1872 - 1873

Friedrich Engels



Contribuţii la problema locuinţelor



iunie 1872 - februarie 1873
pentru prima oară în
Der Volksstaat, Leipzig 1872, nr. 51, 52, 53, 103 şi 104, precum şi în 1873, nr. 2, 3, 12, 13, 15, 16.
Karl Marx, Friedrich Engels,
Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1966, Editura Politică, p. 495-578





Prefaţă


Publicat în „Der Sozialdemokrat“ nr. 3 şi 4 din 15 şi 22 ianuarie 1887 şi în: F. Engels. „Zur Wohnungsfrage“ Hottingen-Zürich 1887



Lucrarea „Contribuţii la problema locuinţelor“ este o reproducere a celor trei articole pe care le-am publicat în 1872 în „Volksstaat“ din Leipzig. Tocmai atunci s-a revărsat asupra Germaniei ploaia miliardelor franceze; au fost plătite datoriile statului, au fost construite fortăreţe şi cazărmi, au fost reînnoite stocurile de arme şi de efecte militare; capitalul disponibil, ca şi cantitatea de bani aflată în circulaţie au crescut dintr-o dată enorm de mult. şi toate acestea tocmai în timpul cînd Germania îşi făcea apariţia pe arena mondială nu numai ca un „stat unic“, dar şi ca o mare ţară industrială. Miliardele au dat tinerei mari industrii un puternic avînt; tocmai ele, în primul rînd, au determinat scurta perioadă de prosperitate bogată în iluzii de după război şi îndată după aceea, în 1873-1874, marele crah care a demonstrat că Germania este o ţară industrială capabilă să joace un rol pe piaţa mondială.

Perioada cînd o ţară cu cultură veche face o asemenea trecere, accelerată pe deasupra şi de împrejurări atît de favorabile, de la manufactură şi mica producţie la marea industrie este prin excelenţă şi o perioadă de „lipsă de locuinţe“. Pe de o parte, mase de muncitori de la sate sînt atrase deodată în marile oraşe, care se dezvoltă, devenind centre industriale; pe de altă parte, amplasamentul străzilor în aceste oraşe vechi nu se mai potriveşte cu condiţiile marii industrii moderne şi ale circulaţiei corespunzătoare acesteia; se lărgesc străzi şi se deschid altele noi, prin mijlocul lor se construiesc căi ferate. Concomitent cu afluenţa de muncitori spre oraşe, locuinţele muncitorilor sînt demolate în masă. De aici, lipsa subită de locuinţe, de pe urma căreia suferă muncitorii, ca şi micii negustori şi meseriaşi, a căror clientelă o constituie muncitorii. În oraşele care de la bun început au luat fiinţă ca centre industriale, această lipsă de locuinţe este aproape necunoscută. Aşa se prezintă lucrurile, de pildă, la Manchester. Leeds, Bradford, Barmen-Elberfeld. În schimb, la Londra, Paris, Berlin, Viena, lipsa de locuinţe a devenit, la timpul său, acută şi în majoritatea cazurilor continuă să aibă un caracter cronic.

Tocmai această lipsă acută de locuinţe, acest simptom al revoluţiei industriale care se înfăptuia în Germania, a provocat atunci în presă o dezbatere largă asupra „problemei locuinţelor“, servind drept prilej pentru tot felul de şarlatanii sociale. O serie de astfel de articole au apărut şi în „Volksstaat“. Autorul anonim, care mai tîrziu s-a dovedit a fi domnul doctor în medicină A. Mülberger din Württemberg, a socotit ocazia nimerită pentru a lămuri muncitorilor germani, plecînd de la această problemă, efectele miraculoase ale panaceului social universal al lui Proudhon. Cînd mi-am exprimat în faţa redacţiei mirarea pentru faptul că aceste articole ciudate au fost publicate, mi s-a propus să scriu un răspuns, ceea ce am şi făcut. (Vezi secţiunea I: „Cum rezolvă Proudhon problema locuinţelor“) La această serie de articole am adăugat curînd o a doua serie, în care, pe baza unei lucrări a d-rului Emil Sax, am analizat concepţia filantropică-burgheză asupra acestei probleme. (Secţiunea a II-a: „Cum rezolvă burghezia problema locuinţelor“) După o pauză mai îndelungată, d-l dr. Mülberger m-a onorat cu un răspuns la articolele mele, ceea ce m-a obligat la o replică. (Secţiunea a III-a: „Încă o dată despre Proudhon şi problema locuinţelor“), cu care s-a încheiat atît polemica, cît şi preocuparea mea specială pentru problema respectivă. Acesta este istoricul celor trei serii de articole, care au apărut şi sub formă de broşură. Dacă acum a devenit necesară o nouă ediţie, acest lucru îl datorez, fără îndoială, din nou grijii binevoitoare a guvernului imperial german, care, prin faptul că a interzis broşura, a stimulat, ca întotdeauna, foarte mult vînzarea ei şi căruia îi exprim aici respectuoasele mele mulţumiri.

În vederea noii ediţii am revizuit textul, am făcut unele completări şi adnotări şi am rectificat în secţiunea I o mică eroare de ordin economic, întrucît, din păcate, adversarul meu, dr. Mülberger, n-a observat-o.

Cu prilejul acestei revizuiri mi-am dat seama ce progrese gigantice a făcut mişcarea muncitorească internaţională în ultimii paisprezece ani. Pe atunci era încă fapt că „în decurs de douăzeci de ani muncitorii de limbi romanice nu au avut nici o altă hrană spirituală decît operele lui Proudhon“ şi, în plus, poate încă interpretarea unilaterală a proudhonismului de către Bakunin, părintele „anarhismului“, care vedea în Proudhon pe „dascălul nostru al tuturor“, notre maître a nous tous. Cu toate că proudhoniştii au reprezentat în Franţa numai o mică sectă în rîndurile muncitorilor, ei au fost totuşi singurii care au avut un program precis formulat şi care pe vremea Comunei au putut să-şi asume conducerea în domeniul economic. În Belgia, proudhonismul domnea în mod absolut printre muncitorii valoni, iar în Spania şi Italia, cu foarte rare excepţii, tot ce în mişcarea muncitorească nu era anarhist era categoric proudhonist. Dar astăzi? În Franţa, muncitorii s-au dezbărat complet de Proudhon, el nu mai are adepţi decît printre burghezii radicali şi mic-burghezii care, ca proudhonişti, îşi mai spun şi „socialişti“, fiind însă combătuţi cu cea mai mare vehemenţă de muncitorii socialişti. În Belgia, flamanzii au înlăturat pe valoni de la conducerea mişcării, au detronat proudhonismul şi au ridicat mişcarea pe o treaptă mai înaltă. În Spania, ca şi în Italia, marele flux al anarhismului din deceniul al 8-lea s-a retras, ducînd cu el şi rămăşiţele proudhonismului; dacă în Italia noul partid se mai află în stadiul de clarificare şi formare, în Spania, Noua federaţie din Madrid, rămasă credincioasă Consiliului General al Internaţionalei, s-a transformat dintr-un mic nucleu într-un partid puternic, care — după cum reiese din însăşi presa republicană — subminează cu mult mai mult succes influenţa republicanilor burghezi asupra muncitorilor decît au reuşit s-o facă vreodată zgomotoşii ei predecesori, anarhişti. Locul operelor lui Proudhon date uitării, l-au ocupat la muncitorii de limbi romanice „Capitalul, „Manifestul Comunist“ şi o serie de alte scrieri ale şcolii marxiste, iar principala revendicare a lui Marx: luarea în stăpînire a tuturor mijloacelor de producţie, în numele societăţii, de către proletariatul care a cucerit dominaţia politică absolută, a devenit astăzi revendicarea întregii clase muncitoare revoluţionare şi în ţările romanice.

Dacă prin urmare, proudhonismul a fost respins definitiv şi de muncitorii din ţările romanice, dacă acum, potrivit adevăratei sale meniri, el nu mai serveşte decît radicalilor burghezi francezi, spanioli, italieni şi belgieni ca expresie a veleităţilor lor burgheze şi mic-burgheze, de ce oare să mai revenim astăzi asupra lui? De ce să combatem din nou un adversar decedat, retipărind aceste articole?

În primul rînd, pentru că aceste articole nu se limitează numai la polemică cu Proudhon şi cu reprezentanţii lui germani. Ca urmare a diviziunii muncii, care exista între Marx şi mine, mie mi-a revenit sarcina de a expune concepţiile noastre în presa periodică, deci, în special a combate părerile opuse, aşa încît Marx să poată dispune de timpul necesar pentru elaborarea marii şi principalei sale opere. Din această cauză, de cele mai multe ori, am fost nevoit să expun concepţiile noastre sub formă de polemică, opunîndu-le altor concepţii. Aşa am procedat şi aici. Secţiunile I şi a III-a conţin nu numai o critică a modului în care Proudhon concepe problema, dar şi o expunere a propriei noastre concepţii.

În al doilea rînd, Proudhon a jucat un rol mult prea important în istoria mişcării muncitoreşti din Europa pentru a putea fi dat pur şi simplu uitării. Infirmat în ceea ce priveşte teoria, înlăturat în ceea ce priveşte practica, el îşi păstrează interesul istoric. Cine se ocupă cît de cît serios de socialismul contemporan, acela trebuie să cunoască şi „punctele de vedere depăşite“ ale mişcării muncitoreşti. Lucrarea lui Marx „Mizeria filozofiei“ a apărut cu cîţiva ani înainte ca Proudhon să-şi fi formulat propunerile practice de reformare a societăţii; Marx a putut să descopere aici doar în germene banca de schimb a lui Proudhon şi s-o supună criticii. În această privinţă, lucrarea sa este deci completată de prezenta broşură, din păcate într-o măsură nesatisfăcătoare. Marx ar fi făcut toate acestea mult mai bine şi mai convingător.

În sfîrşit, socialismul burghez şi mic-burghez este pînă în clipa de faţă puternic reprezentat în Germania. Şi anume, pe de o parte, de către socialişti de catedră şi filantropi de tot soiul, la care dorinţa de a-i transforma pe muncitori în proprietari ai locuinţelor lor mai joacă încă un rol de seamă; în ceea ce îi priveşte, lucrarea mea mai este deci actuală. Pe de altă parte însă, chiar în partidul social-democrat, inclusiv în fracţiunea sa din Reichstag, este reprezentat un anumit fel de socialism mic-burghez. Şi anume în sensul că principiile de bază ale socialismului contemporan şi revendicarea transformării tuturor mijloacelor de producţie în proprietate socială sînt recunoscute ca juste, dar înfăptuirea lor e declarată posibilă numai într-un viitor îndepărtat, practic de neprevăzut. În felul acesta, pentru prezent sarcina se limitează la o simplă cîrpăceală socială şi, după împrejurări, putem simpatiza chiar şi cu tendinţele cele mai reacţionare spre aşa-zisa „ridicare a claselor celor ce muncesc“. Existenţa unei astfel de orientări este absolut inevitabilă în Germania, ţara filistinismului par excellence, şi într-o epocă în care dezvoltarea industrială dezrădăcinează cu violenţă şi în proporţii de masă acest filistinism de mult înrădăcinat; de altfel, acest lucru nu e cîtuşi de puţin periculos pentru mişcare, avînd în vedere judecata uimitor de sănătoasă a muncitorilor noştri, care s-a verificat în mod atît de strălucit tocmai în ultimii opt ani de luptă contra legii excepţionale împotriva socialiştilor, contra poliţiei şi judecătorilor. Este necesar însă să ne dăm bine seama că o astfel de orientare există. Iar în cazul cînd mai tîrziu, aşa cum e necesar şi chiar de dorit, această orientare va lua o formă mai stabilă şi va căpăta contururi mai precise, pentru a-şi formula programul, ea va trebui să se întoarcă la precursorii ei, şi atunci Proudhon cu greu ar putea fi trecut cu vederea.

