţă închis de aici, şi, plecînd la Paris, rămăsese acolo. La Londra ar fi trebuit să stea Deutsch, un vechi membru al grupului „Eliberarea muncii“, care evadase din ocnă. Grupul „Eliberarea muncii“ îşi punea mari speranţe în el, considerindu-l un organizator talentat. „Numai să vie Jenka (numele conspirativ al lui Deutsch) — spunea Vera Ivanovna — şi o să organizeze el toate legăturile cu Rusia cum nu se poate mai bine“. Pe el contau de asemenea Plehanov şi Akselrod; socotind că va fi reprezentantul lor în redacţia „Iskrei“ şi va supraveghea totul. Dar cînd a sosit Deutsch s-a constatat că anii în care fusese izolat de condiţiile muncii din Rusia îşi lăsaseră pecetea asupra lui. Deutsch s-a dovedit complet nepotrivit pentru a se ocupa de relaţiile cu Rusia: nu cunoştea condiţiile noi, simţea nevoia de a fi mereu între oameni. El a intrat în Liga din străinătate a social-democraţilor ruşi[2], a stabilit relaţii largi cu grupurile din străinătate şi, nu după mult timp, a plecat şi el la Paris.

Vera Ivanovna locuia la Londra permanent; îi plăcea să i se povestească despre munca din Rusia, dar ea însăşi nu putea şi nici nu se pricepea să menţină legăturile cu tovarăşii de acolo. Totul i-a revenit lui Vladimir Ilici. Corespondenţa cu Rusia îi punea nervii la grea încercare. Aşteptarea răspunsurilor la scrisori cu săptămînile şi cu lunile, teama permanentă că o cădere poate provoca eşecul întregii munci, incertitudinea permanentă în privinţa felului cum se desfăşoară lucrurile, toate acestea nu se potriveau de loc cu firea lui Vladimir Ilici. În toate scrisorile trimise în Rusia, el ruga să se răspundă regulat: „Încă o dată, vă rugăm şi stăruim să ne scrieţi mai des şi mai amănunţit. Imediat ce primiţi o scrisoare, neapărat în aceeaşi zi, confirmaţi-ne primirea ei măcar prin două rînduri...“ De asemenea el cerea în fiecare scrisoare să se acţioneze mai operativ. Nopţi întregi nu dormea Ilici, după fiecare scrisoare din Rusia în care se anunţa fie că „Sonea nu dă nici un semn de viaţă“, fie că „Zarin n-a intrat la timp în comitet“ sau că „nu există legătură cu Bătrîna“. N-am să uit niciodată aceste nopţi de insomnie. Vladimir Ilici visa cu înflăcărare la crearea unui partid unic, închegat, în care să se dizolve toate cercurile izolate, cu relaţiile lor faţă de partid bazate pe simpatiile şi antipatiile personale, în care să nu existe nici un fel de bariere artificiale, inclusiv cele naţionale. De aici lupta cu Bundul. Pe atunci majoritatea membrilor Bundului se situau pe poziţiile ziarului „Rabocee Delo“. Vladimir Ilici era convins că, dacă Bundul va intra în partid şi îşi va păstra autonomia numai în problemele pur naţionale, el va trebui inevitabil să meargă în pas cu partidul. Bundul însă voia să-şi păstreze deplina independenţă în toate problemele, vorbea de partidul său politic deosebit de P.M.S.D.R., accepta să adere numai pe baze federative. Această tactică era dăunătoare proletariatului evreiesc. Singur, proletariatul evreiesc nu putea să învingă niciodată. El putea să devină o forţă numai contopindu-se cu proletariatul din întreaga Rusie. Membrii Bundului nu înţelegeau acest lucru. De aceea redacţia „Iskrei“ ducea o luptă înverşunată împotriva Bundului. Era o luptă pentru unitatea, pentru coeziunea mişcării muncitoreşti. Lupta o desfăşura întreaga redacţie, dar bundiştii ştiau că cel mai înflăcărat adept al luptei pentru unitate este Vladimir Ilici.

Curînd grupul „Eliberarea muncii“ a pus din nou problema mutării la Geneva, şi de data aceasta Vladimir Ilici a fost singurul care a votat împotrivă. Am început să ne pregătim de mutare. Nervii lui Vladimir Ilici erau atît de zdruncinaţi, încît s-a îmbolnăvit de o gravă boală nervoasă, „focul sacru“, care se manifestă prin inflamaţia terminaţiilor nervilor toracici şi dorsali.

Cînd lui Vladimir Ilici i-a apărut o erupţie, am cercetat o carte cu sfaturi medicale. După caracterul erupţiei se părea că este vorba de tricofiţie. Tahtarev, care era student în anul IV sau V de medicină, a confirmat presupunerile mele şi l-am uns pe Vladimir Ilici cu iod, pricinuindu-i dureri chinuitoare. Nici nu ne trecea prin minte să ne adresăm unui medic englez, căci ar fi trebuit să-i plătim vizita o guinee[3]. În Anglia muncitorii se tratează de obicei singuri, căci asistenţa medicală costă foarte scump. În drum spre Geneva, Vladimir Ilici a fost cuprins de friguri, iar cînd am ajuns acolo, a căzut la pat şi a zăcut două săptămîni.

Printre preocupările care nu îl enervau pe Vladimir Ilici la Londra, ci îi dădeau o anumită satisfacţie, menţionez scrierea broşurii „Către sărăcimea satelor“[4]. Răscoalele ţărăneşti din 1902 l-au determinat pe Vladimir Ilici să scrie o broşură pentru ţărani. El explica în această broşură ce scopuri urmăreşte partidul muncitoresc, arăta de ce ţăranii săraci trebuie să meargă alături de muncitori. Era prima broşură în care Vladimir Ilici se adresa ţărănimii.


_______

[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 6, Editura politică, 1959, pag. 215-256. — Nota red.

[2]. Liga din străinătate a social-democraţiei revoluţionare ruse era o organizaţie constituită în 1901, în urma încercării neizbutite de fuziune cu „Rabocee Delo" (vezi mai sus). Această ligă reunea toate elementele revoluţionare din străinătate ale social-democraţiei ruse. Din Ligă făcea parte grupul „Eliberarea muncii" şi redacţiile ziarelor „Zarea" şi „Iskra". — Nota red.

[3]. Monedă de aur engleză în valoare de 21 de şilingi. — Nota trad.

[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 6, Editura politică, 1959, pag. 345-419. — Nota red.


 

 

GENEVA
1903

 

Am sosit la Geneva în aprilie 1903.

Aici ne-am instalat într-o suburbie, în aşezarea muncitorească Sécheron. Am închiriat o căsuţă întreagă: jos era o bucătărie mare cu pardoseală de piatră, iar sus trei odăiţe. Bucătăria servea în acelaşi timp drept cameră de primire. Neavînd suficientă mobilă, foloseam lăzile în care aduseserăm cărţile şi vesela. Ignat (Krasikov) a denumit în glumă bucătăria noastră „cuib de contrabandişti“. Imediat a început să vină la noi o mulţime de lume. Cînd aveam de vorbit între patru ochi cu cineva, ne duceam în parcul de alături sau pe malul lacului.

Treptat au început să se adune delegaţii. Au sosit soţii Dementiev. Kostia (soţia lui Dementiev) l-a uimit pur şi simplu pe Vladimir Ilici prin cunoştinţele sale în domeniu] metodelor de transportare a materialelor ilegale. „Iată un adevărat specialist în transporturi! — repeta el mereu. — Asta înseamnă treabă, nu flecăreală“. A venit Liubov Nikolaevna Radcenko, cu care aveam legături personale foarte strînse, drept care nu ne mai săturam discutînd. Apoi au sosit delegaţii din Rostov — Gusev şi Lokerman, iar după aceea Zemleacika, Şotman (Berg), Unchiul, Tinerelul (Dmitri Ilici). În fiecare zi sosea cîte cineva. Discutam cu delegaţii despre program, despre Bund, ascultam ce spuneau ei. Martov nu mai pleca de loc de la noi şi discuta toată ziua cu delegaţii fără să ostenească.

Trebuia să facem cunoscută delegaţilor poziţia organizaţiei „Iujnîi Rabocii“, care, sub firma de ziar popular, voia să-şi păstreze dreptul la existenţă separată. Trebuia să arătăm că, în condiţiile ilegalităţii, un ziar popular nu poate deveni un ziar de masă, nu poate conta pe o difuzare masivă.

În redacţia „Iskrei“ se iscară tot felul de neînţelegeri. Situaţia devenise insuportabilă. Redacţia se împărţea de obicei în două grupuri de cîte trei: de o parte Plehanov, Akselrod şi Zasulici, iar pe de altă parte Lenin, Martov şi Potresov. Vladimir Ilici repetă propunerea — făcută încă în martie — de a se coopta în redacţie un al şaptelea membru. Provizoriu, pînă la congres, a fost cooptat Krasikov. În legătură cu aceasta, Vladimir Ilici a început să chibzuiască la problema grupului de trei. Era o problemă foarte delicată, şi cu delegaţii nu se discuta despre aceasta. Ne venea prea greu să vorbim despre faptul că redacţia „Iskrei“ devenise incapabilă de a mai lucra în componenţa ei de pînă atunci.

Noii sosiţi se plîngeau de membrii comitetului organizatoric; unul era învinuit că este brutal şi neglijent, altul că e pasiv. O serie de oameni se arătau nemulţumiţi, susţinînd că „Iskra“ prea caută să comande. În generai, însă, se părea că nu există divergenţe şi că după congres lucrurile vor merge cît se poate de bine.

Au sosit toţi delegaţii, în afară de Claire şi Kurz.

 

 

 

CONGRESUL AL II-LEA
Iulie-august 1903

 

Iniţial se proiectase ca congresul să se ţină la Bruxelles, unde au şi avut loc primele şedinţe. Pe atunci locuia acolo Kolţov, un vechi plehanovist. El şi-a asumat sarcina de a organiza totul. Dar apoi s-a văzut că nu e atît de uşor să se ţină congresul la Bruxelles. Ca loc de adunare se alesese locuinţa lui Kolţov. Dar după ce au venit la el vreo patru ruşi, gazda i-a declarat că nu va mai tolera astfel de vizite şi că, dacă va mai veni acolo măcar un singur om, îi va cere să se mute. Soţia lui Kolţov a fost nevoită să stea o zi întreagă în colţul străzii ca să-i întimplne pe delegaţi şi să-i trimită la hotelul socialist „Cocoşul de aur“ (mi se pare că aşa se chema).

Delegaţii se instalară la „Cocoşul de aur“, formînd acolo o societate gălăgioasă; Gusev, după ce bea seara cîteva păhărele de coniac, cînta arii din opere, cu o voce atît de puternică, încît sub ferestrele hotelului se aduna o mulţime de oameni (lui Vladimir Ilici îi plăcea foarte mult cum cînta Gusev, mai cu seamă aria „Nu ne-am cununat la biserică“).

În legătură cu congresul s-a făcut exces de conspiraţie. În scopuri conspirative, grupului din Belgia i-a venit în minte să organizeze congresul într-un uriaş depozit de făină. Prin invazia noastră am stîrnit nu numai şobolanii, ci şi pe poliţişti. A început să se vorbească despre revoluţionarii ruşi care se adună la nişte consfătuiri secrete.

La congres au participat 43 de delegaţi cu vot deliberativ şi 14 cu vot consultativ. Daca comparăm acest congres cu cele de astăzi, unde printr-un mare număr de delegaţi sînt reprezentaţi sute de mii de membri de partid, el pare mic, dar pe atunci părea mare: la primul congres, în 1898, nu fuseseră decît 9 delegaţi... Se simţea că în aceşti 5 ani s-au făcut progrese importante. Principalul îl constituia faptul că organizaţiile din partea cărora sosiseră delegaţii nu mai erau semi-imaginare, ci bine închegate şi legate de mişcarea muncitorească, care începea să se desfăşoare pe scară largă.

Cît de mult visase Vladimir Ilici acest congres! Toată viaţa — pînă cînd a închis ochii — el a atribuit congreselor partidului o importanţă excepţională. Lenin considera congresul partidului drept instanţa supremă; la congres trebuia dat deoparte tot ce era personal, nu era permis să se ascundă nimic, totul trebuia să se spună deschis. Ilici se pregătea întotdeauna în mod minuţios pentru congresele partidului, chibzuia cu deosebită grijă cuvîntările pe care avea să le rostească.

Plehanov aştepta congresul cu aceeaşi nerăbdare ca şi Ilici. El a deschis congresul. Fereastra mare a depozitului de făină, aflată lîngă tribuna improvizată, fusese acoperită cu pînză roşie. Toţi cei de faţă erau emoţionaţi. Cuvîntarea lui Plehanov suna solemn, se simţea în ea un patetism sincer. Şi nici nu putea fi altfel! Se părea că lunga perioadă a emigraţiei rămînea de domeniul trecutului: Plehanov deschidea congresul Partidului muncitoresc social-democrat rus.

În fond, Congresul al II-lea a fost un congres de constituire. La acest congres s-au ridicat probleme teoretice fundamentale, a fost pusă temelia ideologiei partidului. Primul congres se limitase să adopte denumirea partidului şi manifestul cu privire la constituirea lui. Pînă la Congresul al II-lea partidul nu avusese un program. Acest program a fost pregătit de redacţia „Iskrei“ după dezbateri îndelungate. Se cîntărea fiecare cuvînt, fiecare frază, se duceau discuţii aprinse. Între partea din München a redacţiei şi cea din Elveţia s-a purtat o corespondenţă de luni de zile cu privire la program. Multor practicieni li se părea că aceste discuţii au un caracter pur teoretic şi că nu are nici o importanţă dacă un anumit cuvînt va figura sau nu în program.