Miezul soluţiei burgheze şi mic-burgheze în „problema locuinţelor“ îl constituie proprietatea muncitorului asupra locuinţei sale. Acesta este însă un punct care, datorită dezvoltării industriale a Germaniei în ultimii douăzeci de ani, apare într-o lumină cu totul aparte. În nici o altă ţară nu există atîţia muncitori salariaţi care să fie proprietari nu numai ai locuinţelor lor, dar şi ai unei grădini de zarzavat sau ai unui petic de pămînt; iar pe lîngă aceştia mai sînt încă mulţi alţi muncitori care deţin, în calitate de arendaşi, o casă şi o grădină de zarzavat sau un petic de pămînt de fapt în condiţiile unei posesiuni destul de sigure. Industria casnică ţărănească, îmbinată cu cultivarea zarzavaturilor sau a cerealelor pe scară restrînsă, formează baza largă a tinerei mari industrii din Germania; în apus muncitorii sînt în cea mai mare parte proprietari, în răsărit — în cea mai mare parte arendaşi ai caselor lor şi ai terenurilor aferente. Această îmbinare a industriei casnice cu cultivarea zarzavaturilor şi a cerealelor, care implică şi o locuinţă asigurată, o găsim nu numai pretutindeni unde ţesutul manual mai luptă încă împotriva războiului de ţesut mecanic; pe Rinul inferior şi în Westfalia, în Munţii Metalici din Saxonia şi în Silezia; o găsim pretutindeni unde vreo ramură oarecare a industriei casnice s-a încetăţenit ca o îndeletnicire rurală, de exemplu în Pădurea Turingiei şi în Rhön. Cu ocazia discutării problemei monopolului tutunului a ieşit la iveală că pînă şi confecţionarea ţigărilor de foi a căpătat la sat caracterul de industrie casnică ţărănească; şi cînd, undeva, vreo calamitate se abate asupra ţăranilor cu gospodării mici, aşa cum s-a întîmplat acum cîţiva ani în ţinutul Eifel, presa burgheză cere imediat să fie dezvoltate, ca singur remediu, anumite ramuri ale industriei casnice corespunzătoare condiţiilor din regiunile respective. Într-adevăr, în Germania, atît mizeria crescîndă a ţăranului cu gospodărie mică, cît şi situaţia generală a industriei împing spre o extindere tot mai mare a industriei casnice ţărăneşti. Acesta este un fenomen specific Germaniei. Ceva asemănător găsim în Franţa numai în mod cu totul excepţional, bunăoară în regiunile în care se practică creşterea viermilor de mătase; în Anglia, unde nu există ţărani cu gospodărie mică, industria casnică ţărănească se bazează pe munca soţiilor şi a copiilor zilerilor agricoli; numai în Irlanda găsim industria casnică de confecţii, practicată, ca şi în Germania, de familii cu adevărat ţărăneşti. Nu vorbim aici, fireşte, despre Rusia şi alte ţări care nu sînt reprezentate pe piaţa industrială mondială.

Aşadar, pe teritorii întinse din Germania, industria se află astăzi la prima vedere într-o situaţie asemănătoare cu cea care predomina pretutindeni înainte de introducerea maşinilor. Dar numai la prima vedere. Industria casnică ţărănească de odinioară, îmbinată cu cultura zarzavaturilor şi a cerealelor, constituia, cel puţin în ţările înaintate din punct de vedere industrial, baza unei situaţii, materiale suportabile şi pe alocuri chiar mulţumitoare a clasei muncitoare, dar şi baza nulităţii ei spirituale şi politice. Produsul muncii manuale şi cheltuielile de producţie determinau preţul de piaţă, iar dată fiind productivitatea muncii de atunci, extrem de scăzută în comparaţie cu cea de azi, pieţele de desfacere creşteau, de regulă, mai repede decît oferta. Acest lucru era valabil, pe la mijlocul secolului trecut, pentru Anglia şi în parte şi pentru Franţa, mai ales în domeniul industriei textile. În Germania, care pe atunci abia începuse, în împrejurări dintre cele mai nefavorabile, să se redreseze de pe urma pustiirilor Războiului de 30 de ani, situaţia era, fireşte, cu totul alta; singura industrie casnică, care lucra aici pentru piaţa mondială, ţesutul inului, era atît de împovărată de impozite şi servituţi feudale, încît nivelul de trai al ţăranului ţesător nu era mai ridicat decît nivelul de trai foarte scăzut al restului ţărănimii. Cu toate acestea muncitorul din industria casnică ţărănească avea, totuşi, pe atunci o existenţă oarecum asigurată.

O dată cu introducerea maşinilor, toate acestea s-au schimbat. Preţul a început să fie determinat acum de produsul fabricat cu ajutorul maşinilor, iar salariul muncitorului din industria casnică a scăzut o dată cu acest preţ. Muncitorul trebuia însă să-l accepte sau să caute altă muncă, şi aceasta n-o putea face fără să devină proletar, adică fără să renunţe la căsuţa, la grădina de zarzavat şi la peticul său de pămînt — proprii sau arendate. Şi numai în cazuri foarte rare consimţea să facă acest lucru. Astfel, cultura zarzavaturilor şi a cerealelor practicată de vechii ţesători manuali de la sate a devenit cauza datorită căreia lupta războiului de ţesut manual împotriva războiului de ţesut mecanic s-a prelungit pretutindeni atît de mult, iar în Germania nu s-a terminat încă nici pînă astăzi. În cursul acestei lupte a ieşit la iveală, pentru prima oară, mai ales în Anglia, că aceeaşi împrejurare care odinioară constituia baza bunăstării relative a muncitorilor — proprietatea muncitorului asupra mijloacelor sale de producţie — a devenit acum pentru ei o piedică şi o nenorocire. În industrie, războiul de ţesut mecanic a învins războiul de ţesut manual; în agricultură, marea producţie agricolă a învins mica gospodărie agricolă. Dar în timp ce în ambele domenii de producţie, munca în comun a multora, folosirea maşinilor şi aplicarea ştiinţei au devenit o regulă socială, căsuţa, grădina de zarzavat şi peticul de pămînt, precum şi războiul de ţesut îl ţineau pe ţesătorul manual strîns legat de sistemul învechit al producţiei individuale şi al muncii manuale. Posesiunea unei case şi a unei grădini de zarzavat valora acum mult mai puţin decît nelimitata libertate de deplasare. Nici un muncitor de fabrică nu şi-ar schimba situaţia cu ţesătorul manual de la sate, care pierea de foame încet, dar sigur.

Germania şi-a făcut tîrziu apariţia pe piaţa mondială; marea noastră industrie, care a luat fiinţă în deceniul al 5-lea, datorează primul ei avînt revoluţiei din 1848 şi s-a putut dezvolta din plin abia după ce revoluţiile din 1866 şi 1870 i-au măturat din cale cel puţin piedicile politice cele mai importante. Dar ea a găsit piaţa mondială în cea mai mare parte ocupată. Articolele de larg consum le furniza Anglia, rafinatele articole de lux — Franţa. Germania nu a putut concura nici pe primele, în ceea ce priveşte preţul, nici pe ultimele — în ceea ce priveşte calitatea. Prin urmare, ei nu-i rămînea altceva de făcut decît, urmînd vechile căi bătătorite ale producţiei germane, să-şi facă mai întîi loc pe piaţa mondială cu articole care pentru producătorii englezi erau prea neînsemnate, iar pentru cei francezi — de calitate prea proastă. Îndrăgita practică germană de a înşela lumea trimiţînd mai întîi mostre bune şi apoi mărfuri proaste şi-a primit, fireşte, curînd pedeapsa destul de aspră pe piaţa mondială şi a căzut în desuetudine; pe de altă parte, concurenţa în condiţiile supraproducţiei a împins treptat chiar şi pe solizii englezi pe panta lunecoasă a înrăutăţirii calităţii, favorizînd astfel pe germani, care în acest domeniu sînt de neîntrecut. Astfel am ajuns, în cele din urmă, să avem o mare industrie şi să jucăm un rol pe piaţa mondială. Marea noastră industrie lucrează însă aproape exclusiv pentru piaţa internă (cu excepţia industriei siderurgice, care produce cu mult peste nevoile interne), iar exportul nostru masiv constă dintr-o cantitate uriaşă de articole mărunte, pentru care marea industrie furnizează cel mult semifabricatele necesare, articolele ca atare fiind în mare parte livrate de industria casnică ţărănească.

Şi aici apare în toată strălucirea ei „binefacerea“ pe care o reprezintă pentru muncitorul modern posesiunea unei case şi a unui petic de pămînt. Nicăieri — ne îndoim chiar dacă industria casnică irlandeză constituie o excepţie — nu se plătesc salarii atît de neruşinat de mici ca în industria casnică germană. Concurenţa îi permite capitalismului să scadă din preţul forţei de muncă ceea ce familia îşi agoniseşte de pe urma peticului ei de pămînt şi a grădinii de zarzavat; muncitorii sînt nevoiţi să accepte orice salariu în acord, pentru că altminteri nu primesc nimic şi nu pot trăi numai din ceea ce produce peticul lor de pămînt, iar pe de altă parte, pentru că tocmai această proprietate asupra lui îi ţine legaţi de locul unde se află, împiedicîndu-i să-şi caute altă ocupaţie. Aceasta şi determină capacitatea de concurenţă a Germaniei pe piaţa mondială la desfacerea unei întregi serii de articole mărunte. Întregul profit la capital este stors printr-un scăzămînt din salariul normal, iar întreaga plusvaloare poate fi dăruită cumpărătorului. Acesta este secretul uimitoarei ieftinităţi a celor mai multe articole de export germane.

Tocmai această împrejurare, mai mult decît oricare alta, menţine şi în alte ramuri ale industriei salariile şi standardul de viaţă al muncitorilor din Germania sub nivelul celui din ţările vest-europene. Greutatea de plumb a unor astfel de preţuri ale muncii menţinute prin tradiţie cu mult sub valoarea forţei de muncă, apasă şi asupra salariilor muncitorilor din oraşe, şi chiar din oraşele mari, făcîndu-le să scadă sub valoarea forţei de muncă, şi aceasta cu atît mai mult, cu cît în oraşe industria casnică cu retribuirea proastă a muncii a luat locul vechiului meşteşug, făcînd să scadă şi aici nivelul general al salariilor.

Aici vedem limpede că ceea ce pe o treaptă istorică anterioară constituia baza unei bunăstări relative a muncitorilor — îmbinarea agriculturii cu industria, o casă proprie, o grădină, o parcelă de pămînt, o locuinţă asigurată — constituie astăzi, în condiţiile dominaţiei marii industrii, nu numai o cătuşă dintre cele mai grele pentru muncitor, dar şi cea mai mare nenorocire pentru întreaga clasă muncitoare, baza unei scăderi fără precedent a salariului sub nivelul lui normal, şi nu numai în unele ramuri industriale şi în unele regiuni, ci pe tot întinsul ţării. Nu-i de mirare că marea şi mica burghezie, care trăieşte şi se îmbogăţeşte de pe urma acestor colosale scăzăminte din salarii, îşi manifestă entuziasmul pentru industria ţărănească, pentru muncitorii cu căsuţe proprii, văzînd în dezvoltarea unor noi ramuri de industrie casnică unicul mijloc de remediere a tuturor calamităţilor satului!

Aceasta este o latură a problemei; dar ea are şi un revers. Industria casnică a devenit baza largă a exportului german şi, totodată, a marii industrii în ansamblul ei. De aceea ea este larg răspîndită în Germania şi pe zi ce trece se răspîndeşte tot mai mult. Ruinarea ţăranului cu gospodărie mică, inevitabilă din momentul în care munca industrială practicată la domiciliu pentru producerea celor necesare consumului propriu a fost desfiinţată de produsele ieftine ale atelierelor de confecţii şi de cele fabricate cu maşinile, iar vitele lui, prin urmare producţia sa de îngrăşăminte naturale, le-a pierdut ca urmare a destrămării orînduirii de marcă, a mărcii comune şi a sistemului de alternare obligatorie a culturilor — această ruinare a împins în mod forţat pe ţăranii cu gospodărie mică, căzuţi pradă cămătarului, către industria casnică modernă. În Germania dobînzile datorate cămătarului pentru ipoteci, ca şi renta proprietarilor funciari din Irlanda, nu pot fi plătite din venitul obţinut de pe urma lucrării pămîntului, ci numai din salariul ţăranului care lucrează în industria casnică. Dar, o dată cu extinderea industriei casnice, ţăranii sînt antrenaţi, regiune după regiune, în dezvoltarea industrială din zilele noastre. Această revoluţionare a regiunilor agricole de către industria casnică face ca revoluţia industrială din Germania să cuprindă un teritoriu mult mai mare decît în Anglia şi în Franţa; nivelul relativ scăzut al industriei noastre face cu atît mai necesară extinderea ei în lărgime. Aşa se explică de ce în Germania, spre deosebire de Anglia şi Franţa, mişcarea muncitorească revoluţionară a căpătat o răspîndire atît de largă în cea mai mare parte a ţării, fără să fie legată exclusiv de centrele urbane. Şi tot aceasta explică progresul lin, sigur şi de nestăvilit al mişcării. În Germania este de la sine înţeles că o insurecţie victorioasă în capitală şi în celelalte oraşe mari va fi cu putinţă numai atunci cînd şi majoritatea oraşelor mici şi o mare parte a regiunilor agricole vor fi coapte pentru revoluţie. În condiţiile unei dezvoltări mai mult sau mai puţin normale, noi nu vom izbuti niciodată să obţinem victoria numai cu forţele muncitorilor, aşa cum s-a întîmplat la Paris în 1848 şi 1871, dar tocmai de aceea nici capitala revoluţionară nu va putea fi înfrîntă de provincia reacţionară, aşa cum s-a întîmplat la Paris în ambele cazuri. În Franţa, mişcarea a pornit întotdeauna din capitală, în Germania din regiunile marii industrii, ale manufacturii şi industriei casnice, iar capitala a fost cucerită abia mai tîrziu. De aceea s-ar putea ca şi în viitor iniţiativa să fie rezervată francezilor; dar victoria decisivă poate fi obţinută numai în Germania.