Vladimir Ilici şi cu mine ne-am amintit odată de o comparaţie făcută undeva de L. Tolstoi: în timp ce mergea pe stradă, a văzut de departe un om stînd pe vine şi făcînd mişcări ciudate cu mîinile; s-a gîndit că e nebun, dar cînd a ajuns mai aproape, a văzut că omul îşi ascute cuţitul de marginea trotuarului. Aşa se întîmplă şi cu disputele teoretice. Dacă priveşti de la distanţă, ţi se pare că oamenii se ceartă degeaba, dar dacă examinezi fondul problemei, constaţi că este vorba de lucrurile cele mai esenţiale. Aşa era şi cu programul.

Cînd au început să se adune la Geneva delegaţii, cel mai amănunţit s-a discutat cu ei problema programului. La congres, în această problemă au fost cele mai mici divergenţe.

O altă problemă de uriaşă însemnătate care s-a discutat la Congresul al II-lea a fost problema Bundului. La primul Congres se hotărîse că Bundul reprezintă o parte a partidului, ce-i drept autonomă. În cursul celor cinci ani care trecuseră de la primul Congres, partidul nu existase de fapt ca un tot unic, şi Bundul dusese o existenţă izolată. Acum Bundul voia să consfinţească această separaţie, stabilind cu P.M.S.D.R. doar relaţii federative. Substratul era următorul: oglindind starea de spirit a meşteşugarilor din tîrguşoarele evreieşti, Bundul era preocupat într-o măsură mult mai mare de lupta economică, decît de cea politică, şi de aceea nutrea simpatii mai pronunţate pentru economişti decît pentru „Iskra“'. Problema era dacă trebuie să existe în ţară un partid muncitoresc unic şi puternic, care să unească strîns în jurul său pe muncitorii de toate naţionalităţile care trăiau pe teritoriul Rusiei, sau să existe cîteva partide muncitoreşti separate, pe naţionalităţi. Era vorba de unirea internaţională înăuntrul ţării. Redacţia „Iskrei“ se pronunţa pentru unirea internaţională a clasei muncitoare, iar Bundul — pentru separarea naţională, stabilindu-se numai relaţii de prietenie pe baza unor acorduri între partidele muncitoreşti naţionale din Rusia.

Problema Bundului a fost discutată tot atît de amănunţit cu delegaţii sosiţi şi a fost rezolvată în spiritul „Iskrei“ cu o majoritate covîrşitoare.

Mai tîrziu sciziunea i-a făcut pe mulţi să nu mai vadă problemele principiale de o însemnătate uriaşă care au fost ridicate şi rezolvate la Congresul al II-lea. În timpul discutării acestor probleme, Vladimir Ilici simţea că are deosebite afinităţi cu Plehanov. Cuvîntarea lui Plehanov în care acesta a arătat că principiul democratic fundamental trebuie să fie teza: „legea supremă este binele revoluţiei“ şi că pînă şi principiul dreptului de vot universal trebuie privit prin prisma acestui principiu fundamental a produs o puternică impresie asupra lui Vladimir Ilici. El şi-a amintit de această cuvîntare cînd — 14 ani mai tîrziu — s-a pus în faţa bolşevicilor, în toată amploarea ei, problema dizolvării Adunării constituante.

O altă cuvîntare a lui Plehanov cu privire la însemnătatea învăţămîntului public, în care el vedea o „garanţie a drepturilor proletariatului“, a fost de asemenea în concordanţă cu ideile lui Vladimir Ilici.

Şi Plehanov s-a simţit la congres apropiat de Lenin.

Răspunzîndu-i lui Akimov, un fervent adept al curentului „Rabocee Delo“, care voia să semene discordie între Plehanov şi Lenin, Plehanov a spus în glumă: „Napoleon avea pasiunea de a-şi despărţi mareşalii săi de soţiile lor; unii dintre ei cedau insistenţelor lui, deşi îşi iubeau soţiile. În această privinţă, tov. Akirnov seamănă cu Napoleon: el vrea cu orice preţ să mă despartă de Lenin. Eu însă voi da dovadă de mai multă fermitate decît mareşalii lui Napoleon, Nu mă voi despărţi de Lenin, şi sper că nici el n-are intenţia să se despartă de mine“. Vladimir Ilici rîse şi dădu negativ din cap.

La discutarea primului punct de pe ordinea de zi (cu privire la constituirea congresului) s-a produs deodată un incident în chestiunea invitării unui reprezentant al grupului „Borba“ (Reazanov, Nevzorov, Gurevici). Comitetul organizatoric a vrut să facă opinie separată la congres. Nu era vorba cîtuşi de puţin de grupul „Borba“, ci de faptul că comitetul organizatoric încerca să impună membrilor săi o anumită disciplină faţă de congres. Comitetul organizatoric a vrut să acţioneze ca un grup care hotărăşte în prealabil în sînul său cum trebuie să voteze şi care acţionează la congres ca un grup. Astfel, pentru participanţii la congres, instanţa supremă ar fi fost grupul, iar nu congresul. Vladimir Ilici fierbea de indignare. El n-a fost singurul care l-a sprijinit pe Pavlovici (Krasikov) cînd s-a ridicat împotriva acestei încercări. L-au mai sprijinit şi Martov şi alţii. Deşi comitetul organizatoric a fost dizolvat de congres, incidentul era semnificativ şi prevestea tot felul de complicaţii. De altfel, provizoriu, incidentul a trecut pe ultimul plan, întrucît s-au ridicat probleme de o uriaşă însemnătate principială: problema locului Bundului în partid şi problema programului. În problema Bunduiui redacţia „Iskrei“, comitetul organizatoric şi delegaţii din provincie au acţionat foarte unit. Egorov (Levin), reprezentantul grupului „Iujnîi Rabocii“ şi membru în comitetul organizatoric, s-a pronunţat de asemenea cu toată hotărîrea împotriva poziţiei Bundului. În timpul unei pauze, Plehanov l-a lăudat foarte mult, spunînd că discursul lui ar trebui „difuzat în toate organizaţiile“. Bundul a fost înfrînt pe toată linia. S-a stabilit în mod categoric că particularităţile naţionale nu trebuie să împiedice unitatea muncii de partid, să dăuneze caracterului monolit al mişcării social-democrate.

Între timp am fost nevoiţi să ne mutăm la Londra. Poliţia din Bruxelles începuse să facă şicane delegaţilor şi chiar expulzase pe Zemliacika şi pe încă cineva. Atunci am plecat cu toţii. La Londra, Tahtarevii şi-au dat toată osteneala să ajute la organizarea congresului. Poliţia din Londra nu ne-a pus piedici.

S-a continuat discutarea problemei Bundului. Apoi, în timp ce în cadrul unei comisii se pregătea chestiunea programului, s-a trecut la punctul patru de pe ordinea de zi, la problema confirmării organului central al partidului. Deşi adepţii curentului „Rabocee Delo“ au ridicat unele obiecţii, „Iskra“ a fost recunoscută în unanimitate ca organ central. „Iskra“ a fost salutată cu căldură. Chiar şi Popov (Rozanov), reprezentantul comitetului organizatoric, a spus că „vedem aici la congres un partid unic, creat în mare măsură datorită activităţii «Iskrei»“. Era a 10-a şedinţă, iar în total au avut loc 37. Încet-încet, deasupra congresului au început să se adune nori prevestitori de furtună. Urma să se aleagă grupul de trei în C.C. Nucleul principal al C.C. încă nu se contura. Incontestabilă era candidatura lui Glebov (Noskov), care îşi cîştigase reputaţia de organizator neobosit. O altă candidatură incontestabilă ar fi fost cea a lui Claire (Krjijanovski) dacă acesta ar fi participat la congres. El însă lipsea. Pentru ei şi pentru Kurz (Lengnik) trebuise să se voteze în lipsă, „pe încredere“, ceea ce era deja extrem de incomod. Totodată, la congres erau prea mulţi „generali“, candidaţi pentru C.C. Aceştia erau Jacques (Stein - Aleksandrova), Fomin (Krochmal), Stern (Kostea-Rosa Galberstadt), Popov (Rozanov), Egorov (Levin). Toţi aceştia candidau pentru două locuri în grupul de trei din C.C. În afară de aceasta, toţi se cunoşteau între ei, şi nu numai ca activişti de partid; fiecare cunoştea şi viaţa personală a celuilalt. Exista o reţea întreagă de simpatii şi antipatii personale. Cu cît se apropiau alegerile, cu atît atmosfera devenea mai încordată. Acuzaţiile din partea Bundului şi a grupului „Rabocee Delo“ cu privire la existenţa dorinţei de a comanda, de a-şi impune voinţa dintr-un centru din străinătate etc., deşi la început întîmpinaseră o ripostă unită, cîştigau teren, exercitînd o înrîurire asupra centrului, asupra celor şovăielnici, poate chiar fără ca ei să fie conştienţi de aceasta. De a cui comandă se temeau? Desigur, nu de a lui Martov, Zasulici, Starover şi Akselrod. Se temeau de comanda lui Lenin şi a lui Plehanov. Se ştia însă că problema componenţei, a activităţii în Rusia va fi determinată de Lenin, iar nu de Plehanov, care nu participa la munca practică.

Congresul aprobase orientarea „Iskrei“, dar mai urma să fie aprobată componenţa redacţiei „Iskrei“.

Vladimir Ilici a propus ca redacţia „Iskrei“ să fie alcătuită din trei persoane. El anunţase dinainte de acest proiect pe Martov şi pe Potresov. Martov a susţinut propunerea în faţa delegaţilor adunaţi, considerînd că un grup de trei ar conduce cel mai bine redacţia. Atunci el înţelegea că proiectul este îndreptat în special împotriva lui Plehanov. Cînd Vladimir Ilici i-a transmis lui Plehanov o notă cu proiectul ca grupul redacţional să fie format din trei persoane, acesta n-a spus un cuvînt şi, după ce a citit-o, a pus-o în buzunar, continuînd să tacă. Înţelesese despre ce era vorba, dar acceptase situaţia. Din moment ce partidul există, trebuie dusă o activitate concretă.

Martov se învîrtea mai mult decît toţi ceilalţi membri ai redacţiei printre membrii comitetului organizatoric. Aceştia l-au convins foarte repede că înfiinţarea grupului de trei este o măsură îndreptată împotriva lui şi că, dacă va accepta să facă parte din el, îi va trăda pe Zasulici, Potresov şi Akselrod. Akselrod şi Vera Zasulici erau extrem de agitaţi.

În această atmosferă, discuţiile pe tema paragrafului 1 din statut au luat un caracter deosebit de acut. În legătură cu paragraful 1 din statutul partidului, între Lenin şi Martov s-au ivit divergenţe atît sub raport politic cît şi organizatoric. Şi înainte se întîmplase adesea ca ei să nu fie de acord, dar neînţelegerile se manifestau în cadrul unui cerc restrîns şi erau repede înlăturate. Acum însă divergenţele se manifestaseră la congres, şi toţi cei care erau porniţi împotriva „Iskrei“, împotriva lui Plehanov şi a lui Lenin s-au străduit să transforme divergenţele într-o importantă problemă principială. Unii delegaţi au început să-l atace pe Lenin pentru articolul „Cu ce să începem?“, pentru cartea „Ce-i de făcut?“, să-l prezinte drept un orgolios etc. Vladimir Ilici a luat cuvîntul la congres. În lucrarea „Un pas înainte, doi paşi înapoi“, el a scris: „Nu pot să nu-mi amintesc în legătură cu aceasta de o discuţie pe care am avut-o la congres cu unul dintre delegaţii «centrului»: «Ce atmosferă grea domneşte la congresul nostru!» — mi se plîngea el. — «Această luptă înverşunată, această agitaţie a unuia împotriva altuia, această polemică aspră, această atitudine netovărăşească!...». «Ce lucru minunat este congresul nostru!» — i-am răspuns eu. — «O luptă deschisă, liberă. Părerile au fost spuse. Nuanţele s-au conturat. Grupurile s-au precizat. Mîinile s-au ridicat. Hotărîrea a fost luată. O etapă a fost parcursă. Înainte! — Uite, aşa mai înţeleg şi eu. E viaţă. E ceva ce nu seamănă de loc cu disputele nesfîrşite şi plictisitoare ale intelectualilor, care se termină nu pentru că problema a fost rezolvată, ci pentru că oamenii au obosit vorbind...»

Tovarăşul din «centru m-a privit cu ochi nedumeriţi şi a ridicat din umeri. Nu vorbeam aceeaşi limbă“[1].

Acest citat îl caracterizează cum nu se poate mai bine pe Ilici.

Nervii săi fuseseră încordaţi la maximum încă de la începutul congresului. Muncitoarea belgiană în casa căreia am stat la Bruxelles era foarte mîhnită că Vladimir Ilici nu mănîncă minunatele ridichi şi brînza de Olanda pe care i le servea dimineaţa, dar de pe atunci nu-i mai ardea de mîncare. La Londra nervozitatea sa a atins culmea: nu mai dormea de loc şi era groaznic de agitat.

Deşi cînd lua cuvîntul vorbea cu vehemenţă, ca preşedinte Vladimir Ilici era cît se poate de nepărtinitor şi nu-şi permitea nici cea mai mică nedreptate faţă de adversar. Plehanov se purta altfel. Cînd prezida, îi plăcea în mod deosebit să fie spiritual şi să-l aţîţe pe adversar.