Această industrie casnică ţărănească şi manufactura, care în virtutea extinderii pe care au luat-o au devenit o ramură de producţie hotărîtoare în Germania, revoluţionînd astfel din ce în ce mai mult ţărănimea germană, nu sînt însă decît preludiul unei viitoare transformări revoluţionare. După cum a şi demonstrat Marx („Capitalul“, vol. I, ed. a 3-a, p. 484—495)9), şi pentru ele, pe o anumită treaptă de dezvoltare, va suna ceasul pieirii, datorită maşinilor şi producţiei de fabrică. Şi ceasul acesta pare că se apropie. Dar desfiinţarea industriei casnice ţărăneşti şi a manufacturii datorită maşinilor şi producţiei de fabrică înseamnă în Germania desfiinţarea mijloacelor de existenţă a milioane de producători rurali, exproprierea a aproape jumătate din ţărănimea germană cu gospodărie mică, transformarea nu numai a industriei casnice în producţie de fabrică, dar şi a gospodăriei ţărăneşti în mare agricultură capitalistă şi a micii proprietăţi funciare în mari proprietăţi moşiereşti — înseamnă o revoluţie industrială şi agricolă în favoarea capitalului şi a marii proprietăţi funciare pe spinarea ţăranilor. Dacă Germaniei îi va fi dat să treacă şi prin această transformare revoluţionară încă în vechile condiţii sociale, aceasta va constitui negreşit punctul de cotitură. Dacă pînă atunci clasa muncitoare din vreo altă ţară nu va fi luat iniţiativa, atunci Germania va trece neapărat la acţiune, iar fiii de ţărani ai „glorioasei armate“ vor pune şi ei umărul vitejeşte.

Utopia burgheză şi mic-burgheză care preconizează că fiecare muncitor să aibă în proprietate o căsuţă, legîndu-l astfel în chip semifeudal de capitalistul său, capătă, prin urmare, cu totul alt aspect. Înfăptuirea acesteia ar însemna transformarea tuturor micilor proprietari de case de la sate în muncitori industriali care lucrează la domiciliu, desfiinţarea vechii izolări şi deci a nulităţii politice a ţăranilor cu gospodării mici, care în prezent sînt atraşi în „vîltoarea socială“, extinderea revoluţiei industriale asupra satului şi deci transformarea clasei celei mai stabile, mai conservatoare a populaţiei într-o pepinieră a revoluţiei, iar ca o încununare a tuturor acestora exproprierea ţăranilor ocupaţi în industria casnică de către maşini, care îi împing cu forţa la răscoală.

Putem lăsa pe filantropii burghezo-socialişti să se bucure în voie de idealul lor atîta timp cît, în funcţia lor publică de capitalişti, ei continuă să-l înfăptuiască tocmai în felul acesta, contrar intereselor lor, în folosul şi spre binele revoluţiei sociale.

Londra, 10 ianuarie 1887

Friedrich Engels








Prima secţiune



Cum rezolvă Proudhon problema locuinţelor



În nr. 10 şi în numerele următoare ale ziarului „Volksstaat“ au apărut o serie de şase articole cu privire la problema locuinţelor, demne de atenţie numai pentru că — cu excepţia unor scrieri pseudoliterare demult uitate din deceniul al 5-lea — ele constituie prima încercare de a transplanta în Germania şcoala lui Proudhon. Această încercare înseamnă un regres atît de mare faţă de întregul proces de dezvoltare a socialismului german, care încă acum 25 de ani a dat lovitura de graţie ideilor proudhoniste, încît merită osteneala de a fi combătută fără întîrziere. ( * )

( * ) Prin cartea lui Marx „Misère de la Philosophie“ etc, Bruxelles et Paris, 1847

Aşa-numita lipsă de locuinţe, care ocupă actualmente un loc atît de important în presă, nu constă în faptul că clasa muncitoare trăieşte, în genere, în locuinţe proaste, aglomerate, insalubre. Această lipsă de locuinţe nu reprezintă un fenomen specific prezentului; ea nici măcar nu constituie una din suferinţele specifice proletariatului modern, spre deosebire de toate clasele asuprite de odinioară; dimpotrivă, ea a lovit aproape în egală măsură toate clasele asuprite ale tuturor timpurilor. Pentru a pune capăt acestei lipse de locuinţe nu există decît un singur mijloc: de a înlătura în genere exploatarea şi asuprirea clasei muncitoare de către clasa dominantă. — Ceea ce se înţelege astăzi prin lipsă de locuinţe este deosebita înrăutăţire a condiţiilor de locuit ale muncitorilor datorită neaşteptatei afluente a populaţiei în marile oraşe; o creştere colosală a chiriilor, un mai mare număr de oameni în fiecare locuinţă în parte, iar uneori imposibilitatea de a găsi un adăpost. Şi această lipsă de locuinţe face atîta vîlvă numai pentru că ea nu loveşte numai clasa muncitoare ci şi mica burghezie.

Lipsa de locuinţe, de pe urma căreia suferă muncitorii şi o parte a micii burghezii din marile noastre oraşe moderne, reprezintă unul din nenumăratele neajunsuri minore, de ordin secundar, care decurg din actualul mod de producţie capitalist. Ea nu este nicidecum o urmare directă a exploatării muncitorului ca muncitor de către capitalist. Această exploatare este răul fundamental pe care revoluţia socială vrea să-l desfiinţeze prin desfiinţarea modului de producţie capitalist. Piatra unghiulară a modului de producţie capitalist o constituie tocmai faptul că actuala noastră orînduire socială dă capitalistului posibilitatea să cumpere forţa de muncă a muncitorului la valoarea ei şi să stoarcă apoi din ea mult mai mult decît valoarea ei, silindu-l pe muncitor să lucreze mai mult decît este nevoie pentru reproducerea preţului plătit pentru forţa de muncă. Plusvaloarea astfel obţinută se repartizează între întreaga clasă a capitaliştilor şi a proprietarilor funciari împreună cu slugile lor plătite, începînd cu papa şi împăratul şi terminînd cu paznicul de noapte şi chiar mai jos. Cum se face această repartiţie nu ne interesează aici; un lucru este însă cert; toţi cei care nu muncesc pot trăi numai din ceea ce le rămîne, într-un fel sau altul, din această plusvaloare. (Comp. Marx, „Capitalul“, unde această idee este dezvoltată pentru prima oară.)

Repartiţia plusvalorii — produsă de clasa muncitoare şi luată de la ea fără nici o plată — între clasele care nu muncesc are loc în condiţiile unor dispute edificatoare şi ale unei înşelări reciproce; în măsura în care această repartiţie se face pe calea cumpărării şi vînzării, una din principalele ei pîrghii este înşelarea cumpărătorului de către vînzător, şi în micul negoţ aceasta a devenit acum, mai ales în oraşele mari, o adevărată condiţie vitală pentru vînzător. Cînd muncitorul este însă înşelat la preţ sau la calitatea mărfii de către băcan sau brutar, el nu este înşelat în calitate de muncitor, în calitatea ce-i este specifică. Dimpotrivă, de îndată ce o anumită medie de înşelăciune devine o regulă socială într-o localitate oarecare, cu timpul ea este compensată inevitabil printr-o urcare corespunzătoare a salariilor. Muncitorul se prezintă în faţa băcanului în calitate de cumpărător, adică de posesor de bani sau de credit, prin urmare, nicidecum în calitate de muncitor, adică de vînzător de forţă de muncă. Pe el înşelăciunea îl poate lovi, aşa cum loveşte în genere clasele sărace, mai crunt decît pe clasele avute ale societăţii, dar nu este o calamitate care-l loveşte numai pe el, o calamitate specifică clasei sale.

La fel stau lucrurile cu lipsa de locuinţe. Extinderea marilor oraşe moderne duce la o creştere artificială, adesea enormă a valorii terenurilor din anumite cartiere, în special din cartierele centrale; clădirile construite pe aceste terenuri, în loc de a ridica această valoare, dimpotrivă, o reduc, deoarece nu mai corespund condiţiilor schimbate; ele sînt dărîmate şi înlocuite cu altele. Aceasta se întîmplă, în primul rînd, cu locuinţele muncitoreşti situate în centru, a căror chirie, chiar în condiţiile celei mai mari aglomeraţii, nu poate să depăşească niciodată, sau numai extrem de încet, o anumită limită. Ele sînt dărîmate, şi în locul lor se construiesc magazine, depozite de mărfuri, clădiri publice. Prin Haussmann-ul său, bonapartismul a exploatat la maximum această tendinţă la Paris, în scopul de a escroca şi de a se îmbogăţi. Dar spiritul lui Haussmann a trecut şi pe la Londra, Manchester şi Liverpool, iar la Berlin şi Viena se simte, pare-se, de asemenea, ca la el acasă. Ca urmare, muncitorii sînt împinşi din centrul oraşelor spre periferie, locuinţele muncitoreşti şi, în genere, locuinţele mai mici sînt mai rare şi scumpe şi adesea nu se găsesc de loc; căci în aceste condiţii industria construcţiilor, căreia locuinţele mai scumpe îi oferă un cîmp de speculaţie cu mult mai bun, va construi doar în mod excepţional locuinţe pentru muncitori.

Aşadar, această lipsă de locuinţe loveşte pe muncitor mai greu decît pe oricare altă clasă mai avută; dar ca şi înşelăciunea micului negustor, ea nu este o calamitate care atinge exclusiv clasa muncitoare, şi în măsura în care atinge clasa muncitoare ea trebuie, la un anumit grad şi după un anumit timp, să-şi găsească, de asemenea, o oarecare compensaţie economică.

De aceste suferinţe ale clasei muncitoare, comune şi altor clase, mai ales micii burghezii, se ocupă de predilecţie socialismul mic-burghez, al cărui exponent este şi Proudhon. Prin urmare, nu întîmplător proudhonistul nostru german se agaţă în primul rînd de problema locuinţelor, care, aşa cum am văzut, nu este nicidecum o problemă exclusiv muncitorească, declarînd-o, în pofida realităţii, o problemă cu adevărat şi exclusiv muncitorească.

Între muncitorul salariat şi capitalist există aceeaşi relaţie ca între chiriaş şi proprietar.

Acest lucru este absolut inexact.

În problema locuinţelor găsim două părţi opuse una alteia: chiriaşul şi cel care închiriază, sau proprietarul. Primul vrea să cumpere de la al doilea folosinţa temporară a unei locuinţe; el dispune de bani sau de credit — chiar dacă trebuie să cumpere acest credit de la însuşi proprietarul la un preţ de camătă, printr-un adaos la chirie. Este o simplă vînzare de marfă; nu este o tranzacţie între proletar şi burghez, între muncitor şi capitalist; chiriaşul — chiar dacă este muncitor — apare în postura de om avut; el trebuie să fi vîndut deja marfa care îi este proprie, forţa de muncă, ca să se poată prezenta cu banii realizaţi din vînzarea ei în calitate de cumpărător al folosinţei unei locuinţe, sau trebuie să poată da garanţii pentru vînzarea iminentă a acestei forţe de muncă. Rezultatele specifice ale vînzării către capitalist a forţei de muncă lipsesc aici cu desăvîrşire. Capitalistul pune forţa de muncă pe care a cumpărat-o să reproducă în primul rînd valoarea ei, iar în al doilea rînd să producă o plusvaloare care, temporar, pînă în momentul cînd se repartizează între membrii clasei capitaliştilor, rămîne în mîinile lui. Aici este deci produsă o valoare suplimentară; suma totală a valorii existente se măreşte. Cu totul altfel se petrec lucrurile la închiriere. Oricît l-ar înşela proprietarul pe chiriaş, avem de a face, totuşi, cu o simplă transmitere a unei valori deja existente, produse anterior, iar suma valorii posedate de proprietar şi de chiriaş laolaltă rămîne aceeaşi. Muncitorul, indiferent dacă munca sa este plătită de capitalist sub, peste sau la valoarea ei, este întotdeauna înşelat, lipsit de o parte a produsului muncii sale; chiriaşul însă este înşelat numai în cazul cînd trebuie să plătească locuinţa peste valoarea ei. De aceea încercarea de a identifica relaţiile dintre chiriaş şi proprietar cu relaţiile dintre muncitor şi capitalist înseamnă a denatura complet aceste relaţii. Aici este vorba de o tranzacţie comercială absolut obişnuită între doi cetăţeni, şi această tranzacţie are loc pe baza legilor economice care reglează în genere vînzarea de mărfuri şi îndeosebi vînzarea mărfii proprietate funciară. În primul rînd se socotesc cheltuielile de construcţie şi întreţinere a locuinţei sau a părţii respective de locuinţă; în al doilea rînd, valoarea terenului, determinată de poziţia mai mult sau mai puţin favorabilă a locuinţei; în cele din urmă hotărăşte raportul dintre cerere şi ofertă din acel moment. În mintea proudhonistului nostru această simplă relaţie economică se exprimă în felul următor:

Casa odată construită serveşte ca titlu veşnic asupra unei anumite fracţiuni a muncii sociale, deşi valoarea reală a casei a fost de mult plătită cu vîrf şi îndesat proprietarului sub formă de chirie. Aşa se face că o casă construită, bunăoară, acum 50 de ani a acoperit în acest răstimp, prin venitul realizat din chirie, de 2, 3, 5, 10 ori etc. preţul de cost iniţial“.

Leit Proudhon. În primul rînd, se omite faptul că chiria trebuie să acopere nu numai dobînzile la cheltuielile de construcţie, ci şi repartiţiile, suma medie a datoriilor dubioase, a chiriilor neplătite, precum şi a eventualelor pierderi cauzate de faptul că locuinţa nu a fost continuu ocupată, şi, în sfîrşit, trebuie amortizat în rate anuale capitalul investit în construcţie, deoarece cu timpul casa se degradează şi se depreciază. În al doilea rînd, se omite faptul că chiria trebuie să acopere şi dobînzile la suma cu care creşte valoarea terenului pe care se află casa, că, prin urmare, o parte a chiriei reprezintă rentă funciară. Ce-i drept, proudhonistul nostru explică imediat că această creştere a valorii, fiind realizată independent de proprietarul funciar, de drept nu-i mai aparţine lui, ci societăţii; el scapă însă din vedere că prin aceasta cere, de fapt, desfiinţarea proprietăţii funciare, dar nu ne vom opri aici asupra acestei probleme deoarece ne-am îndepărta de subiect. În sfîrşit, el scapă din vedere că în toată această tranzacţie nici nu este vorba de cumpărarea casei de la proprietar, ci numai a dreptului de folosire a ei pentru un anumit timp. Proudhon, care nu a ţinut niciodată seama de condiţiile reale în care se produce un anumit fenomen economic, nu-şi poate, fireşte, explica cum e posibil ca în anumite împrejurări preţul de cost iniţial al unei case să fie plătit, sub formă de chirie, de zece ori în decurs de 50 de ani. În loc să analizeze din punct de vedere economic această problemă, care nu e prea complicată, şi să stabilească dacă într-adevăr ea este în contradicţie cu legile economice şi în ce mod anume, el face un salt îndrăzneţ din domeniul economic în cel juridic; „Casa odată construită serveşte ca titlu veşnic“ asupra unei anumite sume anuale... Cum are loc acest lucru, cum devine casa un titlu, despre aceasta Proudhon nu suflă o vorbă, şi tocmai acest lucru trebuie să-l lămurească. Dacă ar fi analizat problema, ar fi aflat că toate titlurile din lume, oricît ar fi ele de veşnice, nu dau unei case putinţa ca în 50 de ani să recupereze sub formă de chirie de zece ori preţul de cost, că numai condiţiile economice (care pot căpăta o recunoaştere socială sub formă de titluri) au posibilitatea să facă acest lucru. Dar cu aceasta ajunge iarăşi la punctul de unde a plecat.

Întreaga teorie a lui Proudhon se bazează pe acest salt salvator din realitatea economică în frazeologia juridică. Ori de cîte ori bravul Proudhon pierde legătura economică dintre fenomene — şi aceasta i se întîmplă în orice problemă serioasă — el se refugiază în domeniul juridic şi face apel la dreptatea eternă.

Proudhon îşi întemeiază mai întîi idealul de justiţie eternă pe relaţiile juridice care corespund producţiei de mărfuri; observăm în treacăt că în felul acesta se face şi dovada, atît de consolatoare pentru toţi filistinii, că forma producţiei de mărfuri este tot atît de eternă ca şi dreptatea. Apoi el vrea, invers, să transforme, în conformitate cu acest ideal, producţia de mărfuri reală şi dreptul real care îi corespunde. Ce-am spune despre un chimist care, în loc să studieze legile reale ale schimbului de substanţe pentru a rezolva pe baza acestor legi anumite probleme, ar voi să modifice acest fenomen cu ajutorul «ideilor eterne», de «natură şi de afinitate»? Oare dacă spunem despre «camătă» că ea contrazice «dreptatea eternă», «echitatea eternă», «mutualitatea eternă», şi alte «adevăruri eterne», ştim mai multe despre ea decît ştiau părinţii bisericii atunci cînd spuneau că ea contravine «graţiei eterne», «credinţei eterne» şi voinţei eterne a lui dumnezeu»?“ (Marx, „Capitalul“, p. 45.)

Proudhonistului nostru nu-i merge mai bine decît domnului şi maestrului său.

Contractul de închiriere reprezintă una din miile de tranzacţii de schimb tot atît de necesare în viaţa societăţii moderne ca şi circulaţia sîngelui in corpul animalelor. Ar fi, desigur, în interesul societăţii ca toate aceste tranzacţii de schimb să fie pătrunse de o idee de drept, adică pretutindeni ele să fie înfăptuite în conformitate cu cerinţele stricte ale dreptăţii. Într-un cuvînt, viaţa economică a societăţii trebuie să se ridice, după cum spune Proudhon, pînă la nivelul unui drept economic. După cum se ştie, în realitate, lucrurile se petrec tocmai invers“.

Este oare posibil ca la cinci ani după ce Marx a caracterizat atît de succint şi pregnant tocmai această latură esenţială a proudhonismului, să se mai tipărească asemenea inepţii în limba germană? Dar ce înseamnă oare această vorbărie? Nimic altceva decît că urmările practice ale legilor economice care guvernează societatea modernă sînt o ofensă adusă simţului de dreptate al autorului şi că el nutreşte dorinţa pioasă ca lucrurile să se schimbe şi răul să fie înlăturat. — Dacă broasca ar avea coadă, n-ar mai fi broască! Oare modul de producţie capitalist nu este şi el „pătruns de o idee de drept“, anume de ideea dreptului de a exploata pe muncitori? Şi dacă autorul ne spune că aceasta nu este ideea sa de drept, am făcut oare un pas înainte?

Să revenim însă la problema locuinţelor. Proudhonistul nostru dă frîu liber „ideii“ sale „de drept“ şi ne declară patetic:

Nu ne sfiim să susţinem că nu există nimic mai ruşinos pentru întreaga cultură a gloriosului nostru secol decît faptul că peste 90% din populaţia marilor oraşe nu are o locuinţă proprie. Căminul, adevăratul punct nodal al existentei morale şi familiale, este luat de vîrtejul social... În această privinţă noi sîntern la un nivel mult inferior sălbaticilor. Trogloditul are caverna sa, australianul are bordeiul său de pămînt, iar indianul coliba lui; proletarul modern însă literalmente suspendat în aer“ etc.

În această ieremiadă proudhonismul apare în toată splendoarea sa reacţionară. Pentru crearea clasei revoluţionare moderne, proletariatul, era absolut necesar să se taie cordonul ombilical care-l mai lega de pămînt pe muncitorul de odinioară. Ţesătorul manual care, pe lîngă războiul său de ţesut, avea căsuţa sa, grădiniţa sa şi un petic de pămînt era, cu toată mizeria sa şi cu toată asuprirea politică, un om liniştit şi mulţumit, „plin de cucernicie şi respect“, care îşi scotea pălăria în faţa celor bogaţi, în faţa popilor şi funcţionarilor publici, şi era sclav pînă în fundul sufletului. Tocmai marea industrie modernă, care l-a transformat pe muncitorul legat de pămînt în proletar fără nici un fel de avere, liber de toate cătuşele tradiţionale, pus în afara legii, tocmai această revoluţie economică a creat condiţiile pentru înlăturarea exploatării clasei muncitoare în ultima ei formă, aceea a producţiei capitaliste. Şi acum vine acest proudhonist plîngăreţ şi deplînge alungarea muncitorilor din căminele lor ca pe un mare regres, cînd de fapt aceasta a constituit prima condiţie a eliberării lor spirituale.

Acum 27 de ani am expus (în „Lage der arbeitenden Klasse in England“) în esenţă acest proces al alungării muncitorilor din căminele lor, aşa cum s-a petrecut în secolul al XVIII-lea în Anglia. Infamiile de care s-au făcut vinovaţi cu acest prilej proprietarii funciari şi fabricanţii, efectele dăunătoare din punct de vedere material şi moral pe care această alungare le-a avut, în mod inevitabil, în primul rînd asupra muncitorilor au fost de asemenea tratate acolo aşa cum trebuie. Mi-ar fi putut trece însă prin gînd să văd în acest proces istoric de dezvoltare, absolut necesar în condiţiile date, un regres „la un nivel mult inferior sălbaticilor“? În nici un caz. Proletarul englez din 1872 se află pe o treaptă mult mai înaltă decît ţesătorul de la ţară din 1772 care avea „căminul“ lui. Dar va izbuti oare vreodată trogloditul cu caverna sa, australianul cu bordeiul său de pămînt, indianul cu coliba sa să facă o insurecţie ca aceea din iunie sau să înfăptuiască Comuna din Paris?

Că, în general, de cînd a fost introdusă producţia capitalistă pe scară mare, situaţia muncitorilor s-a înrăutăţit din punct de vedere material, aceasta o poate pune la îndoială numai burghezul. Dar din această cauză trebuie oare să privim cu regret înapoi la oalele cu carne din Egipt (şi ele foarte puţine), la mica industrie ţărănească, care a crescut numai sclavi, sau la „sălbatici“? Dimpotrivă. Numai proletariatul, creat de marea industrie modernă, eliberat de toate cătuşele tradiţionale, inclusiv de cele care-l legau de pămînt, şi concentrat în oraşe mari, este în stare să înfăptuiască marea transformare socială care va pune capăt oricărei exploatări de clasă şi oricărei dominaţii de clasă. Ţesătorii manuali de odinioară de la ţară, cu căsuţa lor, n-ar fi fost nicicînd în stare să facă acest lucru, nici n-ar fi putut concepe aşa ceva, şi cu atît mai puţin ar fi dorit să înfăptuiască aşa ceva.

Pentru Proudhon, dimpotrivă, întreaga revoluţie industrială din ultimii o sută de ani, forţa aburului, marea producţie de fabrică, care înlocuieşte cu maşina munca manuală şi sporeşte de mii de ori forţa productivă a muncii, constituie un eveniment odios, ceva care de fapt nici n-ar fi trebuit să se întîmple. Micul burghez Proudhon aspiră la o lume în care fiecare să producă un produs aparte, independent, destinat consumului imediat şi schimbului pe piaţă; şi dacă fiecare va recupera astfel întreaga valoare a produsului muncii sale sub forma unui alt produs, atunci „dreptatea eternă“ va fi satisfăcută şi va fi instaurată cea mai bună dintre lumi. Dar această cea mai bună dintre lumi a lui Proudhon a fost strivită încă în germene de dezvoltarea continuă a industriei, care a desfiinţat de mult munca individuală în toate ramurile marii industrii şi o desfiinţează pe zi ce trece în toate ramurile industriei mici şi foarte mici, înlocuind-o cu munca socială, bazată pe folosirea maşinilor şi a forţelor subjugate ale naturii, al cărei produs finit, care poate fi imediat schimbat sau folosit, este rodul muncii colective a mai multor indivizi prin ale căror mîini a trebuit să treacă. Şi tocmai datorită acestei revoluţii industriale, forţa productivă a muncii omeneşti a atins un nivel atît de înalt, încît a apărut posibilitatea — pentru prima oară de cînd există omenirea — ca, printr-o judicioasă diviziune a muncii, să se producă nu numai suficient pentru a se asigura tuturor membrilor societăţii un consum abundent şi pentru a se crea un bogat fond de rezervă, ci şi pentru a se lăsa fiecăruia în parte destul timp liber pentru a-şi însuşi ceea ce este într-adevăr valoros în cultura moştenită de-a lungul istoriei — ştiinţă, artă, reguli de comportare în societate etc. — şi nu numai pentru a-şi însuşi, ci şi pentru a transforma tot ceea ce este valoros în această moştenire dintr-un monopol al clasei stăpînitoare într-un bun al întregii societăţi, pe care să-l îmbogăţească continuu. Acesta este principalul. De îndată ce forţa productivă a muncii omeneşti va fi atins acest nivel înalt, dispare orice pretext pentru existenţa unei clase dominante. Căci motivul suprem invocat în apărarea deosebirii dintre clase era mereu acelaşi: este nevoie de o clasă care să nu se istovească cu producerea celor necesare traiului de toate zilele, ci să se ocupe de munca spirituală a societăţii. Acestei vorbării, care pînă acum îşi avea justificarea sa istorică, i s-a pus capăt o dată pentru totdeauna prin revoluţia industrială din ultimii o sută de ani. Existenţa unei clase dominante devine pe zi ce trece o piedică tot mai mare pentru dezvoltarea forţei productive a industriei şi, în aceeaşi măsură, pentru dezvoltarea ştiinţei, a artei şi mai ales a comportării civilizate. Bădărani mai mari decît burghezii noştri moderni n-au existat niciodată.