Cu toate că majoritatea covîrşitoare a delegaţilor au fost de acord în ceea ce priveşte locul pe care trebuie să-l ocupe Bundul în partid, în problema programului şi în recunoaşterea orientării „Iskrei“ drept steag al său, totuşi pe la jumătatea lucrărilor s-a simţit o anumită fisură, care spre sfîrşitul congresului s-a adîncit. De fapt, la Congresul al II-lea încă n-au ieşit la iveală divergenţe serioase, de natură să împiedice munca în comun, s-o facă imposibilă. Ele se aflau pe atunci încă în stare latentă, erau, ca să zicem aşa, potenţiale. Totuşi congresul se scinda în mod evident în două. Multora li se părea că toate acestea se întîmplă din cauza lipsei de tact a lui Plehanov, din pricina „vehemenţei“ şi „orgoliului“ lui Lenin, a înţepăturilor lui Pavlovici, a atitudinii nedrepte faţă de Zasulici şi de Akselrod, care se simţeau jigniţi şi din pricina raporturilor personale nu-şi dădeau seama de esenţa lucrurilor. Printre cei care se simţeau ofensaţi se număra şi Troţki, care se transformase într-un adversar furibund al lui Lenin. În fond, însă, tovarăşii care se grupaseră în jurul lui Lenin priveau cu mult mai multă seriozitate principiile, voiau să le aplice cu orice preţ, cereau să se ţină seama de ele în toată activitatea practică; celălalt grup avea o stare de spirit mai filistină. înclina spre compromisuri, spre concesii principiale, ţinea mai mult seama de persoane.

În timpul alegerilor lupta a fost extrem de înverşunată. Îmi amintesc de cîteva scene din perioada premergătoare alegerilor. La un moment dat Akselrod i-a reproşat lui Bauman (Sorokin) că nu ar avea suficient simţ moral, amintindu-i de nu ştiu ce bîrfeală, de o istorie din deportare. Bauman tăcu; avea lacrimi în ochi.

Altădată, Deutsch furios îi spuse ceva lui Glebov (Noskov). Acesta ridică capul şi, fulgerîndu-l cu privirea, îi răspunse înciudat: „Mai bine îţi ţineai batista la gură şi tăceai, tătucule!“

Congresul s-a încheiat. În C.C. au fost aleşi Glebov, Claire şi Kurz. 20 dintre cei 44 de delegaţi cu vot deliberativ s-au abţinut de la vot. În redacţia organului central au fost aleşi Plehanov, Lenin şi Martov. Martov însă a refuzat să participe la activitatea redacţiei. Sciziunea era evidentă.

 


_________

[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 7, Editura politică, 1959, pag. 330. — Nota red.

 

 

 

DUPĂ CONGRESUL AL II-LEA
1903—1904

 

La Geneva, unde ne-am întors după congres, a început o perioadă de hărţuieli fără sfîrşit. În primul rînd au năvălit acolo emigranţi din alte colonii din străinătate. Veneau membri ai Ligii şi întrebau: „Ce s-a întîmplat la congres? Ce a provocat cearta? Din ce cauză s-a produs sciziunea?“

Plehanov, care se săturase pînă peste cap de aceste întrebări, ne-a povestit odată: „A sosit N.N. M-a copleşit cu întrebări şi mereu repeta: «Mă simt ca măgarul lui Buridan». Iar eu l-am întrebat: «De ce, în fond, al lui Buridan?... »“

Au început să vină şi tovarăşi din Rusia. Printre alţii a venit de la Petrograd Ereoma, pe numele căruia adresase cu un an în urmă Vladimir Ilici scrisoarea către organizaţia din Petrograd. El s-a situat de la început de partea menşevicilor. A trecut într-o zi pe la noi. Cu o înfăţişare grozav de tragică a exclamat, adresîndu-se lui Vladimir Ilici: „Eu sînt Ereoma!''', şi a început să spună că menşevicii au dreptate... Îmi amintesc de asemenea de un membru al Comitetului din Kiev care întreba mereu ce schimbări în tehnică au determinat sciziunea la congres. Făceam ochii mari ascultîndu-l: un mod atît de primitiv de a înţelege raportul dintre „bază“ şi „suprastructură“ nu mai văzusem vreodată şi nici nu-mi închipuiam că poate exista.

Sub influenţa agitaţiei menşevicilor, cei care ajutau partidul cu bani, cu locuinţe conspirative etc. refuzau acum să-l mai ajute. Ţin minte că într-o zi a sosit la Geneva, în vizită la o soră, o veche cunoştinţă de a mea împreună cu bătrîna ei mamă. În copilărie ne jucam împreună de-a călătorii şi de-a sălbaticii care trăiesc în copaci, astfel că m-am bucurat mult cînd am aflat de sosirea ei. Nu se măritase, nu mai era de loc tînără şi îmi părea cu totul străină. Cînd ne-am întîlnit, a venit vorba de ajutorul pe care familia lor îl acordase întotdeauna social-democraţiei. „Acum nu vă mai putem da locuinţa noastră pentru întîlniri — a declarat ea. — Sîntem cu totul împotriva sciziunii dintre bolşevici şi menşevici. Aceste certuri personale sînt foarte dăunătoare cauzei“. Vladimir Ilici şi cu mine îi dădeam dracului pe toţi aceşti „simpatizanţi“, care nu făceau parte din nici o organizaţie şi îşi închipuiau că, punîndu-ne la dispoziţie locuinţele sau dînd cîţiva gologani, pot să influenţeze starea de lucruri din partidul nostru proletar!

Vladimir Ilici a scris imediat în Rusia lui Claire şi lui Kurz despre cele întîmplate. Cei de acolo au răspuns că sînt foarte mîhniţi, dar n-au putut da nici un sfat ca lumea. De pildă, propuneau pe tonul cel mai serios ca Martov să fie chemat în Rusia, ascuns undeva departe, în provincie şi pus să scrie broşuri de popularizare. S-a hotărît să fie chemat în străinătate Kurz.

După congres, Vladimir Ilici n-a mai obiectat cînd Glebov a propus să fie cooptată vechea redacţie. Mai bine chinul dinainte decît sciziunea. Menşevicii au refuzat. La Geneva, Vladimir Ilici a încercat să se înţeleagă cu Martov. De asemenea i-a scris lui Potresov, căutînd să-l convingă că o ruptură n-are nici un rost. Vladimir Ilici i-a scris în legătură cu sciziunea şi Kalmîkovei (Mătuşica), povestindu-i cum s-au întîmplat lucrurile. Nu voia să creadă că nu se poate găsi o soluţie. Vladimir Ilici considera că e o adevărată nebunie, că e ceva cu totul de neînchipuit să torpilezi hotărîrile congresului, să pui în joc activitatea din Rusia, capacitatea partidului abia format de a-şi desfăşura munca. Erau momente cînd el îşi dădea seama clar că ruptura este inevitabilă. Într-o zi a început să-i scrie lui Claire, spunîndu-i că el nu înţelege de loc situaţia reală, că trebuie să-şi dea seama că vechile relaţii s-au schimbat radical, că vechea prietenie cu Martov s-a terminat, că ea trebuie uitată, că începe lupta. Vladimir Ilici n-a terminat această scrisoare şi n-a expediat-o. Îi venea extrem de greu s-o rupă cu Martov. Pe ei îi legase mult perioada activităţii la Petrograd şi a muncii la vechea „Iskră“. Martov, care era extrem de impresionabil, ştia pe atunci să seziseze imediat ideile lui Ilici şi să le dezvolte cu talent. Mai tîrziu Vladimir Ilici a luptat cu înverşunare împotriva menşevicilor, dar, de fiecare dată cînd Martov îşi îndrepta cîtuşi de puţin linia, vechea sa simpatie pentru acesta se trezea. Aşa s-a întîmplat, de pildă, în 1910 la Paris, cînd Martov şi Vladimir Ilici au lucrat împreună la redacţia ziarului „Soţial-Demokrat“. De multe ori, întorcîndu-se de la redacţie, Vladimir Ilici îmi povestea mulţumit că Martov adoptă linia justă şi se ridică chiar împotriva lui Dan. Şi mai tîrziu, în Rusia, Vladimir Ilici a fost extrem de mulţumit de poziţia lui Martov din iulie 1917 nu fiindcă bolşevicii ar fi avut vreun folos din asta, ci fiindcă Martov avea o atitudine demnă, aşa cum se cuvine unui revoluţionar.

Pe cînd era grav bolnav, Vladimir Ilici mi-a spus într-o zi cu tristeţe: „Am auzit că şi Martov e pe moarte“.

Majoritatea delegaţilor la congres (dintre bolşevici) au plecat în Rusia să activeze. Dintre menşevici n-au plecat toţi, ci, dimpotrivă, a mai venit şi Dan. Astfel, numărul adepţilor lor în străinătate a crescut.

Bolşevicii rămaşi la Geneva se întruneau periodic. La aceste adunări poziţia cea mai intransigentă o adopta Plehanov. El glumea vesel şi îi încuraja pe ceilalţi.

În sfîrşit, a sosit şi Kurz, membru al C.C., căruia i se mai spunea şi Vasiliev (Lengnik). Atmosfera de intrigi care domnea la Geneva l-a deprimat rău de tot. Nu-şi mai vedea capul de atîta treabă analizînd conflictele, trimiţînd oamenii în Rusia etc.

Menşevicii aveau succes la tovarăşii din străinătate şi hotărîră să-i înfrunte pe bolşevici, convocînd congresul „Ligii social-democraţilor ruşi din străinătate“, la care să fie ascultat raportul lui Lenin, delegatul Ligii la Congresul al II-lea. Pe atunci, din conducerea Ligii făceau parte Deutsch, Litvinov şi cu mine. Deutsch stăruia să se convoace congresul Ligii. Litvinov şi cu mine eram împotrivă, deoarece eram convinşi că în condiţiile existente congresul se va transforma într-un adevărat scandal. Atunci Deutsch şi-a adus aminte că din conducere mai fac parte Veceslov, care locuia la Berlin, şi Leiteisen, care stătea la Paris. De fapt, ei nu participaseră direct în ultima vreme la activitatea conducerii Ligii, dar oficial mai erau membri ai conducerii. Li s-a cerut părerea şi ei au votat pentru convocarea congresului.

Înainte de congresul Ligii, mergînd pe bicicletă şi fiind preocupat, Vladimir Ilici a dat peste un tramvai şi era cît pe ce să-şi piardă un ochi. Venea la şedinţele congresului Ligii palid şi bandajat. Menşevicii îl atacau cu o ură turbată. Mi-au rămas în minte figurile furibunde ale lui Dan, Krochmal şi ale altora, care la una din şedinţe au sărit în picioare, pocnind ca turbaţii cu pupitrele.

La congresul Ligii, menşevicii erau numeric mai puternici decît bolşevicii. În afară de aceasta, printre menşevici erau mai mulţi „generali“. Ei au adoptat un statut care transforma Liga într-un bastion al menşevismului, asigura menşevicilor o editură proprie şi făcea Liga independentă de C.C. Atunci Kurz (Vasiliev) a cerut în numele C.C. să se modifice statutul, şi întrucît Liga nu s-a supus acestei cereri, a declarat-o dizolvată.

Nervii lui Plehanov n-au rezistat scandalului făcut de menşevici. El a declarat: „Nu pot să trag în ai mei“.

La o adunare a bolşevicilor, Plehanov a spus că trebuie să se facă concesii. „Există momente — a zis el — cînd şi autocraţia este nevoită să facă concesii“. „Şi atunci se spune că ea se clatină“ — i-a replicat Liza Knunianţ. Plehanov i-a aruncat o privire furioasă.

Pentru a menţine pacea în partid, cum spunea el, Plehanov a hotărît să coopteze vechea redacţie a „Iskrei“. Vladimir Ilici s-a retras din redacţie, declarînd că refuză să colaboreze şi că nici nu stăruie să se anunţe plecarea sa din redacţie. El a spus că Plehanov nu are decît să încerce o împăcare, că nu vrea să se pună de-a curmezişul drumului ce ar putea duce spre pace în partid. Cu puţin timp înainte Vladimir Ilici îi scrisese Kalmîkovei: „Nu există impas mai rău decît atunci cînd eşti nevoit să părăseşti munca“. Plecînd din redacţie, el pornea tocmai pe această cale şi îşi dădea seama de ceea ce făcea. Opoziţia a mai cerut cooptarea unor reprezentanţi ai ei în C.C., două locuri în Consiliu şi recunoaşterea oficială a hotărîrilor luate de congresul Ligii. C.C. a acceptat să coopteze doi reprezentanţi ai opoziţiei, să le dea un loc în Consiliu şi să reorganizeze treptat Liga. Dar nu s-a ajuns la nici un fel de împăcare. Concesia făcută de Plehanov încurajase opoziţia. Plehanov stăruia ca încă un reprezentant al C.C. — Ru (Koniaga; numele lui adevărat era Galperin) să părăsească Consiliul pentru a face loc menşevicilor. Vladimir Ilici a ezitat mult înainte de a accepta această nouă concesie. Ţin minte cum am stat într-o seară cu Vladimir Ilici şi cu Koniaga pe malul lacului Geneva, care era agitat. Koniaga căuta să-l convingă pe Vladimir Ilici să fie de acord cu demisia lui. În cele din urmă Vladimir Ilici s-a hotărît şi s-a dus la Plehanov să-i spună că Ru va părăsi Consiliul.

Martov a publicat broşura „Stare de asediu“, plină de cele mai absurde acuzaţii. Troţki a publicat de asemenea o broşură intitulată „Darea de seamă a delegaţiei siberiene“, în care evenimentele erau prezentate exclusiv în spiritul lui Martov, se spunea că Plehanov este un pion în mîinile lui Lenin etc.

Vladimir Ilici a început să pregătească răspunsul ce urma să-l dea lui Martov — broşura „Un pas înainte, doi paşi înapoi“, în care analiza amănunţit evenimentele de la congres.