Toate acestea nu-l interesează însă pe amicul Proudhon. El vrea „dreptatea eternă“ şi nimic mai mult. Fiecare să primească în schimbul produsului său întregul venit al muncii, întreaga valoare a muncii sale. Dar nu este uşor să calculezi valoarea unui produs al industriei moderne. Industria modernă estompează tocmai participarea distinctă a fiecărui om în parte la produsul total, care în condiţiile muncii manuale izolate de odinioară apărea de la sine în produsul realizat. În afară de aceasta, industria modernă înlătură tot mai mult schimbul individual pe care se bazează întregul sistem al lui Proudhon, adică schimbul direct între doi producători dintre care fiecare îşi schimbă produsul în scopul consumului. Iată de ce întregul proudhonism are o trăsătură reacţionară, şi anume aversiunea faţă de revoluţia industrială, precum şi dorinţa, cînd făţişă, cînd ascunsă, de a izgoni din templu întreaga industrie modernă, maşinile cu aburi, maşinile de filat şi altele şi de a reveni la vechea şi respectabila muncă manuală. Că în felul acesta am pierde nouă sute nouăzeci şi nouă la mie din forţele de producţie, că întreaga omenire ar fi condamnată la cea mai cumplită muncă de sclav, că foamea ar deveni o regulă generală, — ce importanţă au toate acestea de vreme ce am reuşit să organizăm schimbul în aşa fel încît fiecare să primească „întregul venit al muncii“, şi „dreptatea eternă“ să fie realizată? Fiat justiţia, pereat mundus!

Piară lumea, numai dreptate să fie!

Şi lumea chiar ar pieri în această contrarevoluţie proudhonistă dacă în genere ea ar fi realizabilă.

De altfel se înţelege de la sine că şi în producţia socială, condiţionată de marea industrie modernă, se poate asigura fiecăruia „întregul venit al muncii sale“, în măsura în care această frază are în genere sens. Şi ea are sens numai dacă este înţeleasă mai larg, şi anume că nu fiecare muncitor în parte devine proprietarul „întregului venit al muncii sale“, ci că întreaga societate, alcătuită numai din muncitori, devine proprietară a produsului total al muncii ei, pe care în parte îl repartizează membrilor ei pentru consum, în parte îl foloseşte pentru înlocuirea şi sporirea mijloacelor ei de producţie şi în parte îl acumulează ca fond de rezervă pentru producţie şi consum.

***

Din cele de mai sus ne putem da seama de pe acum în ce fel va rezolva proudhonistul nostru marea problemă a locuinţelor. Pe de o parte, el cere ca fiecare muncitor să aibă o locuinţă proprie, care să-i aparţină, ca să nu mai fim mai prejos de sălbatici. Pe de altă parte, el ne asigură că plata îndoită, întreită, încincită sau înzecită a preţului de cost iniţial al unei case sub formă de chirie, aşa cum se întîmplă în realitate, se întemeiază pe un titlu şi că acest titlu este în contradicţie cu „dreptatea eternă“. Soluţia e foarte simplă: desfiinţăm titlul, şi, în virtutea dreptăţii eterne, declarăm chiria plătită drept un acont pentru amortizarea preţului locuinţei. Dacă porneşti de la premise care conţin concluzii, atunci, fireşte, nu ai nevoie de mai multă abilitate decît orice scamator pentru a scoate din buzunar rezultatul dinainte pregătit şi apoi să te făleşti cu logica de nezdruncinat care te-a dus la această concluzie.

Aşa se întîmplă şi aici. Desfiinţarea sistemului locuinţelor cu chirie este proclamată necesitate şi se preconizează transformarea fiecărui chiriaş în proprietar al locuinţei sale. Cum se obţine acest lucru? Foarte simplu:

Locuinţa închiriată este răscumpărată... Fostului proprietar i se plăteşte pînă la ultimul ban valoarea casei sale. În loc ca chiria plătită să reprezinte, ca pînă acum, tributul pe care chiriaşul îl plăteşte dreptului veşnic al capitalului din ziua în care este proclamată răscumpărarea locuinţei închiriate, suma plătită de către chiriaş, stabilită exact, devine plată anuală pentru amortizarea locuinţei trecute în posesiunea lui... Societatea... se transformă astfel într-o sumă de proprietari de locuinţe, independenţi şi liberi“.

Proudhonistul consideră drept crimă împotriva dreptăţii eterne faptul că proprietarul unei case poate să realizeze, fără să muncească, rentă funciară şi dobîndă la capitalul investit în această casă. El decretează că aceasta trebuie să înceteze; că capitalul investit în locuinţe nu mai trebuie să aducă dobîndă şi, în măsura în care reprezintă o proprietate funciară cumpărată, nu mai trebuie să aducă nici rentă funciară. Am văzut însă că acest lucru nu afectează modul de producţie capitalist, baza societăţii moderne. Punctul în jurul căruia gravitează exploatarea muncitorului este vînzarea către capitalist a forţei de muncă şi modul în care foloseşte capitalistul această tranzacţie silindu-l pe muncitor să producă mult mai mult decît reprezintă valoarea plătită a forţei de muncă. Tocmai această tranzacţie dintre capitalist şi muncitor produce toată plusvaloarea care se repartizează apoi între diferitele categorii de capitalişti şi slugile lor, sub formă de rentă funciară, profit comercial, dobîndă la capital, impozite etc. Şi iată că vine proudhonistul nostru şi declară că dacă s-ar interzice unei singure categorii de capitalişti — şi anume unor capitalişti care nici nu cumpără în mod direct forţă de muncă şi care, prin urmare, nici nu fac să se producă plusvaloare — să obţină profit, respectiv dobîndă, atunci s-ar face un pas înainte! Cantitatea de muncă neplătită stoarsă de la clasa muncitoare ar rămîne exact aceeaşi dacă mîine proprietarii de locuinţe ar fi lipsiţi de posibilitatea de a încasa rentă funciară şi dobîndă. Aceasta nu-l împiedică însă pe proudhonistul nostru să declare:

Desfiinţarea sistemului locuinţelor cu chirie reprezintă deci una din cele mai rodnice şi mai înalte aspiraţii care s-a născut din ideea revoluţionară şi care trebuie să devină o revendicare primordială a democraţiei sociale“.

Este exact reclama gălăgioasă a maestrului Proudhon în persoană, la care de asemenea cotcodăcitul este întotdeauna invers proporţional cu mărimea oului ouat.

Şi acum imaginaţi-vă splendida situaţie în care fiecare muncitor, fiecare mic-burghez şi burghez ar fi nevoit, prin plata unor rate anuale, să devină mai întîi proprietar parţial, iar apoi proprietar deplin al locuinţei sale! În districtele industriale din Anglia, unde există industrie mare, dar locuinţele muncitorilor sînt mici şi unde fiecare muncitor căsătorit are o modestă locuinţă, aceasta ar mai putea avea sens. Dar mica industrie din Paris, ca şi din majoritatea marilor oraşe de pe continent, este completată prin case mari în care locuiesc laolaltă cîte zece, douăzeci, treizeci de familii. În ziua emiterii decretului izbăvitor în care se proclamă răscumpărarea locuinţelor luate cu chirie, un oarecare Peter lucrează la Berlin într-o fabrică de maşini. Un an mai tîrziu el devine proprietar, să zicem, pe a cincisprezecea parte a locuinţei sale, compusă dintr-o cămăruţă la etajul cinci, locuinţă situată undeva pe la Hamburger Tor. Omul rămîne fără lucru, şi în curînd îl găsim într-o locuinţă asemănătoare, la etajul al treilea, cu o minunată vedere spre curte, la Pothof în Hanovra, unde după o şedere de cinci luni a dobîndit exact 1/36 din proprietate, cînd, pe neaşteptate, o grevă îl aruncă la München şi-l sileşte ca, după o şedere de unsprezece luni, să se împovăreze cu exact 11/180 din dreptul de proprietate asupra unei locuinţe destul de întunecoase la parter, în dosul lui Ober-Angergasse. Mutări ulterioare, atît de frecvente la muncitori în zilele noastre, îl fac să se aleagă cu: 7/360 dintr-o locuinţă nu mai puţin atrăgătoare la St. Gallen, 23/180 dintr-o altă locuinţă la Lecds şi 347/56.223 — calculate exact astfel încît „dreptatea eternă“ să nu se poată plînge — dintr-o a treia locuinţă la Seraing. La ce-i folosesc lui Peter al nostru toate aceste părticele de locuinţă? Cine-i va da valoarea lor adevărată? Unde să găsească pe proprietarul sau pe proprietarii celorlalte părţi ale diferitelor sale foste locuinţe? Şi care vor fi relaţiile de proprietate într-o casă mare oarecare, care se compune, să zicem, din douăzeci de apartamente şi care, în momentul cînd termenul de răscumpărare a expirat, iar închirierea locuinţelor a fost desfiinţată, este, poate, proprietatea a trei sute de proprietari parţiali, împrăştiaţi în toate colţurile lumii? Proudhonistul nostru va răspunde că pînă atunci va exista banca de schimb proudhonistă, care va plăti în orice moment şi oricui întregul venit al muncii (Arbeitsertrag) pentru orice produs al muncii (Arbeitsprodukt), prin urmare şi valoarea întreagă a părţii de locuinţă. Dar banca de schimb proudhonistă nu are ce căuta aici, în primul rînd, pentru că despre ea nu se vorbeşte în nici unul din articolele consacrate problemei locuinţelor; în al doilea rînd, pentru că ea se bazează pe ciudata eroare că, dacă cineva vrea să vîndă o marfă, el găseşte neapărat un cumpărător care să-i plătească întreaga ei valoare; şi, în al treilea rînd, pentru că încă înainte de a fi fost inventată de Proudhon, această bancă a dat nu o dată faliment în Anglia sub numele de Labour Exchange Bazaar.

Însăşi ideea că muncitorul trebuie să-şi cumpere locuinţa se bazează pe principiul proudhonist reacţionar, amintit mai sus, potrivit căruia condiţiile create de marea industrie modernă sînt excrescenţe morbide şi că societatea trebuie dusă cu forţa — adică împotriva sensului în care merge de un secol — spre o stare în care vechea muncă manuală stabilă a individului izolat să fie regulă, ceea ce, în genere, nu este nimic altceva decît o restaurare idealizată a micii producţii meşteşugăreşti dispărute şi încă în curs de dispariţie. Dacă muncitorii ar fi aruncaţi din nou în această stare de inerţie, dacă „vîrtejul social“ ar fi înlăturat cu succes, fireşte că muncitorul s-ar putea bucura din nou de proprietatea asupra „căminului“, iar teoria răscumpărării despre care am vorbit mai sus nu ar mai apărea atît de absurdă. Numai că Proudhon uită că pentru a realiza acest lucru, el trebuie mai întîi să dea înapoi ceasul istoriei cu 100 de ani şi să transforme pe muncitorii moderni în sclavi, tot atît de mărginiţi, de slugarnici şi de servili cum erau strămoşii lor.

Dar în măsura în care rezolvarea proudhonistă a problemei locuinţelor are un conţinut raţional, practic realizabil, ea este deja aplicată în zilele noastre; iar această aplicare nu a luat naştere din „ideea revoluţionară“, ci... se datoreşte burgheziei însăşi. Să. vedem acum ce scrie în această privinţă excelentul ziar spaniol „La Emancipacion“ din Madrid din 16 martie 1872:

Proudhon propune şi un alt mijloc de rezolvare a problemei locuinţelor, mijloc care la prima vedere este atrăgător, dar care, analizat mai îndeaproape, se dovedeşte a fi cu totul ineficace. Proudhon propune tranformarea chiriaşilor în cumpărători care plătesc în rate, în aşa fel încît chiria plătită anual să fie socotită drept rată de răscumpărare a valorii locuinţei, iar chiriaşul să devină, după un anumit timp, proprietarul acestei locuinţe. Acest mijloc, pe care Proudhon îl consideră ca fiind foarte revoluţionar, este practicat astăzi în toate ţările de către societăţi create de speculanţi, care, prin majorarea chiriei, fac ca valoarea caselor să le fie plătită îndoit şi întreit. D-l Dollfus şi alţi mari fabricanţi din nord-estul Franţei au aplicat acest sistem nu numai cu scopul de a stoarce bani, ci şi cu un gînd politic ascuns.

Cei mai ageri dintre liderii claselor stăpînitoare s-au străduit întotdeauna să sporească numărul micilor proprietari pentru a-şi crea o armată împotriva proletariatului. Revoluţiile burgheze din secolul treouit au fărîmiţat marea proprietate funciară a nobilimii şi a bisericii, transformînd-o în mica proprietate parcelară — aşa cum vor să facă astăzi republicanii spanioli cu marea proprietate funciară care mai există încă —, şi au creat astfel o clasă de mici proprietari funciari care de atunci a devenit elementul cel mai reacţionar al societăţii şi un obstacol permanent în calea mişcării revoluţionare a proletariatului orăşenesc. Napoleon al III-lea intenţiona ca, prin emiterea unor titluri de stat de o valoare mai mică, să creeze o clasă asemănătoare la oraşe, iar d-l Dollfus & Co., vînzînd muncitorilor lor locuinţe mici care puteau fi cumpărate în rate anuale, căutau să înăbuşe în muncitor orice manifestare a spiritului revoluţionar şi totodată să-l lege, prin această proprietate funciară, de fabrica în care lucrează. În felul acesta, planul lui Proudhon nu numai că nu a adus nici o înlesnire clasei muncitoare, dar s-a întors chiar împotriva ei“.