Între timp şi în Rusia se desfăşura lupta. Delegaţii bolşevici prezentau rapoarte despre congres. Programul adoptat şi majoritatea rezoluţiilor congresului au fost primite cu multă satisfacţie de organizaţiile locale. Cu atît mai greu de înţeles li se părea poziţia menşevicilor. Se adoptau rezoluţii în care se cerea să se dea ascultare hotărîrilor congresului. Dintre delegaţii noştri, deosebit de energic lucra în acea perioadă Unchiul, care, ca veche revoluţionară, pur şi simplu nu putea să înţeleagă cum de se tolerează o asemenea nesupunere faţă de congres. Ea şi alţi tovarăşi din Rusia ne-au trimis scrisori încurajatoare. Un comitet după altul treceau de partea majorităţii bolşevice.

A sosit Claire. El nu-şi închipuia că între bolşevici şi menşevici se ridicase un zid atît de puternic şi credea că se poate ajunge la o împăcare. Dar stînd de vorbă cu Plehanov, a văzut că împăcarea este absolut imposibilă şi a plecat deprimat. Vladimir Ilici se posomorî şi mai mult.

La începutul anului 1904 au sosit la Geneva Ţilia Zelikson, Baron (Essen), reprezentantul organizaţiei din Petrograd, şi muncitorul Makar. Cu toţii erau, de partea bolşevicilor. Vladimir Ilici se vedea des cu el. Se discuta nu numai despre divergenţele cu menşevicii, ci şi despre activitatea din Rusia. Baron — pe atunci tînăr de tot — activa cu pasiune la Petrograd. „Acum organizaţia se întemeiază la noi pe baze colective — spunea el. — Activează diferite colective: un colectiv de propagandişti, un colectiv de agitatori, un colectiv de organizatori“. Ascultîndu-l, Vladimir Ilici îl întrebă: „Cîţi oameni aveţi în colectivul de propagandişti?“. Baron răspunse puţin stînjenit: „Deocamdată, unul singur — eu“. „Cam puţin — zise Ilici. — Dar în colectivul de agitatori?“. Roşind pînă la urechi, Baron răspunse: „Deocamdată, unul singur — eu“. Ilici rîse cu hohote. Rîdea şi Baron. Întotdeauna, punînd o întrebare sau două, care nimereau în punctul cel mai vulnerabil, Ilici ştia să scoată la iveală realitatea din cele mai frumoase scheme şi cele mai retorice rapoarte.

Apoi au mai sosit Olminski (M. S. Aleksandrov), care trecuse de partea bolşevicilor, şi Zver[1], care fugise din localitatea îndepărtată unde fusese deportată.

Zver, care venise din deportare îi molipsea pe toţi din jur cu energia şi voioşia ei. Nu simţeai la ea nici urmă de îndoială, de nehotărîre. Rîdea de toţi cei care erau amărîţi din pricina sciziunii şi oftau tot timpul. Neînţelegerile din străinătate parcă nici n-o atingeau. Pe atunci ne-am gîndit să organizăm la noi, la Sécheron, o dată pe săptămînă un „jour fixe“[2] ca să-i apropiem mai mult pe bolşevici unii de alţii. La aceste reuniuni nu se ajungea la „adevărate“ discuţii, dar ele risipeau deprimarea produsă de divergenţele cu menşevicii şi îţi făcea o deosebită plăcere s-o auzi pe Zverka intonînd cu elan un cîntec şi pe Egor, un muncitor înalt şi chel, ţinîndu-i isonul. Egor îi făcuse o vizită lui Plehanov, vrînd să stea de vorbă cu el ca de la om la om; îşi pusese cu acest prilej chiar şi un guler scrobit, dar se întorsese decepţionat şl deprimat.“ „Nu te pierde cu firea, Egor, hai să cîntăm. Pînă la urmă tot noi o să biruim“ — îl consola Zverka. — Voioşia şi optimismul ei îl înveseleau şi pe Ilici, risipindu-i proasta dispoziţie.

Apăru la orizont Bogdanov. Pe atunci Vladimir Ilici ştia prea puţin despre lucrările lui de filozofie şi nu-l cunoştea de loc ca om. Se vedea însă că este un activist la nivelul C.C. Venise provizoriu în străinătate şi avea vaste legături în Rusia. Perioada de interminabile intrigi lua sfîrşit.

Cel mai greu i-a fost lui Ilici s-o rupă definitiv cu Plehanov.

În primăvară Ilici l-a cunoscut pe Natanson, vechi revoluţionar, membru al organizaţiei Narodnoe Pravo, şi pe soţia acestuia. Natanson era un admirabil organizator de tip vechi. Cunoştea o mulţime de oameni, ştia perfect cît preţuieşte fiecare, de ce este în stare şi la ce poale fi folosit. Vladimir Ilici a fost deosebit de impresionat de faptul că el cunoştea excelent nu numai organizaţiile care făceau parte din Narodnoe Pravo, ci şi organizaţiile noastre social-democrate, le cunoştea mai bine decît mulţi dintre membrii de atunci ai C.C.-ului nostru. Natanson locuise la Baku, îi cunoştea pe Krasin, pe Postolovski şi pe mulţi alţii. Lui Vladimir Ilici i se părea că Natanson poate fi convins să devină sociai-democrat. El avea serioase afinităţi cu punctul de vedere social-democrat. Mai tîrziu cineva mi-a povestit cum acest bătrîn revoluţionar a plîns în hohote văzînd pentru prima oară în viaţă o demonstraţie grandioasă la Baku. Într-o singură privinţă nu putea Vladimir Ilici să se înţeleagă cu Natanson. Acesta nu era de acord cu atitudinea social-democraţiei faţă de ţărănime. Vreo două săptămîni a durat idila cu Natanson. Acesta îl cunoştea bine pe Plehanov, cu care „se tutuia“. Într-o zi Vladimir Ilici i-a vorbit despre problemele noastre de partid, despre sciziunea cu menşevicii. Natanson s-a oferit să stea de vorbă cu Plehanov. S-a întors însă descumpănit, cu concluzia că trebuie să se facă concesii...

Atunci idila cu Natanson luă sfîrşit. Vladimir Ilici era înciudat pe el însuşi că vorbise despre problemele social-democraţiei cu un om dintr-un alt partid, care îşi asumase oarecum rolul de mediator. Era supărat pe el însuşi, dar şi pe Natanson.

Între timp C.C. din Rusia ducea o politică echivocă, împăciuitoristă. Comitetele erau însă pentru bolşevici. Trebuia convocat un nou congres cu sprijinul organizaţiilor din Rusia.

Ca răspuns la declaraţia din iulie a C.C.1), care îi răpea lui Vladimir Ilici posibilitatea de a-şi susţine punctul de vedere şi de a avea legături cu Rusia, Vladimir Ilici a părăsit C.C. Un grup de bolşevici, alcătuit din 22 de persoane, a adoptat o rezoluţie cu privire la necesitatea convocării Congresului al III-lea.

Vladimir Ilici şi cu mine ne-am luat rucsacurile şi am plecat pentru o lună în munţi. La început a venit cu noi şi Zverka, dar curînd a renunţat, spunînd: „Vouă vă place să umblaţi prin locuri unde nu vezi nici măcar o pisică, iar eu nu pot să trăiesc fără oameni“. Într-adevăr, noi alegeam întotdeauna potecile cele mai neumblate, căutam să ajungem în locuri situate cît mai departe de oameni. Am vagabondat o lună întreagă. Nu ştiam unde vom fi a doua zi, iar seara, frînţi de oboseală, ne trînteam în pat şi adormeam într-o clipă.

Aveam bani număraţi şi mîncam mai mult uscături: brînză, ouă şi beam vin sau apă de izvor. Arareori prînzeam cu adevărat. Odată, cînd ne aflam într-un mic birt social-democrat, un muncitor ne-a sfătuit: „Nu mai prînziţi cu turiştii, ci cu vizitiii, şoferii şi salahorii. O să vă coste pe jumătate şi o să mîncaţi mai bine“. Aşa am şi făcut. Micul funcţionar, micul negustor etc., care caută să imite burghezia, este gata mai curînd să renunţe la excursie decît să se aşeze la masă cu slugile. Acest spirit filistin este foarte răspîndit în Europa. Acolo se vorbeşte mult de democraţie, dar micul-burghez care caută să parvină nu poate concepe să stea la aceeaşi masă cu servitorii, dacă nu-i acasă la el, ci într-un hotel luxos. Vladimir Ilici însă se ducea cu deosebită plăcere să ia masa în odaia rezervată servitorilor, mînca cu poftă şi lăuda masa ieftină şi săţioasă. Apoi ne luam rucsacurile şi plecam mai departe. Rucsacurile erau cam grele. Vladimir Ilici purta cu el un dicţionar franţuzesc gros, iar eu aveam o carte franţuzească tot atît de groasă, pe care tocmai o primisem ca s-o traduc. În timpul excursiei însă nici n-am deschis dicţionarul sau cartea; nu ne uitam în dicţionar, ci priveam munţii acoperiţi cu zăpezi veşnice, lacurile albastre, cascadele sălbatice.

După o lună petrecută astfel, Vladimir Ilici s-a destins. Parcă se spălase cu apă dintr-un pîrău de munte şi dăduse jos de pe el tot păienjenişul intrigilor mărunte. Luna august am petrecut-o cu Bogdanov, Olminski şi Pervuhin într-un sătuc uitat de lume pe malul pitorescului Lac de Brêt. Ne-am înţeles cu Bogdanov în privinţa planului de muncă; Bogdanov proiecta să antreneze la activitatea publicistică pe Lunacearski, Stepanov şi Bazarov. S-a stabilit ca grupul nostru să editeze un organ propriu în străinătate şi să desfăşoare în Rusia agitaţie în vederea convocării congresului.

Ilici era acum foarte bine dispus şi, seara, cînd ne întorceam de la Bogdanovi, zădărea cîinele de pază, care lătra cu furie.

Toamna, cînd ne-am întors la Geneva, ne-am mutat din suburbie mai aproape de centrul oraşului. Vladimir Ilici s-a înscris la „Société de lecture“, unde exista o bibliotecă uriaşă şi minunate condiţii de lucru. Acolo se primeau o mulţime de ziare şi reviste în limbile franceză, germană şi engleză. La această „Société de lecture“ era foarte comod să lucrezi, căci membrii societăţii, în majoritate profesori bătrîni, veneau rar la bibliotecă. Ilici avea la dispoziţie un birou întreg, unde putea să scrie, să se plimbe dintr-un colţ în altul al camerei, să-şi pregătească articolele, să ia din raft orice carte voia. Acolo era sigur că nu va veni nici un tovarăş rus care să înceapă să-i relateze că menşevicii au zis cutare lucru şi au făcut cutare porcărie. Se putea gîndi fără să fie distras. Şi avea la ce să se gîndească.

Începuse războiul ruso-japonez, care scosese la iveală în mod deosebit de pregnant întreaga putreziciune a monarhiei ţariste. În timpul acestui război nu numai bolşevicii au fost defetişti, ci şi menşevicii şi chiar şi liberalii. De jos se ridica valul revoltei populare. Mişcarea muncitorească păşise într-o fază nouă. Din ce în ce mai des soseau ştiri despre mari adunări populare, organizate în pofida interdicţiilor poliţieneşti, despre ciocniri directe între muncitori şi poliţie.

În faţa mişcării revoluţionare de masă, a cărei intensitate creştea, certurile fracţioniste mărunte nu ne mai preocupau atît de mult ca înainte. E adevărat că uneori aceste certuri deveneau extrem de violente. Astfel, într-o zi a sosit din Caucaz bolşevicul Vasiliev şi a vrut să prezinte un raport despre situaţia din Rusia. La începutul adunării, însă, menşevicii au cerut să se aleagă un prezidiu, deşi era vorba de un simplu raport la care putea să asiste orice membru al partidului, iar nu de o adunare pentru probleme organizatorice. Încercările menşevicilor de a transforma fiecare raport într-un fel de luptă electorală urmăreau de fapt să închidă gura bolşevicilor prin „metode democratice“. S-a ajuns la luptă, aproape la o ciocnire din pricina fondurilor. În învălmăşeală cineva a rupt chiar pelerina Nataliei Bogdanovna (soţia lui Bogdanov), iar altcineva a fost lovit. Acum însă toate acestea impresionau mult mai puţin decît înainte.

Gîndurile ne erau aţintite spre Rusia. Simţeam că avem o răspundere uriaşă faţă de mişcarea muncitorească ce se dezvolta acolo — la Petrograd, la Moscova, la Odesa şi în alte oraşe.

Toate partidele — liberalii, socialiştii-revoluţionari — şi-au dat arama pe faţă. Şi menşevicii şi-au arătat adevăratul lor chip. Acum devenise clar ce îi desparte pe bolşevici de menşevici.

Vladimir Ilici avea o încredere profundă în instinctul de clasă al proletariatului, în forţele lui creatoare, în misiunea lui istorică. Această încredere n-a apărut la Vladimir Ilici dintr-o dată, ci s-a făurit în anii cînd studia teoria lui Marx despre lupta de clasă, cînd cerceta realitatea rusă, cînd în lupta împotriva concepţiei despre lume a vechilor revoluţionari învăţa să opună eroismului unor luptători izolaţi forţa şi eroismul luptei de clasă. Aceasta nu era o credinţă oarbă într-o forţă necunoscută, ci o încredere profundă în puterea proletariatului, în rolul uriaş ce-i revenea în opera de eliberare a oamenilor muncii, încredere ce se baza pe cunoaşterea profundă a situaţiei, pe studierea foarte temeinică a realităţii. Activitatea în rîndurile proletariatului din Petrograd a cristalizat în chipurile unor muncitori această încredere în forţa clasei muncitoare.