Cum trebuie rezolvată problema locuinţelor? În societatea modernă ea se rezolvă la fel ca oricare altă problemă socială: prin echilibrarea economică treptată a cererii şi ofertei, soluţie care generează ea însăşi în permanenţă problema şi care, deci, nu este o soluţie. Modul în care revoluţia socială va rezolva această problemă va depinde nu numai de împrejurările respective, ci şi de probleme mult mai complexe, printre care una dintre cele mai importante este desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat. Întrucît noi nu ne ocupăm de elaborarea unor sisteme utopice de organizare a viitoarei societăţi, ar fi mai mult decît inutil să ne oprim asupra acestui lucru. Un fapt este cert: în marile oraşe există încă de pe acum destule case de locuit pentru ca, prin folosirea lor raţională, să se poată rezolva imediat adevărata „lipsă de locuinţe“. Acest lucru va fi posibil, fireşte, numai dacă actualii proprietari vor fi expropriaţi, iar în casele respective vor fi mutaţi muncitorii fără locuinţă sau cei care stau în locuinţe absolut neîncăpătoare. De îndată ce proletariatul va cuceri puterea politică, o asemenea măsură, dictată de interesele binelui obştesc, va fi tot atît de uşor de înfăptuit ca oricare altă expropriere sau încartiruire efectuată de către statul modern.

***

Dar proudhonistul nostru nu este mulţumit de realizările lui de pînă acum în problema locuinţelor. El trebuie să ridice această problemă de pe pămînt şi s-o înalţe în sferele socialismului înalt, pentru ca ea să se afirme şi acolo ca o „parte“ esenţială „a problemei sociale“.

Să presupunem că productivitatea capitalului este într-adevăr apucată de coarne, ceea ce trebuie să se întîmple mai devreme sau mai tîrziu, de pildă cu ajutorul unei legi de tranziţie care să stabilească dobînda tuturor capitalurilor la 1%, bineînţeles cu tendinţa ca şi acest nivel să se apropie tot mai mult de zero, aşa încît, în cele din urmă, să nu se mai plătească decît munca necesară pentru circuitul capitalului. Ca şi toate celelalte produse, casa şi locuinţa intră, fireşte, şi ele în prevederile acestei legi... Însuşi proprietarul se va grăbi să-şi vîndă casa, căci altminteri ea ar rămîne neocupată, iar capitalul investit în ea ar deveni pur şi simplu inutil“.

Această teză cuprinde unul din principalele puncte ale catehismului proudhonist şi demonstrează clar confuzia care predomină în acest catehism.

Productivitatea capitalului“ este o absurditate, pe care Proudhon o preia fără discernămînt de la economiştii burghezi. E drept, şi economiştii burghezi afirmă că munca este izvorul oricărei avuţii şi măsura valorii tuturor mărfurilor; dar ei trebuie să şi explice cum se face că un capitalist, investind capital într-o întreprindere industrială sau într-un atelier, realizează nu numai capitalul investit, ci şi un profit. De aceea ei se încurcă inevitabil în tot felul de contradicţii şi atribuie şi capitalului o anumită productivitate. Nimic nu dovedeşte mai bine cît de pătruns este Proudhon de mentalitatea burgheză decît acest mod de a vorbi despre productivitatea capitalului. Noi am văzut încă de la început că aşa-numita „productivitate a capitalului“ nu este nimic altceva decît capacitatea proprie capitalului (în actualele condiţii sociale, fără de care nu ar exista capital) de a-şi putea însuşi munca neplătită a muncitorilor salariaţi.

Dar Proudhon se deosebeşte de economiştii burghezi prin aceea că nu aprobă această „productivitate a capitalului“, ci, dimpotrivă, descoperă în ea o încălcare a „dreptăţii eterne“. Ea este aceea care îl împiedică pe muncitor să primească întregul venit al muncii sale. Ea trebuie prin urmare desfiinţată. Dar cum? Prin micşorarea dobînzii şi, în cele din urmă, prin reducerea ei la zero cu ajutorul unor legi coercitive. Atunci, după părerea proudhonistului nostru, capitalul încetează de a mai fi productiv.

Dobînda la capitalul de împrumut este numai o parte a profitului; profitul, atît la capitalul industrial cît şi la capitalul comercial, este numai o parte a plusvalorii pe care clasa capitalistă o stoarce clasei muncitoare sub forma muncii neplătite. Legile economice care reglează dobînda sînt atît de independente de legile care reglează rata plusvalorii, pe cît este în genere cu putinţă acest lucru pentru legile uneia şi aceleiaşi formaţiuni sociale. În ceea ce priveşte însă repartiţia acestei plusvalori între diferiţii capitalişti, este limpede că pentru industriaşii şi negustorii în ale căror întreprinderi au investit mult capital alţi capitalişti, rata profitului trebuie să crească în aceeaşi măsură în care — toate celelalte condiţii rămînînd neschimbate — scade dobînda. Aşadar, micşorarea şi, în cele din urmă, desfiinţarea dobînzii n-ar „apuca“ în realitate cîtuşi de puţin aşa-numita „productivitate a capitalului“ „de coarne“, ci ar stabili doar o altă repartiţie între diferiţii capitalişti a plusvalorii neplătite, stoarsă clasei muncitoare, şi n-ar asigura vreun avantaj muncitorului faţă de capitalistul industrial, ci un avantaj pentru capitalistul industrial faţă de rentier.

Din punctul său de vedere juridic, Proudhon explică dobînda, ca şi toate realităţile economice, nu prin condiţiile producţiei sociale, ci prin legile statului în care aceste condiţii îşi găsesc expresia generală. Din acest punct de vedere, lipsit de o cît de vagă idee despre legătura dintre legile statului şi condiţiile sociale ale producţiei, aceste legi ale statului apar în mod inevitabil ca dispoziţii absolut arbitrare, care pot fi tot aşa de bine înlocuite în orice moment prin altele diametral opuse. De aceea pentru Proudhon nimic nu-i mai uşor decît să emită un decret — de îndată ce ar putea s-o facă — prin care dobînda să fie micşorată la 1%. Dar dacă toate celelalte condiţii sociale rămîn neschimbate, acest decret al lui Proudhon nu va exista decît pe hîrtie. În pofida tuturor decretelor, dobînda va continua să fie reglată, ca şi pînă acum, de legile economice cărora le este supusă astăzi. Ca şi pînă acum persoane solvabile vor lua bani cu împrumut cu dobînda de 2, 3, 4 şi mai mult la sută, după împrejurări, cu singura deosebire că rentierii vor fi prudenţi şi vor împrumuta bani numai persoanelor din partea cărora nu riscă un proces judiciar. De altfel acest plan măreţ de a-i răpi capitalului „productivitatea“ este vechi, tot atît de vechi ca şi legile cu privire la camătă, care nu urmăreau decît să limiteze dobînda şi care acum au fost pretutindeni abrogate, deoarece în practică au fost întotdeauna încălcate sau ocolite, iar statul a fost nevoit să-şi recunoască neputinţa în faţa legilor producţiei sociale. Şi poate oare reintroducerea acestor legi medievale, inaplicabile, „să apuce de coarne productivitatea capitalului“? După cum vedem, cu cît analizăm mai amănunţit proudhonismul, cu atît ne apare mai reacţionar.

Iar cînd dobînda va fi redusă în felul acesta la zero, aşadar cînd dobînda la capital va fi desfiinţată, „nu se va mai plăti nimic altceva decît munca necesară pentru circuitul capitalului“. Cu alte cuvinte, desfiinţarea dobînzii echivalează cu desfiinţarea profitului şi chiar a plusvalorii. Dar dacă realmente ar fi posibil ca dobînda să fie desfiinţată printr-un decret, care ar fi rezultatul? Pentru clasa rentierilor nu ar mai avea sens să dea cu împrumut capital sub formă de avansuri; l-ar investi ea însăşi pe contul ei în întreprinderi industriale proprii sau în societăţi pe acţiuni. Masa plusvalorii pe care clasa capitaliştilor o stoarce clasei muncitoare ar rămîne aceeaşi, numai repartiţia ei s-ar schimba, şi nici aceasta într-o măsură însemnată.

De fapt proudhonistul nostru pierde din vedere faptul că şi acum, la cumpărarea de mărfuri în societatea burgheză, nu se plăteşte în medie mai mult decît „munca necesară pentru circuitul capitalului“ (ceea ce vrea să însemne: pentru producerea unei mărfi). Munca este măsura valorii tuturor mărfurilor, şi în societatea modernă — abstracţie făcînd de fluctuaţiile pieţei — este pur şi simplu imposibil ca, în general, mărfurile să fie plătite mai mult decît munca necesară pentru producerea lor. Nu, nu, scumpe proudhonist, alta-i buba, şi anume aceea că „munca necesară pentru circuitul capitalului“ (ca să folosesc felul dv. confuz de exprimare) nu este plătită în întregime! Cum se întîmplă aceasta, puteţi citi la Marx („Capitalul“, p. 128—160).

Dar asta nu-i tot. Dacă se desfiinţează dobînda la capital (Kapitalzins), se desfiinţează şi chiria (Mietzins). Deoarece „casa şi locuinţa intră, ca toate celelalte produse, în prevederile acestei legi“. Este întocmai mentalitatea maiorului de tip vechi care spune unui militar cu termen redus: „Ia-ascultă, aud că eşti doctor; treci din cînd în cînd pe la mine; cînd ai nevastă şi şapte copii, este întotdeauna cîte ceva de oblojit“.

Militarul cu termen redus: „Vă rog să mă iertaţi, domnule maior, dar sînt doctor în filozofie!“

Maiorul: „Tot una e, felceru-i felcer!“

Aşa şi proudhonistul nostru: chirie (Mietzins) sau dobîndă la capital (Kapitalzins) lui îi e tot una; dobînda e dobîndă, felceru-i felcer. — Am văzut mai sus că preţul închirierii (Mietpreis), vulgo chiria (Mietzins), se compune: 1) în parte din rentă funciară; 2) în parte din dobînda la capitalul investit în construcţie, inclusiv profitul antreprenorului; 3) în parte din cheltuieli pentru reparaţii şi asigurări; 4) în parte din rate anuale de amortizare a capitalului investit în construcţie, inclusiv profitul, în măsura în care casa se degradează.

Acum chiar şi un orb trebuie să vadă că

însuşi proprietarul se va grăbi să-şi vîndă casa, căci altminteri ea ar rămîne neocupată, iar capitalul investit în ea pur şi simplu n-ar aduce profit“.

Fireşte. Dacă se desfiinţează dobînda la capitalul de împrumut, atunci nici un proprietar nu va mai putea primi un ban chirie pentru casa lui, şi aceasta numai pentru că Miete poate fi numit şi Mietzins şi pentru că ea include o parte care reprezintă realmente dobînda la capital. Felcerul e felcer. Dacă, în ceea ce priveşte dobînda obişnuită la capital, legile cu privire la camătă au putut fi făcute ineficace numai datorită faptului că au fost ocolite, ele nu au afectat vreodată nici măcar cît de cît nivelul chiriei. Numai Proudhon putea să-şi închipuie că noua sa lege cu privire la camătă va regla şi va desfiinţa treptat nu numai simpla dobîndă la capital, dar şi complicata chirie (Mietzins) pentru locuinţe. De ce atunci să se mai cumpere cu bani grei de la proprietar casa care „este pur şi simplu inutilă“, şi de ce în asemenea situaţie proprietarul n-ar mai da şi bani pe deasupra ca să scape de această casă, care este „pur şi simplu inutilă“, ca să fie scutit de cheltuielile de reparaţii — asta nu se ştie.

După această strălucită performanţă în domeniul socialismului superior (suprasocialism, cum îl numeşte maestrul Proudhon), proudhonistul nostru se consideră în drept să se avînte şi mai sus.

Acum nu ne-a rămas decît să tragem unele concluzii, pentru a aduce lumină în toate aspectele acestei probleme atît de importante“.

Care sînt aceste concluzii? Ele rezultă tot atît de puţin din cele spuse mai sus, cum rezultă şi deprecierea caselor de locuit din desfiinţarea dobînzii, şi, despuiate de frazeologia pompoasă şi solemnă a autorului nostru, ele nu mai înseamnă decît că, pentru o mai bună desfăşurare a operaţiei de răscumpărare a locuinţelor închiriate, sînt necesare: 1) o statistică exactă a obiectului, 2) o bună poliţie sanitară şi 3) asociaţii ale muncitorilor constructori care să preia construcţia de noi locuinţe; desigur, lucruri foarte bune şi frumoase, numai că, în pofida frazeologiei şarlataneşti, ele nu sînt nicidecum în stare „să elucideze“ confuzia de idei a lui Proudhon.

Acela care a înfăptuit lucruri atît de mari are, desigur şi dreptul de a face muncitorilor germani o recomandare serioasă:

Noi credem că aceste probleme şi altele asemănătoare sînt vrednice de atenţia democraţiei sociale... Ea trebuie să caute să elucideze, aşa cum a elucidat aici problema locuinţelor, şi celelalte probleme la fel de importante, cum sînt creditul, datoria publică, datoriile particulare, impozitele etc.“ etc. etc.

Aşadar, proudhonistul nostru ne promite o serie întreagă de articole despre „probleme asemănătoare“, şi dacă le va trata pe toate la fel de amănunţit ca pe „atît de importanta problemă“ de faţă, ziarul „Volksstaat“ va avea manuscrise pentru un an întreg. Dar noi putem anticipa — totul se va reduce la cele deja spuse: dobînda la capital se desfiinţează, cu aceasta dispare şi dobînda care trebuie plătită pentru datoria publică şi pentru datoriile particulare, creditul devine gratuit etc. Acelaşi cuvînt magic este aplicat oricărui alt subiect şi în fiecare caz în parte se obţine cu o logică implacabilă acelaşi rezultat uimitor: că, dacă dobînda la capital este desfiinţată, nu mai trebuie plătite nici un fel de dobînzi pentru banii împrumutaţi.

De altfel sînt şi frumoase problemele cu care ne ameninţă proudhonistul nostru. Creditul! De ce credit are nevoie muncitorul în afară de acela de la o leafă la alta sau de creditul casei de amanet? Dacă acesta îi este acordat gratuit sau contra dobîndă, fie ea şi dobînda cămătărească a caselor de amanet, este oare o deosebire pentru el? Şi dacă, vorbind în general, el ar avea vreun avantaj de pe urma acestui lucru, dacă, prin urmare, cheltuielile de producţie a forţei de muncă s-ar micşora, n-ar trebui oare să scadă şi preţul forţei de muncă? — Dar pentru burghez, şi mai ales pentru micul burghez, creditul este o problemă importantă, şi în special pentru micul burghez ar fi o afacere minunată să poată obţine oricînd credit, şi încă fără a plăti dobîndă. — „Datoria publică“! Clasa muncitoare ştie că nu ea a contractat-o, şi, atunci, cînd va prelua puterea, va lăsa plata ei în seama acelora care au contractat-o. — „Datoriile particulare!“ — vezi creditul. — „Impozitele“! Lucruri în care burghezia este mult interesată, dar muncitorii aproape de loc: ceea ce muncitorul plăteşte ca impozit intră în ultimă instanţă în cheltuielile de producţie a forţei de muncă şi trebuie deci să fie acoperite de capitalist. Toate aceste puncte, care ne sînt prezentate aici ca probleme foarte importante pentru clasa muncitoare, prezintă în realitate un interes esenţial doar pentru burghez şi mai mult încă pentru micul burghez, iar noi afirmăm în pofida celor spuse de Proudhon, că clasa muncitoare nu este chemată să apere interesele acestor clase.

Despre marea problemă care priveşte într-adevăr pe muncitori, despre relaţiile dintre capitalist şi muncitorul salariat, despre faptul că capitalistul se poate îmbogăţi de pe urma muncii muncitorilor săi, despre aceasta proudhonistul nostru nu suflă nici un cuvînt. Domnul şi maestrul său s-a ocupat, ce-i drept, de această problemă, dar nu a adus nici o lămurire, şi chiar în ultimele sale lucrări n-a mers în fond mai departe decît „Philosophie de la misère“ („Filozofia mizeriei“), a cărei inconsistenţă a fost demonstrată de Marx într-un mod strălucit încă în 1847.

Este regretabil că în decurs de douăzeci şi cinci de ani muncitorii de limbi romanice nu au avut aproape nici o altă hrană spirituală socialistă decît scrierile acestui „socialist al celui de-al doilea Imperiu“. Ar fi însă de două ori mai regretabil dacă teoria proudhonistă ar inunda acum şi Germania. Fiţi însă pe pace. Punctul de vedere teoretic al muncitorilor germani e cu cincizeci de ani mai avansat decît cel proudhonist, şi va fi de ajuns să dăm drept exemplu chiar şi numai această problemă a locuinţelor pentru a fi scutiţi pe viitor de alte eforturi în această privinţă.



  Nota lui Engels la ediţia din 1887

În ce fel apare de la sine această rezolvare a problemei locuinţelor prin legarea muncitorilor de „căminul“ lor situat în apropierea oraşelor americane mari sau a celor în plină dezvoltare, ne arată următorul pasaj dintr-o scrisoare a lui Eleanor Marx-Aveling din Indianopolis, datată 28 noiembrie 1886: „La Kansas City, sau, mai bine zis, în apropierea acestei localităţi, am văzut într-o regiune încă complet sălbatică nişte barăci de lemn mizerabile, compuse din vreo trei încăperi; terenul costa 600 de dolari şi avea exact suprafaţa căsuţei construite pe el şi care costa alţi 600 de dolari, în total 4.800 de mărci pentru o magherniţă nenorocită, situată într-o regiune mlăştinoasă şi pustie, la distanţă de o oră de oraş“. În felul acesta muncitorii trebuie să se împovăreze cu ipoteci mari pentru a obţine aceste locuinţe şi devin astfel realmente sclavi ai patronilor lor; ei sînt legaţi de casele lor, nu pot pleca şi trebuie să accepte orice condiţii de muncă li se oferă.





Doua Secţiune


Cum rezolvă burghezia problema locuinţelor


I



În secţiunea cu privire la rezolvarea proudhonistă a problemei locuinţelor am subliniat cît de mult este mica burghezie direct interesată în această problemă. Dar ea prezintă un interes deosebit şi pentru marea burghezie, deşi indirect. Ştiinţele moderne ale naturii au dovedit că aşa-numitele „mahalale“ în care sînt îngrămădiţi muncitorii constituie focarele tuturor epidemiilor care bîntuie din timp în timp în oraşele noastre. Holera, tifosul, febra tifoidă, vărsatul şi alte boli pustiitoare se transmit prin aerul pestilenţial şi apa infectată a acestor cartiere muncitoreşti; acolo ele nu dispar aproape niciodată cu totul, iar atunci cînd au condiţii prielnice, devin epidemice, se răspîndesc şi dincolo de focarul lor, pătrunzînd în cartierele mai sănătoase şi aerisite, locuite de domnii capitalişti. Clasa dominantă a capitaliştilor nu-şi poate îngădui plăcerea de a lăsa clasa muncitoare pradă bolilor epidemice fără a suferi şi ea consecinţele; urmările se răsfrîng asupra capitaliştilor înşişi, şi îngerul morţii seceră printre ei tot aşa de necruţător ca şi printre muncitori.

De îndată ce acest lucru a fost stabilit în mod ştiinţific, burghezii filantropi au fost cuprinşi de o nobilă emulaţie în ceea ce priveşte ocrotirea sănătăţii muncitorilor lor. S-au înfiinţat societăţi, s-au scris cărţi, s-au făcut propuneri, au fost dezbătute şi decretate diferite legi pentru a zăgăzui repetatele molime. Au fost cercetate condiţiile în care locuiesc muncitorii şi s-au făcut încercări de a se înlătura racilele cele mai flagrante. În special în Anglia, unde marile oraşe sînt mai numeroase decît oriunde, şi, prin urmare, pentru marea burghezie această problemă se punea cu cea mai mare acuitate, s-a desfăşurat o activitate intensă; au fost numite comisii guvernamentale pentru a cerceta condiţiile sanitate în care trăieşte clasa muncitoare; rapoartele lor care se deosebesc într-un mod demn de laudă de toate rapoartele de pe continent prin preciziunea, minuţiozitatea şi obiectivitatea lor au constituit baza unor legi noi, mai mult sau mai puţin radicale. Oricît de incomplete ar fi aceste legi, ele întrec totuşi cu mult tot ceea ce s-a realizat pînă acum pe continent în acest sens. Şi totuşi orînduirea socială capitalistă generează necontenit şi în mod inevitabil racilele de a căror remediere e vorba, încît chiar şi în Anglia abia dacă s-a făcut un pas înainte în această direcţie.

Ca de obicei, Germania a avut nevoie de un timp mult mai îndelungat pînă ce focarele de epidemii, existente şi aici în mod cronic, să atingă gradul de intensitate necesar pentru a trezi din toropeală marea burghezie. Dar încetul cu încetul se face oţetul, şi astfel a apărut, în sfîrşit, şi la noi o literatură burgheză cu privire la sănătatea publică şi la problema locuinţelor, un extras diluat al precursoarelor ei din străinătate, mai cu seamă al celei engleze, şi căreia i se dă, cu ajutorul unor fraze sonore şi solemne, aparenţa unei concepţii mai înalte. Din această literatură face parte: Dr. Emil Sax: „Die Wohnungszustände der arbeitenden Classen und ihre Reform“, Viena, 1869.

Am ales pentru a expune modul în care burghezia tratează problema locuinţelor, această lucrare numai datorită faptului că ea încearcă să sintetizeze pe cît posibil întreaga literatură burgheză pe tema respectivă. Frumoasă literatură i-a servit autorului nostru drept „izvoare“! Dintre rapoartele parlamentare engleze, cu adevărat izvoarele principale, sînt menţionate numai trei dintre cele mai vechi; întreaga lucrare dovedeşte că autorul nu şi-a aruncat niciodată ochii pe vreunul din ele -, în schimb ne sînt prezentate un şir întreg de scrieri burgheze banale, binevoitor-filistine şi ipocrit-filantropice: Ducpétiaux, Roberts, Hole, Huber, dezbaterile congreselor engleze de ştiinţe sociale (sau, mai bine zis, de spanac social), revista Uniunii pentru bunăstarea clasei muncitoare din Prusia, raportul oficial austriac cu privire la expoziţia mondială de la Paris, rapoartele oficiale bonapartiste cu privire la aceeaşi expoziţie. „Illustrated London News“, „Über Land und Meer“ şi, în sfîrşit, „o autoritate notorie“, un om cu „o minte practică, pătrunzătoare“, „înzestrat cu o mare putere de convingere;“ şi anume Julius Faucher ! Nu lipseşte din această listă de izvoare decît „Gartenlaube“, „Kladderadatsch“ şi puşcaşul Kautschke“.

Pentru a evita orice înţelegere greşită a punctului de vedere al d-lui Sax, el declară la p. 22:

Denumim economie socială învăţătura despre economia naţională aplicată la problemele sociale, mai exact chintesenţa mijloacelor şi căilor pe care ni le oferă această ştiinţă pentru a ridica în cadrul orînduirii sociale existente, pe baza legilor ei «imanente», clasele aşa-zis (1) neavute la nivelul celor avute“.

Nu ne oprim la ideea confuză că „ştiinţele economice“, sau economia politică, s-ar ocupa în genere cu altceva decît cu probleme „sociale“. Trecem de-a dreptul la punctul principal. Dr. Sax cere ca „legile imanente“ ale economiei burgheze, „cadrul orînduirii sociale existente“, cu alte cuvinte modul de producţie capitalist să rămînă neschimbat, şi totuşi „clasele aşa-zis neavute“ să fie ridicate „la nivelul celor avute“. O premisă inevitabilă a modului de producţie capitalist este însă existenţa unei clase nu aşa-zis neavute, ci realmente neavute, care să nu aibă nimic altceva de vîndut decît forţa ei de muncă şi care de aceea să fie nevoită să vîndă capitalistului industrial această forţă de muncă. Sarcina „economiei sociale“ — noua ştiinţă descoperită de d-l Sax — constă, prin urmare, în a găsi mijloacele şi căile pentru a transforma în cadrul unei orînduiri sociale care se bazează pe antagonismul dintre capitalişti, posesori ai tuturor materiilor prime, uneltelor de producţie şi mijloacelor de subzistenţă, pe de o parte, şi muncitorii salariaţi neavuţi, care nu posedă nimic altceva decît forţa lor de muncă, pe de altă parte, deci, în cadrul acestei orînduiri sociale, pe toţi muncitorii salariaţi în capitalişti, fără ca ei să înceteze de a mai fi muncitori salariaţi. D-l Sax îşi închipuie că a rezolvat această problemă. Poate că el va binevoi să ne arate cum pot fi transformaţi în mareşali toţi soldaţii armatei franceze, care de la Napoleon I încoace îşi poartă în raniţă bastonul de mareşal fără a înceta să rămînă simpli soldaţi. Sau cum s-ar putea face ca toţi cei 40.000.000 de supuşi ai Imperiului german să devină împăraţi germani.