La sfirşitul lunii decembrie a început să apară ziarul bolşevic „Vpered“. În afară de Ilici, din redacţie făceau parte Olminski şi Orlovski[3]. Curînd a sosit să-i ajute şi Lunacearski. Articolele şi cuvîntările lui pline de patos corespundeau stării de spirit de pe atunci a bolşevicilor.

Mişcarea revoluţionară din Rusia creştea. În acelaşi timp sporea şi corespondenţa cu Rusia. Ea a ajuns în curînd la 300 de scrisori pe lună, ceea ce pentru perioada de atunci reprezenta o cifră uriaşă. Cît de mult material îi furniza lui Ilici această corespondenţă! El ştia să citească scrisorile muncitorilor. Îmi amintesc de una din ele trimisă de muncitorii de la carierele de piatră de lîngă Odesa. Era o scrisoare colectivă, găseai acolo cîteva scrisuri de oameni simpli, cu greşeli de gramatică şi de ortografie, dar se simţea în ea o energie nesecată, hotărîrea de a lupta pînă la capăt, pînă la victorie. Era o scrisoare pitorească în fiecare cuvînt al ei, naivă şi plină de o convingere neclintită. Nu-i mai ţin minte cuprinsul, dar îmi amintesc cum arăta hîrtia şi faptul că era scrisă cu cerneală roşie. Ilici a recitit de mai multe ori scrisoarea şi apoi a început să se plimbe prin odaie îngîndurat. Muncitorii de la carierele de piatră de lîngă Odesa nu s-au străduit de pomană cînd i-au scris lui Ilici: i-au scris celui căruia trebuiau să-i scrie, celui care i-a înţeles mai bine decît oricine.

Cîteva zile mai tîrziu a sosit tot din Odesa o scrisoare de la o propagandistă începătoare, Taniuşa, care descria conştiincios şi amănunţit o adunare a meseriaşilor din oraş. Ilici a citit şi această scrisoare şi imediat s-a apucat să-i răspundă: „Mulţumesc pentru scrisoare. Scrieţi-ne mai des. Pentru noi sînt extrem de importante scrisorile care descriu munca obişnuită, de zi cu zi. Primim extrem de puţine scrisori de acest fel''.

Aproape în fiecare scrisoare Ilici îi ruga pe tovarăşii din Rusia să creeze cît mai multe legături. „Forţa unei organizaţii revoluţionare stă în numărul legăturilor ei“ — îi scria el lui Gusev. Îl ruga pe acesta să facă legătura între centrul bolşevic din străinătate şi tineret. „...În mijlocul nostru — scria el — domneşte o teamă idioată, filistină, oblomovistă faţă de tineret“[4]. Ilici i-a scris lui Aleksei Andreevici Preobrajenski, vechi cunoscut încă din Samara, care pe atunci trăia la ţară, rugîndu-l să-i facă legătură cu ţăranii. Pe cei din Petrograd îi ruga să trimită centrului din străinătate scrisorile muncitorilor în original, iar nu extrase sau rezumate. Din aceste scrisori ale muncitorilor vedea Ilici cel mai clar că revoluţia se apropie. Anul 1905 bătea la uşă.


_______

1). Aşa a fost numită rezoluţia adoptată în absenţa lui Lenin de partea împăciutoristă a C.C., care ducea pe atunci o politică menşevică, şi de menşevici. Rezoluţia cuprindea 26 de puncte, dar dintre ele numai 10 au fost publicate în „Iskra" nr. 72 din 25 august 1904. În răspunsul dat de redacţia „Iskrei" lui Lenin, care îşi manifestase indignarea faţă de faptul că se ascund partidului hotărîrile organului său de conducere, Plehanov a susţinut că comitetele locale nu trebuie să cunoască toate amănuntele privind divergenţele dintre conducători: „A încerca să facem din proletariat un judecător al nenumăratelor divergenţe ce apar între cercuri înseamnă a cădea în cea mai rea dintre toate formele de pseudodemocratism" („Iskra" nr. 53 din 25 noiembrie 1903). Unul din punctele declaraţiei glăsuia: „C.C. este categoric împotriva convocării unui congres extraordinar în momentul de faţă, este împotriva agitaţiei pentru convocarea unui astfel de congres". — N. K.

________

[1]. M. M. Essen. — Nota red.

[2]. O zi de primire a musafirilor. — Nota trad.

[3]. V. V. Vorovski. — Nota red.

[4]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, .pag. 295. — Nota red.

 


 

ANUL 1905
În emigraţie

 

Încă în noiembrie 1904, în broşura „Campania zemstvelor şi planul «Iskrei»“[1], iar apoi în decembrie, în articolele din numerele 1-3 ale ziarului „Vpered“, Ilici scria că se apropie timpul luptei adevărate, deschise a maselor pentru libertate. El simţea clar că în curînd va avea loc explozia revoluţionară. Dar una era să simţi iminenţa revoluţiei şi altceva să afli că ea a şi început. De aceea, cînd s-a primit la Geneva ştirea despre cele petrecute la 9 ianuarie, cînd s-a aflat forma concretă în care a început revoluţia, în jurul nostru parcă totul s-a schimbat, tot ce existase pînă în acel moment a rămas de domeniul trecutului. Ştirea despre evenimentele de la 9 ianuarie a ajuns la Geneva în dimineaţa zilei următoare. Mergeam cu Vladimir Ilici spre bibliotecă şi pe drum ne-am întîlnit cu soţii Lunacearski, care veneau la noi. Mi-a rămas întipărită în minte faţa Annei Aleksandrovna, soţia lui Lunacearski, care de emoţie nici nu putea vorbi, ci agita numai manşonul. Ne-am îndreptat spre cantina emigranţilor, ţinută de soţii Lepeşinski, spre care se îndreptaseră instinctiv toţi bolşevicii de îndată ce auziseră de evenimentele din Petrograd. Simţeam nevoia de a fi împreună. Cei adunaţi aproape nici nu vorbeau între ei, atît erau de emoţionaţi. Am intonat cîntecul „În lupta fatală voi jertfă aţi căzut...“. Pe feţele tuturor se citea încordarea. Ne dădeam seama cu toţii că revoluţia a început, că au fost rupte cătuşele credinţei în ţar, că acum „veni-va o vreme: poporul trezit — uriaş şi puternic şi liber va fi“.

Au început zile febrile pentru toţi cei care trăiam în emigraţie la Geneva: aşteptam cu sufletul la gură apariţia ziarului local „Tribuna“[2].

Toate gîndurile lui Ilici erau aţintite spre Rusia.

Curînd a sosit la Geneva Gapon. La început el a nimerit la socialiştii-revoluţionari; aceştia au căutat să înfăţişeze lucrurile ca şi cum Gapon ar fi fost omul „lor“, iar toată mişcarea muncitorească din Petrograd ar fi fost de asemenea rezultatul activităţii lor. Ei îi făceau o reclamă nemaipomenită lui Gapon, îl ridicau în slăvi. Pe atunci Gapon era în centrul atenţiei generale, şi ziarul englezesc „Times“ îi plătea sume uriaşe pentru fiecare rînd pe care-l scria.

Cîtva timp după sosirea lui Gapon la Geneva, într-o seară a venit la noi o femeie din partea socialiştilor-revoluţionari şi i-a comunicat lui Vladimir Ilici că Gapon vrea să-l vadă. S-a convenit ca întîlnirea să aibă loc pe teren neutru, la o cafenea. Deşi se întunecase, Ilici nu aprinse lumina în odaia sa şi se plimba dintr-un colţ în altul al odăii.

Recent, un tovarăş a exclamat indignat: cum a putut Vladimir Ilici să aibă de-a face cu Gapon?!

Desigur, Ilici ar fi putut să nu-i dea nici o atenţie lui Gapon, ştiind dinainte că de la un popă nu te poţi aştepta la nimic bun. Aşa a şi procedat Plehanov, bunăoară, care l-a primit foarte rece pe Gapon. Dar forţa lui Ilici consta tocmai în faptul că pentru el revoluţia era vie; el ştia s-o privească în faţă, s-o cuprindă în toată varietatea ei, îşi dădea seama, înţelegea ce vor masele. Iar masa poţi s-o cunoşti numai prin contactul cu ea. Pe Ilici îl interesa să ştie cum reuşea Gapon să influenţeze masa.

Cînd s-a întors de la întrevederea cu Gapon, Vladimir Ilici mi-a povestit impresiile sale. Pe atunci Gapon era cuprins încă de suflul revoluţiei. Cînd vorbea despre muncitorii din Petrograd, se aprindea, clocotea de indignare, de revoltă împotriva ţarului şi a slugilor acestuia. Revolta sa era în mare măsură naivă, dar cu atît mai sinceră. Ea corespundea perfect revoltei maselor muncitoreşti. „Numai că trebuie să înveţe — mi-a spus Vladimir Ilici. — I-am zis: Nu-ţi pleca urechea la linguşeli, ci învaţă; altfel, ai să fii doborît“.

La 8 februarie Vladimir Ilici scria în numărul 7 al ziarului „Vpered“: „Este de dorit ca G. Gapon, care a trăit şi a simţit atît de profund trecerea de la concepţiile poporului inconştient din punct de vedere politic la concepţiile revoluţionare, să reuşească să ajungă la claritatea concepţiei revoluţionare despre lume necesară unui militant politic“[3].

Dar Gapon n-a ajuns niciodată la această claritate. Ei era fecior de ţăran ucrainean înstărit şi a păstrat pînă la sfîrşit legătura cu familia sa, cu satul său. Ei cunoştea bine nevoile ţăranilor, limba pe care o vorbea era simplă şi apropiată de masa muncitorească ignorantă, şi poate că originea sa, legătura sa cu satul au constituit unul dintre secretele succesului său, dar era greu să întîlneşti un om atît de îmbibat de mentalitatea clericală ca Gapon. În trecut nu cunoscuse niciodată mediul revoluţionar, iar din fire nu era un revoluţionar, ci un popă şiret, gata să accepte orice compromisuri. Într-o zi a povestit: „La un moment dat am început să am îndoieli, credinţa mi se zdruncinase. M-am îmbolnăvit rău şi am plecat în Crimeea. Pe atunci trăia acolo un pustnic despre care se spunea că duce o viaţă de sfînt. M-am dus la el ca să-mi întăresc credinţa. Cînd am ajuns, am găsit lume adunată lîngă un pîrău, iar pustnicul tocmai slujea. În pîrău era o adîncitură — pasămite calul sfîntului Gheorghe călcase acolo. Fleacuri, fireşte. Dar — îmi zic eu — nu-i asta principalul. Credinţa bătrînului e adîncă. După slujbă m-am apropiat de el să mă binecuvînteze, dar el şi-a scos odăjdiile şi a spus: «Am rînduit aici o prăvălie de lumînări şi am vîndut o grămadă!» Poftim credinţa lui! Am ajuns acasă mai mult mort decît viu. Aveam pe atunci un prieten, pictorul Vereşceaghin. El mi-a spus: «Lasă-te de preoţie!» M-am gîndit însă că în sat părinţii mei se bucură de cinste, că taica este staroste și că, dacă am să fac lucrul ăsta, toţi or să-i arunce în obraz: fiul tău s-a răspopit! Şi am rămas preot“.

Această povestire îl caracterizează cum nu se poate mai bine pe Gapon.

Nu ştia să studieze. Îşi pierdea destul timp învăţînd să călărească şi să tragă la ţintă, dar cu cărţile stătea prost. E adevărat că la sfatul lui Ilici s-a apucat să citească lucrările lui Plehanov, dar o făcea ca o obligaţie. Gapon nu ştia să înveţe din cărţi. El însă nu ştia să înveţe nici din viaţă. Mentalitatea clericală era ca un văl pe ochii iui. Cînd a ajuns din nou în Rusia, a decăzut pînă la ticăloasa îndeletnicire de provocator.

Chiar din primele zile ale revoluţiei, Ilici a sezisat limpede întreaga perspectivă. El şi-a dat acum seama că mişcarea va creşte ca o avalanşă, că poporul revoluţionar nu se va opri la jumătatea drumului, că muncitorii vor porni la luptă împotriva autocraţiei. Numai după luptă se va putea vedea dacă muncitorii vor fi învingători sau învinşi. Iar pentru a învinge, trebuie să fii cît mai bine înarmat.

Ilici a avut întotdeauna un fel de simţ deosebit, o înţelegere profundă pentru frămîntarile clasei muncitoare în momentul respectiv.

Orientîndu-se după burghezia liberală, care abia trebuia să fie urnită din loc, menşevicii spuneau că revoluţia aşteaptă să fie „declanşată“; Ilici ştia însă că muncitorii au şi hotărît să lupte pînă la capăt. Şi Ilici era alături de ei. El ştia că nu e permis să te opreşti la jumătatea drumului, ca acest lucru ar demoraliza în asemenea măsură clasa muncitoare, ar face să scadă atît de mult energia în luptă şi ar aduce prejudicii atît de imense cauzei, încît nu trebuia acceptat sub nici o formă. Şi istoria a dovedit că în revoluţia din 1905 clasa muncitoare a suferit o înfrîngere, dar n-a fost învinsă: hotărîrea ei de a lupta n-a fost frîntă. Acest lucru nu-l înţelegeau cei care îl atacau pe Lenin pentru „rigiditatea“ lui, cei care după înfrîngere n-au ştiut să spună altceva decît că „nu trebuia să se pună mîna pe arme“. Dar dacă voiai să rămîi credincios clasei tale, nu puteai să nu pui mîna pe arme, avangarda n-avea dreptul să părăsească în luptă clasa sa.

Şi Ilici chema neobosit avangarda clasei muncitoare — partidul — la luptă, la organizare, la înarmarea maselor. El scria despre aceasta în ziarul „Vpered“, precum şi în scrisorile pe care le trimetea în Rusia.

„9 ianuarie 1905 a scos la iveală întreaga rezervă uriaşă de energie revoluţionară a proletariatului şi întreaga insuficienţă a organizării social-democraţilor“ — scria Vladimir Ilici la începutul lunii februarie în articolul „Trebuie oare să organizăm revoluţia?“[4] În fiecare rînd al acestui articol el cerea să se treacă de la vorbe la fapte.

Ilici nu numai că a recitit şi a studiat în modul cel mai amănunţit tot ce au scris Marx şi Engels despre revoluţie şi insurecţie, dar a citit şi multe cărţi de artă militară, a cercetat sub toate aspectele tehnica insurecţiei armate, organizarea ei. El s-a ocupat de această problemă mult mai serios decît se ştie, şi discuţiile sale despre grupele de şoc în timpul războiului de partizani, „despre grupurile de cinci şi de zece“ nu reprezentau flecăreala unui profan, ci un plan chibzuit sub toate aspectele.

Bibliotecarul de la „Sociét de lecture“ vedea venind devreme în fiecare dimineaţă pe revoluţionarul rus îmbrăcat în pantaloni ieftini, cu manşetele răsucite după obiceiul elveţienilor ca să nu se murdărească. Uita să le îndrepte la loc. De cum intra în bibliotecă, lua cartea lăsată din ajun despre lupta de baricade, despre tehnica ofensivei, se aşeza la locul său obişnuit, la măsuţa de lîngă fereastră, îşi netezea cu un gest obişnuit părul rar de pe capul chel şi se cufunda în lectură. Se scula numai din cînd în cînd pentru a lua din raft un dicţionar mare, unde căuta explicaţia unui termen necunoscut, iar apoi se plimba în lungul şi în latul camerei. După aceea se aşeza la masă şi cu scrisul său mărunt înşira ceva repede şi concentrat pe coli de hîrtie.

Bolşevicii căutau prin toate mijloacele să trimită arme în Rusia, dar ceea ce se realiza era o picătură de apă într-un ocean. În Rusia, la Petrograd, s-a constituit Comitetul de luptă, dar el acţiona încet. Ilici scria la Petrograd: „În această muncă, schemele, discuţiile şi vorbele despre funcţiunile Comitetului de luptă şi despre drepturile lui sînt cele mai puţin potrivite. Aici e nevoie de o energie extraordinară, fără seamăn. Constat cu groază, zău cu groază, că de mai bine de o jumătate de an se vorbeşte de bombe, dar nu s-a confecţionat nici una! Şi vorbesc oameni cît se poate de învăţaţi... Îndreptaţi-vă spre tineret, domnilor! Iată singurul remediu universal. Altfel, zău, veţi întîrzîa, totul îmi arată acest lucru, şi veţi rămîne numai cu «savante» note, planuri, schiţe, scheme, cu minunate reţete, dar fără o organizaţie, fără o activitate vie... Nu cereţi nici un fel de formalităţi, lăsaţi-vă păgubaşi — pentru dumnezeu — de toate schemele, daţi dracului toate «funcţiile, drepturile şi privilegiile»“[5].

Bolşevicii făceau mult pentru pregătirea insurecţiei armate, manifestînd adesea un eroism fără margini, riscîndu-şi viaţa în fiecare clipă. Pregătirea insurecţiei armate — iată care era lozinca bolşevicilor. Despre insurecţia armată vorbea şi Gapon.

Curînd după sosirea sa la Geneva, el a prezentat un proiect de înţelegere de luptă între partidele revoluţionare. În ziarul „Vpered“ (nr. 7 din 8 februarie 1905) Vladimir Ilici a apreciat propunerea lui Gapon şi a analizat amănunţit întreaga problemă a înţelegerilor de luptă[6].

Gapon şi-a asumat sarcina de a aproviziona cu arme pe muncitorii din Petrograd. El primea tot felul de donaţii şi cumpăra arme din Anglia. În sfîrşit, lucrurile au fost puse la punct. S-a găsit un vapor — „John Grafton“, al cărui căpitan a acceptat să transporte armele şi să le debarce pe o insulă în apropiere de frontiera rusă. Neavînd nici o idee despre felul cum se organizează transporturile ilegale, Gapon îşi închipuia că totul e mult mai simplu decît era în realitate. Pentru a organiza această acţiune, el a luat de la noi un paşaport fals; i s-au încredinţat anumite legături şi a plecat la Petrograd. Pentru Vladimir Ilici această acţiune însemna că se trece de la vorbe la fapte. Muncitorii aveau nevoie de arme cu orice preţ. Dar planul a eşuat. Vaporul „John Grafton“ a dat peste un banc de nisip şi n-a putut nicicum să se apropie de insula stabilită. Dar nici la Petrograd Gapon n-a izbutit să facă nimic. El a trebuit să se ascundă prin locuinţele sărăcăcioase ale muncitorilor, să trăiască sub un nume fals. Stabilirea legăturilor care i se dăduseră era extrem de dificilă, iar adresele socialiştilor-revoluţionari cu care trebuia să se înţeleagă în privinţa recepţionării transportului s-au dovedit imaginare. Numai bolşevicii au trimis pe insulă oameni de-ai lor. Toate acestea l-au deprimat înspăimîntător pe Gapon. A trăi în ilegalitate, a suferi de foame şi a nu te arăta nimănui e cu totul altceva decît a vorbi fără nici un risc la adunări, în faţa a mii de oameni. Transporturile conspirative de arme puteau fi organizate numai de oameni cu totul diferiţi de Gapon în ceea ce priveşte călirea revoluţionară, oameni gata de orice sacrificii despre care să nu afle nimeni...

O altă lozincă lansată de Ilici era sprijinirea luptei ţăranilor pentru pămînt. Acest sprijin ar fi dat clasei muncitoare posibilitatea de a se bizui în lupta sa pe ţărănime. Vladimir Ilici a acordat întotdeauna multă atenţie problemei ţărăneşti. În timpul discutării programului partidului în vederea Congresului al II-lea, Vladimir Ilici a formulat şi a susţinut cu căldură lozinca prin care se cerea să se restituie ţăranilor fîşiile de pămînt — „otrezki“ — care li se luaseră în timpul reformei din 1861.

El considera că pentru a atrage ţărănimea trebuie să se formuleze revendicări concrete, la care ţăranii ţin în mod deosebit. După cum social-democraţii începuseră agitaţia printre muncitori cu lupta pentru a avea la dispoziţie apă fiartă de ceai, pentru reducerea zilei de lucru, pentru plata la timp a salariilor, tot aşa ţărănimea trebuia organizată în jurul unei lozinci concrete.

Anul 1905 l-a făcut pe Ilici să revadă această problemă. Discuţiile cu Gapon, care era ţăran de origine şi păstrase legături cu satul, convorbirile cu Matiuşehko, matroz de pe crucişătorul „Potemkin“, şi cu o serie de muncitori care veneau din Rusia şi cunoşteau bine situaţia de la sate i-au arătat Iui Ilici că lozinca cu privire la „otrezki“ nu mai este suficientă, că trebuie formulată o lozincă mai largă, şi anume confiscarea pămînturilor moşiereşti, bisericeşti şi ale familiei imperiale. Nu degeaba studiase Ilici, la timpul său, cu atîta rîvnă culegerile statistice şi stabilise amănunţit legătura economică dintre oraş şi sat, dintre marea şi mica industrie, dintre clasa muncitoare şi ţărănime. El şi-a dat seama că venise momentul cînd această legătură economică trebuia să constituie baza unei puternice influenţe politice a proletariatului asupra ţărănimii. El considera că numai proletariatul este o clasă revoluţionară pînă la capăt.

Îmi amintesc de următoarea întîmplare. Într-o zi, Gapon l-a rugat pe Vladimir Ilici să asculte un manifest scris de el. A început să-l citească cu mult patos. Manifestul era plin de blesteme la adresa ţarului. „N-avem nevoie de ţar — se spunea în manifest. — Pămîntul să aibă un singur stăpîn — dumnezeu, iar voi toţi să fiţi arendaşii, lui!“ (pe atunci mişcarea ţărănească mai mergea pe linia luptei pentru reducerea arenzilor). Vladimir Ilici a izbucnit în rîs. Imaginea era din cale afară de naivă, dar pe de altă parte reieşea cît se poate de limpede ce anume îl apropia pe Gapon de mase: ţăran el însuşi, trezea la muncitorii care mai păstraseră strînse legături cu satul setea de pămînt cuibărită în ei.

Rîsul lui Vladimir Ilici îi tulbură pe Gapon. „Poate că ceva nu e bine — a spus el. — Spuneţi-mi şi o să îndrept“. Vladimir Ilici deveni dintr-o dată serios. „Nu — răspunse el —, nu se poate îndrepta nimic. Eu am un mod de a gîndi cu totul altul, aşa că scrie în limba dumitale, aşa cum vezi dumneata lucrurile“.

Îmi amintesc şi de o altă întîmplare. Era după Congresul al III-lea, după răscoala de pe „Potemkin“. Matrozii de pe crucişătorul „Potemkin“ fuseseră internaţi în România şi trăiau intr-o mizerie cruntă. Pe atunci Gapon avea mulţi bani: încasa pentru amintirile sale, apoi i se trimiteau şi tot felul de donaţii pentru cauza revoluţiei. El alerga zile întregi ca să cumpere haine pentru potemkinişti. Într-o zi a sosit la Geneva matrozul Matiuşenko, unul dintre participanţii de seamă la răscoala de pe „Potemkin“. El s-a împrietenit imediat cu Gapon şi erau nedespărţiţi.

Tot pe atunci a sosit la noi un tînăr din Moscova (nu-mi mai aduc aminte numele lui conspirativ). Era vînzător la un depozit de cărţi şi intrase de curînd în rîndurile social-democraţilor. Venise cu o însărcinare din Moscova. Tînărul cu bujori în obraji povesti cum şi de ce a devenit social-democrat, iar apoi începu să arate pe larg de ce este just programul partidului social-democrat şi să-l expună punct cu punct, cu înflăcărarea unui neofit. Vladimir Ilici dădea semne de plictiseală şi plecă la bibliotecă, lăsîndu-mă pe mine să-l tratez pe tînăr cu ceai şi să scot de la el ceea ce se putea afla. Tînărul continua să expună programul, în timpul acesta au venit Gapon şi Matiuşenko. Mă pregăteam să le dau şi lor ceai, dar în acel moment tînărul a ajuns tocmai la „otrezki“. Auzind ce spunea tînărul, care începuse să demonstreze că ţăranii nu trebuie să meargă mai departe de lupta pentru „otrezki“, Matiuşenko exclamă furios: „Tot pămîntul trebuie să fie al poporului!“.

Nu ştiu pînă unde s-ar fi ajuns dacă n-ar fi venit Ilici. Dîndu-şi repede seama pe ce temă s-a pornit disputa, el n-a mai intrat în fondul problemei, ci i-a luat pe Gapon şi pe Matiuşenko în odaia lui. Eu am căutat să-l expediez cît mai repede pe tînăr.

În sînul ţărănimii creştea o largă mişcare revoluţionară. La conferinţa din decembrie de la Tammerfors, Ilici a propus să se scoată cu totul din program punctul referitor la „otrezki“.

În locul lui s-a introdus un punct care prevedea sprijinirea acţiunilor revoluţionare ale ţărănimii, mergîndu-se pînă la confiscarea pămînturilor moşiereşti, bisericeşti, mănăstireşti, ale statului şi ale familiei imperiale.

Altfel vedea lucrurile social-democratul german Kautsky, care se bucura în acea vreme de o influenţă uriaşă. El scrisese pe atunci, în revista „Neue Zeit“[7] că în Rusia mişcarea revoluţionară de la oraşe trebuie să rămînă neutră în problema relaţiilor dintre ţărănime şi moşieri.

Acum Kautsky este bine cunoscut ca unul din principalii trădători ai cauzei muncitorimii, dar pe atunci era considerat un social-democrat revoluţionar. Cînd spre sfîrşitul secolului trecut, un alt social-democrat german — Bernstein — pornise lupta împotriva marxismului, căutînd să demonstreze că teoria lui Marx trebuie revizuită, că multe părţi ale ei s-au învechit, s-au perimat, că scopul (socialismul) nu înseamnă nimic şi că mişcarea e totul, Kautsky s-a ridicat împotriva lui Bernstein, luînd apărarea învăţăturii lui Marx. Datorită acestui fapt, Kautsky avea pe atunci aureola celui mai revoluţionar şi mai consecvent discipol al lui Marx. Afirmaţia lui Kautsky n-a zdruncinat însă convingerea lui Ilici că revoluţia rusă poate să învingă numai sprijinindu-se pe ţărănime.

Teza lui Kautsky l-a determinat pe Ilici să verifice dacă acesta expune just punctul de vedere al lui Marx şi Engels. Vladimir Ilici a început să studieze care a fost atitudinea lui Marx faţă de mişcarea agrară din America din 1848 şi care a fost atitudinea lui Engels în 1885 faţă de Henry George[8]. În aprilie Vladimir Ilici a terminat articolul „Marx despre «împărţirea pămînturilor» de tip american“.

Articolul se încheie cu cuvintele: „Nu cred să existe pe lume o ţară în care ţărănimea să treacă prin atîtea suferinţe, să fie atît de asuprită şi batjocorită ca în Rusia. Cu cît această asuprire a fost mai neagră, cu atît trezirea ţărănimii va fi acum mai puternică, cu atît asaltul ei revoluţionar va fi mai de neînvins. Proletariatul revoluţionar conştient are datoria să susţină din toate puterile acest asalt, pentru a nu lăsa piatră pe piatră din vechea, blestemata Rusie iobăgistă-absolutistă înrobită, pentru a crea o nouă generaţie de oameni, liberi şi curajoşi, pentru a crea o ţară nouă, republicană, în care lupta noastră proletară pentru socialism să se desfăşoare în toată amploarea ei“[9].

La Geneva, centrul bolşevic îşi avea sediul în clădirea situată la întretăierea vestitei Rue de Carouge, locuită de emigranţi ruşi, şi cheiul rîului Arve. Aici se aflau redacţia ziarului „Vpered“, secţia de expediţie şi cantina bolşevică a soţilor Lepeşinski; tot aici locuiau familiile Bonci-Bruevici, Liadov (Mandelstam) şi llin. La Bonci-Bruevici veneau mereu Orlovski, Olminski şi alţii. Cînd s-a întors din Rusia, Bogdanov s-a înţeles cu Lunacearski, care a venit la Geneva şi a intrat la redacţia ziarului „Vpered“. Lunacearski s-a dovedit un orator strălucit şi contribuia foarte mult la întărirea poziţiilor bolşevice. De atunci Vladimir Ilici a prins multă simpatie pentru Lunacearski, îl bucura prezenţa lui şi îi lua serios partea, chiar şi atunci cînd Lunacearski era în dezacord cu membrii redacţiei ziarului. De altfel, şi Anatoli Vasilievici era întotdeauna deosebit de însufleţit şi de spiritual în prezenţa lui. Îmi amintesc cum odată — mi se pare în 1919 sau 1920 —, întorcîndu-se de pe front, Anatoli Vasilievici îi povestea lui Vladimir Ilici impresiile sale. În timp ce-l asculta, ochii lui Vladimir Ilici străluceau.

Lunacearski, Vorovski şi Olminski constituiau o întărire serioasă pentru ziarul „Vpered“. Vladimir Dmitrievici Bonci-Bruevici, care avea în grijă problemele administrative, era mereu bine dispus, făcea diferite planuri grandioase, se ocupa intens de tipografie.

Bolşevicii se adunau aproape în fiecare seară la cafeneaua „Landold“ şi stăteau pînă tîrziu la o halbă de bere, discutînd despre evenimentele din Rusia şi făcînd planuri.

Mulţi plecau, iar alţii se pregăteau de plecare.

În Rusia se desfăşura agitaţia pentru convocarea Congresului al III-lea. De la Congresul al II-lea se produseseră multe schimbări, viaţa ridicase numeroase probleme noi, astfel încît convocarea congresului era absolut necesară. Majoritatea comitetelor s-au pronunţat pentru convocarea lui. S-a constituit un Birou al comitetelor majorităţii1). C.C. a cooptat o mulţime de membri noi, printre care şi menşevici; în majoritatea sa, Comitetul Central era împăciuitorist şi împiedica în fel şi chip convocarea Congresului al III-lea. După ce C.C.-ul a fost arestat la Moscova în locuinţa scriitorului Leonid Andreev, membrii C.C. rămaşi liberi au acceptat să se convoace congresul.

Congresul s-a ţinut la Londra. Majoritatea era în mod evident de partea bolşevicilor, şi de aceea menşevicii nu s-au prezentat la congres, ci şi-au întrunit delegaţii la o conferinţă la Geneva.

Din partea C.C. au venit la congres Sommer (căruia i se mai spunea Mark şi Liubimov) şi Winter (Krasin). Mark era extrem de posomorît, iar Krasin avea o înfăţişare de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Delegaţii au atacat vehement C.C.-ul pentru poziţia sa împăciuitoristă. Mark şedea întunecat şi tăcea. Krasin tăcea şi el, sprijinindu-şi capul într-o mînă, dar avea un aer atît de imperturbabil, de parcă toate aceste reproşuri violente nu l-ar fi privit cîtuşi de puţin. Cînd i-a venit rîndul, a prezentat raportul, cu o voce calmă, neridicînd nici o obiecţie împotriva acuzaţiilor aduse; a devenit clar pentru toată lumea că nu mai era nimic de discutat, că poziţia lui împăciuitoristă rămăsese de domeniul trecutului şi că de acum înainte el avea să treacă în rîndurile bolşevicilor, cu care va merge pînă la capăt.

Astăzi membrii partidului cunosc activitatea importantă şi de mare răspundere pe care a desfăşurat-o Krasin în timpul revoluţiei din 1905, înarmînd detaşamentele de luptă, conducînd pregătirea lor etc. Toate acestea se făceau în mod conspirativ, fără zarvă, dar consumau multă energie. Vladimir Ilici cunoştea mai bine decît oricine această muncă a lui Krasin şi de atunci l-a apreciat întotdeauna foarte mult.

Din Caucaz au sosit patru tovarăşi: Miha Ţhakaia, Alioşa Djaparidze, Leman şi Kamenev. Ei aveau însă numai trei mandate. Vladimir Ilici a întrebat: ale cui sînt mandatele, căci mandate sînt numai, trei, iar oameni — patru? Cine a obţinut majoritatea de voturi? Miha a răspuns revoltat: „Parcă la noi în Caucaz — se votează? Noi hotărîm în toate problemele tovărăşeşte. Am fost trimişi patru, iar numărul mandatelor nu are nici o importanţă“. Miha era cel mai în vîrstă dintre participanţii la congres. Lui i s-a încredinţat sarcina de a deschide congresul. Comitetul din Polesie era reprezentat prin Leva Vladimirov. Îi scrisesem de multe ori în Rusia despre sciziune, dar el nu reacţiona în nici un fel. Răspunzînd la scrisorile în care noi relatam atacurile martoviştilor, el ne scria ce fel de manifeste s-au difuzat şi în ce cantitate, unde au avut loc în Polesie greve şi demonstraţii. La congres Leva s-a arătat a fi un bolşevic ferm.

Din Rusia au mai venit la congres Bogdanov, Postolovski (Vadim), Rumeanţev (P.P.), Rîkov, Sammer, Zemleacika, Litvinov, Skrîpnik, Bur (A. E. Essen), Şklovski, Kramolnikov şi alţii.

La congres totul arăta că în Rusia mişcarea muncitorească este în avînt. S-au adoptat rezoluţii cu privire la insurecţia armată, în problema guvernului revoluţionar provizoriu, a atitudinii faţă de tactica guvernului în ajunul revoluţiei, a acţiunilor făţişe ale P.M.S.D.R., a atitudinii faţă de mişcarea ţărănească, faţă de liberali, faţă de organizaţiile social-democrate naţionale, în legătură cu propaganda şi agitaţia, despre partea care s-a rupt de partid etc.

La propunerea iui Vladimir Ilici, care a prezentat un raport în problema agrară, punctul cu privire la „otrezki“ a fost trecut la note, pe primul plan punîndu-se problema confiscării pămînturilor moşiereşti, bisericeşti şi ale familiei imperiale.

Alte două probleme caracteristice Congresului al III-lea au fost: problema celor două centre şi problema raporturilor dintre muncitori şi intelectuali.

La Congresul al II-lea predominaseră teoreticienii şi activiştii practicieni care lucrau mult pentru partid într-o formă sau alta, dar ale căror legături cu organizaţiile din Rusia, abia în curs de formare, erau extrem de slabe.

Congresul al III-lea avea o altă înfăţişare. În Rusia, în această perioadă, organizaţiile se închegaseră deja; existau comitete ilegale, care lucrau în condiţii conspirative excepţional de grele. Din pricina acestor condiţii, aproape nicăieri comitetele nu cuprindeau muncitori, dar ele exercitau o mare influenţă asupra mişcării muncitoreşti. Manifestele, „dispoziţiile“ comitetului corespundeau stării de spirit a maselor muncitoreşti, şi acestea simţeau că sînt conduse; de aceea comitetele se bucurau de o mare popularitate în rîndul maselor, iar acţiunile lor aveau pentru majoritatea muncitorilor un nimb de mister. Muncitorii se adunau adesea separat de intelectuali pentru a discuta problemele fundamentale ale mişcării. La Congresul al III-lea s-a primit o declaraţie din partea unui număr de 50 de muncitori din Odesa în principalele probleme privind divergenţele dintre menşevici şi bolşevici. În declaraţie se spunea că la adunarea la care s-a discutat această problemă n-a participat nici un intelectual.

„Tovarăşul din comitet“ era de obicei un om destul de încrezut. El îşi dădea seama ce influenţă uriaşă are activitatea comitetului asupra maselor şi nu recunoştea în general nici un fel de democraţie internă de partid. „Tovarăşii din comitete“ spuneau că numai din pricina acestei democraţii au loc căderile şi că oricum există legătura cu mişcarea. În sinea lor, ei aveau întotdeauna un pic de dispreţ pentru „străinătate“„ considerînd că celor de acolo li s-a urcat la cap viaţa de huzur şi de aceea se ceartă. Ar fi bine, ziceau ei, „să-i punem niţel să lucreze în condiţiile din Rusia“. „Tovarăşul din comitet“ nu accepta dominaţia străinătăţii şi, totodată, nu dorea inovaţii. El nu voia şi nu ştia să se adapteze condiţiilor în rapidă schimbare.

În perioada 1904—1905 aceşti „tovarăşi din comitete“ au depus o activitate vastă, dar mulţi dintre ei se adaptau extrem de greu la condiţiile luptei făţişe şi ale posibilităţilor legale în creştere.

La Congresul al III-lea n-au participat muncitori — în orice caz n-a fost nici o figură de muncitor cît de cît remarcabilă. Numele conspirativ de Babuşkin nu avea nici o legătură cu muncitorul Babuşkin, care se afla pe atunci în Siberia; acest nume conspirativ, după cîte îmi aduc aminte, îl purta tov. Şklovski. În schimb, erau la congres mulţi „tovarăşi din comitete“. Cel care pierde din vedere acest aspect al Congresului al III-lea nu va înţelege multe lucruri din procesele lui verbale.

Problema „înfrînării străinătăţii“ era pusă nu numai de „tovarăşii din comitete“, ci şi de alţi activişti de seamă. În fruntea opoziţiei faţă de străinătate se afla Bogdanov.

La congres s-au spus multe lucruri nechibzuite, dar Vladimir Ilici nu prea le-a pus la inimă. El considera că, datorită revoluţiei care se dezvolta, importanţa străinătăţii scădea, ceas cu ceas, ştia că nici el nu va mai zăbovi mult în străinătate; singurul lucru care îl preocupa era ca C.C.-ul să informeze repede organul central (de acum înainte organul central trebuia să poarte denumirea de „Proletarii“; deocamdată acesta mai trebuia să fie editat în străinătate). Ei stăruia de asemenea să se organizeze întrevederi periodice între grupul din străinătate şi cel din Rusia al C.C.

Mai. acută era problema introducerii muncitorilor in comitete.

Vladimir Ilici susţinea cu deosebită înflăcărare că este necesar să se introducă muncitori în comitete. „Pentru“ erau Bogdanov, „cei din străinătate“ şi publiciştii. „Contra“ erau „tovarăşii din comitete“. Atît Vladimir Ilici, cît şi „tovarăşii din comitete“ puneau multă pasiune în discutarea problemei. „Tovarăşii din comitete“ au stăruit să nu se adopte o rezoluţie în această privinţă: doar nu se putea adopta o rezoluţie în sensul că muncitorii nu trebuie introduşi în comitete!

Luînd cuvîntul în cadrul dezbaterilor, Vladimir Ilici a spus: „Cred că trebuie să privim problema mai larg. A-i introduce pe muncitori în comitete nu este numai o sarcină pedagogică, ci şi una politică. Muncitorii au instinct de clasă şi, după ce capătă oarecari deprinderi politice, devin destul de repede social-democraţi consecvenţi. Aş ţine mult ca în cadrul comitetelor noastre să fie 8 muncitori la 2 intelectuali. Dacă recomandarea făcută în publicaţii — ca, în măsura posibilului, să fie introduşi muncitori în comitete — s-a dovedit insuficientă, ar fi bine ca ea să fie făcută în numele congresului. Dacă veţi avea o directivă clară şi precisă dată de congres, veţi avea un mijloc radical de luptă împotriva demagogiei: iată voinţa clară a congresului“[10].

Vladimir Ilici susţinuse şi înainte în repetate rînduri că este necesar să se introducă un număr cît mai mare de muncitori în comitete. Ei scrisese despre aceasta şi în 1903 în „Scrisoare către un tovarăş“. Acum, susţinînd la congres acelaşi punct de vedere, el a vorbit cu deosebită aprindere, întrerupîndu-i adesea de la locul său pe alţi vorbitori. Cînd Mihailov (Postolovski) a spus: „În felul acesta, în practică, intelectualilor li se cere foarte puţin, iar muncitorilor — peste măsură de mult“, Vladimir Ilici a exclamat: „Absolut just!“. Exclamaţia sa a fost acoperită de corul „tovarăşilor din comitete“: „Nu-i just!“.

Cînd Rumeanţev a spus: „În Comitetul de la Petersburg există un singur muncitor, deşi acolo se activează de vreo 15 ani“, Vladimir Ilici a strigat: „E revoltător!“.

Apoi, în încheierea dezbaterilor, Ilici a spus: „Nu am putut sta liniştit cînd auzeam spunîndu-se că nu există muncitori potriviţi pentru a fi membri ai comitetelor. Problema se tărăgănează; pe semne că în partid există o boală. Muncitorii trebuie introduşi în comitete“. Dacă Ilici n-a fost prea mîhnit de faptul că punctul său de vedere n-a avut succes la congres, aceasta s-a datorat numai faptului că el ştia că revoluţia care se apropia va tămădui radical partidul de nepriceperea de a imprima comitetelor un caracter muncitoresc.

La congres s-a mai pus o problemă importantă: propaganda şi agitaţia.

Îmi amintesc că într-o zi a.sosit la Geneva o fată din Odesa care ni s-a plîns: „Muncitorii ridică în faţa comitetului pretenţii imposibile. Ei vor să facem propagandă. Oare e posibil acest lucru? Noi nu putem să le oferim decît agitaţie!“.

Cele spuse de fata din Odesa au produs asupra lui Ilici o impresie destul de puternică. A fost ca un fel de introducere la dezbaterile cu privire la propagandă. S-a constatat — despre aceasta au vorbit şi Zemleacika, şi Miha Ţhakaia şi Desniţki — că vechile forme de propagandă nu mai sînt folosite şi că propaganda s-a transformat în agitaţie. O dată cu creşterea uriaşă a mişcării muncitoreşti, propaganda prin viu grai şi chiar agitaţia în general nu mai puteau satisface cerinţele mişcării; era nevoie de literatură de popularizare, de un ziar popular, de literatură pentru ţărani, pentru naţionalităţile care vorbeau alte limbi...

Viaţa ridica sute de probleme noi, cu neputinţă de rezolvat în cadrul vechii organizaţii ilegale. Ele puteau fi soluţionate numai organizîndu-se în Rusia un cotidian şi o mare editură legală. Deocamdată însă libertatea presei nu era cucerită. S-a hotărît să se editeze în Rusia un ziar ilegal, să se constituie acolo un grup de publicişti, obligaţi să aibă grijă de ziarul popular. Era clar însă că toate acestea nu erau decît paliative.

La congres s-a vorbit mult despre lupta revoluţionară, care lua amploare. S-au adoptat rezoluţii cu privire la evenimentele din Polonia şi din Caucaz. „Mişcarea devine din ce în ce mai largă — a spus un delegat din Ural. — A venit de mult vremea să nu mai considerăm Uralul drept un ţinut înapoiat, aflat într-o stare de somnolenţă, incapabil de a acţiona. Greva politică din Lîsva, numeroasele greve de la diferite uzine, diversele indicii ale stării de spirit revoluţionare, mergînd pînă la tot felul de acte de teroare pe moşii şi în întreprinderi, care aveau forma unor demonstraţii spontane de proporţii mici — toate acestea arată că Uralul se află în ajunul unei mari mişcări revoluţionare. Este foarte probabil ca în Ural această mişcare să ia forma insurecţiei armate. Uralul a fost primul ţinut unde muncitorii au făcut uz de bombe şi chiar de tunuri (la uzina din Votkinsk). Tovarăşi, nu uitaţi Uralul!“.

Se înţelege de la sine că Vladimir Ilici a discutat multă vreme cu delegatul din Ural.

În general, Congresul al III-lea a trasat just linia luptei. Menşevicii au rezolvat aceleaşi probleme într-un alt chip. Vladimir Ilici a arătat deosebirea principială dintre rezoluţiile Congresului al III-lea şi rezoluţiile conferinţei menşevice în broşura „Două tactici ale social-democraţiei în revoluţia democratică“[11].

Ne-am întors la Geneva. Am fost numită în comisia pentru redactarea proceselor-verbale ale congresului împreună cu Kamski şi Orlovski. Kamski însă a plecat, iar Orlovski era extrem de ocupat. La Geneva, unde după congres veniseră destul de mulţi dintre delegaţi, s-au verificat procesele-verbale. Pe atunci nu existau nici un fel de stenografe şi nici secretari speciali; procesele-verbale erau scrise pe rînd de doi delegaţi la congres, iar apoi mi se predau mie. Nu toţi delegaţii la congres erau buni secretari. Fireşte, la congres nu fusese timp să se recitească procesele-verbale. De aceea, la Geneva s-a organizat la cantina soţilor Lepeşinski o verificare a proceselor-verbale împreună cu delegaţii. Bineînţeles, fiecare delegat găsea că ideea lui a fost notată greşit şi voia să mai adauge cîte ceva. Nu se permitea să se facă însă nici o adăugire, iar modificările se puteau introduce numai în cazul cînd ceilalţi delegaţi recunoşteau că ele corespund realităţii. Era o muncă foarte grea. S-au produs şi conflicte. Skrîpnik (Şcenski) a cerut să i se dea procesele-verbale acasă, iar cînd eu i-am răspuns că atunci va trebui să le dăm tuturor şi că nu va mai rămîne nimic din ele, s-a revoltat şi a adresat un protest scris cu litere de tipar către C.C. pentru că nu i s-au dat procesele-verbale.

După ce s-a terminat munca cu ciornele, Orlovski a mai pierdut şi el destulă vreme pentru redactarea proceselor-verbale.

În iulie au sosit primele procese-verbale ale şedinţelor noului C.C. În ele se spunea că menşevicii din Rusia nu sînt de acord cu „Iskra“ şi că vor participa şi ei la boicot[12], că C.C.-ul, deşi a discutat problema sprijinirii mişcării ţărăneşti, n-a întreprins deocamdată nimic şi vrea să se sfătuiască cu agronomii.

Scrisoarea era extrem de laconică.

Scrisoarea următoare despre activitatea C.C. a fost şi mai laconică. Ilici era teribil de nervos. După ce la congres respirase atmosfera rusească, suporta greu faptul că era rupt de activitatea din Rusia.

Pe la mijlocul lunii august, Ilici a încercat într-o scrisoare să convingă C.C. „să nu mai fie mut“, să nu se mai limiteze la discutarea problemelor în cadrul său. „C.C. are nu ştiu ce cusur intern“ — scria el membrilor din Rusia ai Comitetului Centrai.

În scrisorile ulterioare el face aspre observaţii pentru că nu se îndeplineşte hotărîrea cu privire la informarea regulată a organului central al partidului.

Într-o scrisoare din septembrie adresată lui „August“, Ilici scrie: „Este o utopie să ne aşteptăm la deplină solidaritate în cadrul C.C. sau în rîndurile agenţilor lui. «Avem de-a face nu cu un cerc, ci cu un partid», dragă prietene!“.

În scrisoarea către Gusev din 13 octombrie 1905 el arată, că, paralel cu pregătirea insurecţiei armate, este necesar să se desfăşoare şi lupta pe tărîm profesional, dar că ea trebuie dusă în spirit bolşevic, combătîndu-se menşevicii şi în acest domeniu.

La Geneva începea să se simtă că se apropie proclamarea libertăţii presei. Apăruseră editori care se ofereau care mai de care să editeze în mod legal broşurile ilegale apărute în străinătate. „Burevestnik“ din Odesa, editura „Malîh“ şi altele — toate îşi ofereau serviciile.

C.C. propunea sa nu se încheie nici un fel de contracte, întrucît proiecta să organizeze o editură proprie.

La începutul lunii octombrie s-a pus problema ca Ilici să plece în Finlanda, unde urma să aibă o întrevedere cu C.C., dar desfăşurarea evenimentelor a făcut să se schimbe această hotărîre. Vladimir Ilici începu să se pregătească pentru plecarea în Rusia. Eu trebuia să mai rămîn vreo două săptămîni la Geneva ca să lichidez treburile. Împreună cu Ilici am triat hîrtiile şi scrisorile sale, le-am pus în plicuri. Ilici a făcut personal cîte o menţiune pe fiecare plic. Toate au fost aşezate într-o valiză şi date spre păstrare, dacă nu mă înşel, tovarăşului Karpinski. Valiza s-a păstrat şi a fost adusă după moartea lui Ilici la Institutul „Lenin“. Ea cuprinde o mulţime de documente şi scrisori, care aruncă o lumină vie asupra istoriei partidului.

În septembrie Ilici scria Comitetului Central:

„În privinţa lui Plehanov vă comunic spre informare zvonurile de aici. El este vădit furios pe noi pentru că l-am demascat în faţa Biroului Internaţional. În numărul 2 din «Jurnalul Social-Democratului» înjură ca un birjar. Unii spun că vrea să scoată un ziar al lui, alţii că revine la «Iskra». Concluzia: neîncrederea faţă de el trebuie să sporească“[13].

La 8 octombrie Vladimir Ilici scrie din nou: „Vă rog stăruitor: luaţi-vă gîndul de la Plehanov şi numiţi un delegat din rîndurile majorităţii[14]... Ar fi bine să-l numiţi pe Orlovski“[15].

Cînd au sosit însă ştiri că există posibilitatea de a se organiza un ziar cotidian în Rusia şi Ilici era gata de plecare, i-a trimis lui Plehanov o scrisoare cordială prin care îl invita să colaboreze la ziar. „Cît despre divergenţele noastre tactice, ele sînt măturate de revoluţia însăşi, cu o repeziciune uluitoare“... „...Toate acestea vor crea o bază nouă, care ne va permite să dăm foarte uşor uitării tot ce a fost şi să conlucrăm în cadrul unei activităţi reale“[16]. La sfîrşit, Ilici îi solicită lui Plehanov o întrevedere. Nu ţin minte dacă ea a avut loc. Probabil că nu, fiindcă n-aş fi putut uita o asemenea întîlnire.

Plehanov n-a venit în Rusia în 1905.

La 26 octombrie Vladimir Ilici se referea amănunţit într-o scrisoare la reîntoarcerea sa în Rusia. „Frumoasă mai e revoluţia la noi în Rusia, zău!“ — scrie el acolo. Şi, răspunzînd la întrebarea cu privire la data insurecţiei, el adăuga: „Eu aş amîna bucuros momentul insurecţiei pînă la primăvară. Dar se înţelege că de departe mi-e greu să apreciez“.


________

1). Întrucît C.C.-ul împăciuitorist-menşevic refuza cu încăpăţînare să convoace congresul şi în general nu oglindea voinţa partidului, care în cea mai mare parte se situa pe poziţiile „majorităţii“, la „consfătuirea celor 22“ de la Geneva (august 1904) s-a hotărît să se creeze un organ bolşevic pentru a duce lupta în vederea convocării Congresului al III-lea al partidului. Candidaţii propuşi la această consfătuire (Gusev, Bogdanov, Zemleacika, Litvinov, Liadov) au fost apoi confirmaţi la trei conferinţe ilegale ţinute în Rusia — „din Nord“„ „din Sud“ şi „din Caucaz“. În felul acesta s-a constituit Biroul comitetelor majorităţii (B.C.M.). Pe lîngă agitaţia pentru convocarea congresului, B.C.M. conducea de fapt activitatea practică a organizaţiilor bolşevice în Rusia. — N. K.


________

[1]. V. I. Lenin, Opere, vol. 7, Editura politică, 1959, pag. 479-501. — Nota red.

[2]. Ziarul „Tribune de Genève", care apărea la Geneva în limba franceză. — Nota red.

[3]. V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 151-152. — Nota red.

[4]. Op. cit., pag. 153-162. — Nota red.

[5]. V. I. Lenin, Opere, vol. 9, E.S.P.L.P. 1955, pag. 337, 338. — Nota red.

[6]. V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S:P.L.P. 1955, pag. 144-152. — Nota red.

[7]. „Neue Zeit“ („Timpuri noi“) — organ teoretic al social-democraţiei germane, care a apărut între anii 1883-1923. Kautsky a deţinut funcţia de redactor-şef de la înfiinţarea revistei pînă în 1917. În 1923 revista şi-a încetat apariţia. — Nota red.

[8]. Henry George (1839-1897) — economist american, autorul cărţii „Progresul şi sărăcia", care consideră că naţionalizarea pămîntului şi arendarea lui celor ce-l muncesc constituie un mijloc pentru tămăduirea tuturor plăgilor sociale. — Nota red.

[9]. V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 320-321. — Nota red.

[10]. V. I. Lenin, Opere, vol. 8, E.S.P.L.P. 1955, pag. 402. — Nota red.

[11]. V. I. Lenin, Opere, vol. 9, E.S.P.L.P. 1955, pag. 1-123. — Nota red.

[12]. Este vorba de atitudinea social-democraţilor faţă de comisia prezidată de senatorul Şidlovski, pe care guvernul ţarist a constituit-o după 9 ianuarie „pentru a lămuri neîntîrziat cauzele nemulţumirii muncitorilor din oraşul S.-Petersburg şi din suburbii şi pentru a lua măsuri în vederea înlăturării acestor cauze". Menşevicii se pronunţau pentru participare la lucrările acestei comisii. Bolşevicii însă considerau necesar să participe la alegerile de electori şi după ce vor fi obţinut să fie aleşi în această calitate muncitori conştienţi, să formuleze comisiei cerinţe pe care aceasta, desigur, nu le va satisface, şi astfel să demaşte în ochii maselor largi muncitoreşti falsitatea şi făţărnicia politicii guvernului ţarist. Printre aceste cerinţe figurau: ţinerea şedinţelor comisiei în mod public, libertatea întrunirilor şi a presei, eliberarea arestaţilor etc. Campania a fost dusă cu mult succes de Comitetul din Petersburg al partidului nostru. Comisia lui Şidlovski a eşuat lamentabil. — Nota red.

[13]. „Culegeri din Lenin", vol. V, pag. 507.

[14]. Era vorba de trimiterea unui reprezentant la Biroul Socialist Internaţional al Internaţionalei a II-a. — Nota red.

[15]. V. I. Lenin, Opere, vol. 34, E.S.P.L.P. 1958, pag. 352. — Nota red.

[16]. Op. cit., pag. 368, 367.