Esenţa socialismului burghez constă tocmai în dorinţa de a menţine baza tuturor racilelor societăţii actuale şi de a înlătura totodată aceste racile. Socialiştii burghezi doresc, după cum s-a arătat încă în „Manifestul Comunist“, „să tămăduiască relele sociale pentru a asigura existenţa societăţii burgheze“; ei vor „burghezia fără proletariat. După cum am văzut, d-l Sax pune problema exact în acelaşi fel. Soluţia problemei sociale o vede în rezolvarea problemei locuinţelor; el este de părere că

prin ameliorarea locuinţelor claselor muncitoare se poate remedia cu succes mizeria materială şi morală descrisă, şi astfel — printr-o îmbunătăţire pe scară largă numai a condiţiilor de locuit — partea covîrşitoare a acestor clase ar putea fi ridicată din mocirla existenţei lor, adeseori aproape inumană, pe culmile pure ale bunăstării materiale şi spirituale“ (p. 14).

În treacăt fie zis, este în interesul burgheziei de a estompa existenţa proletariatului creat de relaţiile de producţie burgheze şi care constituie condiţia dăinuirii acestora. De aceea d-l Sax ne povesteşte la p. 21 că prin clase muncitoare se înţeleg, în afară de muncitorii propriu-zişi, toate „clasele neînstărite ale societăţii“, în genere „oamenii mărunţi“, cum sînt meseriaşii, văduvele, pensionarii (!), funcţionarii inferiori etc. Socialismul burghez întinde mîna socialismului mic-burghez.

De unde provine lipsa de locuinţe? Cum a luat naştere? Ca bun burghez, nu se cade ca d-l Sax să ştie că ea este un produs necesar al societăţii burgheze; că nu se poate să nu existe o lipsă de locuinţe într-o societate în care marea masă muncitoare nu are alt venit decît salariul, adică totalitatea mijloacelor de subzistenţă necesare existenţei şi perpetuării ei; în care în permanenţă noile perfecţionări în tehnica maşinilor etc. lasă fără lucru mase de muncitori; în care violentele fluctuaţii industriale, care survin în mod periodic, determină, pe de o parte, existenţa numeroasei armate de rezervă a şomerilor, iar pe de altă parte azvîrle din cînd în cînd în stradă o masă mare de muncitori, lăsîndu-i fără lucru; în care muncitorii sînt înghesuiţi în masă în oraşele mari, şi anume într-un ritm mai rapid decît se construiesc în condiţiile existente locuinţe pentru ei; în care, prin urmare, chiar şi pentru cele mai mizerabile cocine trebuie să se găsească întotdeauna chiriaşi; în care, în sfîrşit, proprietarul de imobile, în calitatea sa de capitalist, are nu numai dreptul, ci chiar, datorită concurenţei, ca să spunem aşa, obligaţia de a stoarce, fără nici un fel de scrupule, din proprietatea sa imobiliară, chiriile cele mai mari. Într-o asemenea societate lipsa de locuinţe nu este de loc întîmplătoare, ci o instituţie necesară; ea nu poate fi înlăturată, împreună cu repercusiunile ei asupra sănătăţii etc., decît transformînd din temelii întreaga orînduire socială care o generează. Dar socialismul burghez nu se cade să ştie acest lucru. Nu se cade ca el să-şi explice lipsa de locuinţe prin relaţiile existente. Nu-i rămîne, aşadar, nici un alt mijloc decît să recurgă la fraze moralizatoare şi s-o explice prin răutatea omenească, pasămite prin păcatul originar.

Şi nu poţi să nu recunoşti — şi, prin urmare, să negi“ (isteaţă concluzie!) — „că de vină... sînt în mică parte înşişi muncitorii care solicită locuinţe, în cea mai mare parte însă cei care îşi asumă sarcina de a satisface această nevoie, sau cei care, deşi dispun de mijloacele necesare, nici nu şi-o asumă măcar, adică clasele sociale suprapuse, avute. Vina acestora din urmă... constă în aceea că nu au grijă să asigure o ofertă îndestulătoare de locuinţe bune“.

Tot aşa cum Proudhon ne transpune din domeniul economic în cel juridic, socialistul nostru burghez ne transpune aici din domeniul economic în cel al moralei. Nimic mai firesc. Cine declară intangibile „legile imanente“ ale actualei societăţi burgheze şi modul de producţie capitalist şi vrea totuşi să înlăture consecinţele lor neplăcute, dar inevitabile, nu are altă ieşire decît să ţină capitaliştilor predici moralizatoare, al căror efect înduioşător se volatilizează de îndată ce intervine interesul privat, şi, la nevoie, concurenţa. Aceste predici seamănă întocmai cu acelea ale găinii de la marginea iazului în care înoată zglobiu răţuştele clocite de ea. Răţuştele se avîntă în apă cu toate că apa nu are bîrne, iar capitaliştii se aruncă asupra profitului cu toate că acesta e lipsit de sentiment. „În materie de bani încetează orice sentimentalism“, a spus încă bătrînul Hansemann, care în această privinţă era mai versat decît d-l Sax.

Locuinţele bune sînt atît de scumpe, încît pentru marea majoritate a muncitorilor ele sînt cu totul inaccesibile. Marele capital... se eschivează cu teamă de la construirea de locuinţe pentru clasele muncitoare... astfel încît aceste clase, în ceea ce priveşte nevoia lor de locuinţe, încap în cea mai mare parte pe mîna speculanţilor“.

Oribilă speculă! Marele capital, fireşte, niciodată nu face speculă! Dar nu reaua-voinţă, ci numai ignoranţa împiedică marele capital să facă speculă cu locuinţele pentru muncitori:

Proprietarii de imobile nici nu ştiu ce rol mare şi important are satisfacerea normală a nevoii de locuinţe..., ei nu ştiu ce rău fac oamenilor oferindu-le cu atîta lipsă de răspundere, cum se întîmplă de obicei, locuinţe atît de proaste şi insalubre şi, în sfîrşit, ei nu ştiu cît de mult îşi dăunează lor înşile prin aceasta“ (p. 27).

Dar pentru a se ajunge la lipsa de locuinţe, ignoranţei capitaliştilor trebuie să i se adauge ignoranţa muncitorilor. După ce a admis că „păturile cele mai de jos“ ale muncitorilor, „pentru a nu rămîne cu totul fără adăpost, sînt silite (!) să-şi caute un culcuş pentru noapte oriunde şi în orice condiţii, ele fiind în această privinţă cu totul dezarmate şi neputincioase“, d-l Sax ne povesteşte:

Este un fapt îndeobşte cunoscut că mulţi dintre ei“ (muncitorii), „din uşurinţă, dar mai ales din ignoranţă, răpesc organismului lor, s-ar putea spune aproape cu virtuozitate, condiţiile unei dezvoltări fireşti şi ale unei existenţe sănătoase, întrucît nu au nici cea mai elementară noţiune despre o igienă raţională şi mai ales despre însemnătatea enormă pe care o are locuinţa din acest punct de vedere“ (p. 27).

Aici însă încep să iasă la iveală urechile de măgar ale burghezului. Pe cînd la capitalişti „vina“ se transformă în ignoranţă, la muncitori ignoranţa nu este decît un motiv pentru a-i învinui. Ascultaţi:

Aşa se face“ (adică din pricina ignoranţei) „că ei se mută în locuinţe intunecoase, igrasioase, neîncăpătoare, într-un cuvînt în locuinţe care contravin oricăror reguli de igienă, numai ca să economisească ceva din chirie... că adesea mai multe familii închiriază o singură locuinţă, ba chiar o singură cameră, numai şi numai pentru a plăti o chirie cît mai mică, în timp ce, pe de altă parte, îşi risipesc în mod cu adevărat condamnabil cîştigul pe băutură şi pe tot felul de distracţii ieftine“.

Într-adevăr, banii pe care muncitorii „îi risipesc pe rachiu şi tutun“ (p. 28), „viaţa de cîrciumă, cu toate consecinţele ei deplorabile, care, ca o greutate de plumb, trage muncitorimea în mocirlă“, îi stau d-lui Sax ca o greutate de plumb în stomac. Faptul că în împrejurările date beţia printre muncitori este un produs inevitabil al condiţiilor lor de viaţă, tot atît de inevitabil ca şi tifosul, crima, paraziţii, portărelul şi alte boli sociale, în aşa măsură inevitabil încît cifra medie a celor căzuţi în patima beţiei poate fi dinainte calculată, — nici acest lucru nu se cade, fireşte, să-l ştie d-l Sax. De altfel încă bătrînul meu învăţător spunea: „Oamenii simpli se duc la cîrciumă, lumea bună — la club“, şi, deoarece am fost în ambele locuri, pot să confirm că aşa este.

Toată vorbăria despre „ignoranţa“ ambelor părţi se reduce la vechile fraze despre armonia dintre interesele capitalului şi ale muncii. Dacă şi-ar cunoaşte adevăratele interese, capitaliştii ar pune la dispoziţia muncitorilor locuinţe bune şi în genere le-ar face viaţa mai uşoară; iar dacă muncitorii şi-ar cunoaşte adevăratele lor interese, n-ar declara greve, nu s-ar ocupa de social-democraţie, n-ar face politică, ci ar da frumuşel ascultare superiorilor lor, capitaliştii. Din păcate, interesele ambelor părţi nu coincid nicidecum cu predicile d-lui Sax şi ale nenumăraţilor săi precursori. De mai bine de 50 de ani se predică evanghelia armoniei dintre capital şi muncă; filantropia burgheză a cheltuit bani grei ca să dovedească această armonie prin instituţii model, dar, după cum vom vedea mai jos, în aceşti 50 de ani nu s-a făcut nici un pas înainte.

Autorul nostru trece acum la rezolvarea practică a problemei. Cît de puţin revoluţionară a fost propunerea lui Proudhon de a face din muncitori proprietarii locuinţelor lor reiese chiar şi numai din faptul că încă înaintea lui socialismul burghez a încercat, şi mai încearcă şi acum, s-o pună în practică. D-l Sax declară şi el că problema locuinţelor nu poate fi pe deplin soluţionată decît atunci cînd li se vor da muncitorilor locuinţe în proprietate (p. 58 şi 59). Mai mult, la acest gînd el cade într-un extaz liric, care se exprimă în următoarea tiradă înflăcărată:

Este ceva specific în nostalgia proprietăţii funciare înrădăcinată în om, această pornire pe care nici măcar ritmul trepidant al afacerilor de astăzi n-a fost în stare s-o atenueze. Este simţămîntul instinctiv al importanţei economice pe care o prezintă proprietatea funciară. Prin ea omul dobîndeşte un reazem sigur, prinde parcă rădăcini puternice în pămînt, şi orice gospodărie (!) găseşte în proprietatea funciară baza cea mai trainică. Dar puterea binefăcătoare a proprietăţii funciare depăşeşte cu mult cadrul acestor avantaje materiale. Cine are norocul să aibă o asemenea proprietate a atins cea mai înaltă treaptă posibilă a independenţei economice; el dispune de un domeniu în care poate tăia şi spînzura în mod suveran, este propriul său stăpîn, are o anumită putere şi un sprijin sigur pentru zile negre; conştiinţa de sine a omului creşte şi o dată cu ea forţa sa morală. De aici decurge marea importanţă a proprietăţii în problema de faţă... Muncitorul astăzi neputincios în faţa vicisitudinilor vieţii, aflat într-o permanentă dependenţă faţă de patron, ar fi astfel ferit într-o anumită măsură de această situaţie precară, ar deveni capitalist şi s-ar vedea asigurat împotriva primejdiei şomajului sau a incapacităţii de muncă, datorită creditului imobiliar de care ar dispune în consecinţă. Prin aceasta el ar fi ridicat din clasa celor neavuţi“ (p. 63).

După cum se vede, d-l Sax presupune că omul este în esenţă ţăran, altminteri n-ar atribui muncitorilor din marile noastre oraşe nostalgia proprietăţii funciare, pe care nimeni altul nu a descoperit-o la ei. Pentru muncitorii noştri din marile oraşe, libertatea de mişcare este o primă condiţie vitală, iar proprietatea funciară nu poate fi pentru ei decît o cătuşă. Daţi-le case proprii, încătuşaţi-i iarăşi de glie şi veţi frînge puterea lor de rezistenţă împotriva încercărilor fabricanţilor de a scădea salariile. Nu este exclus ca vreun muncitor să-şi poată vinde în anumite împrejurări căsuţa; dar în cazul unei greve serioase sau al unei crize industriale generale, toate casele aparţinînd muncitorilor respectivi ar fi oferite spre vînzare şi, prin urmare, sau nu ar găsi cumpărători, sau ar trebui să fie vîndute cu mult sub preţul de cost. Şi chiar dacă s-ar găsi cumpărători pentru toate, tot nu s-ar alege nimic din întreaga mare reformă a d-lui Sax cu privire la locuinţe, şi el ar fi nevoit s-o ia din nou de la capăt. Dar poeţii trăiesc într-o lume imaginară; la fel şi d-l Sax, care îşi imaginează că proprietarul funciar „a atins cea mai înaltă treaptă a independenţei economice“, că are „un reazem sigur“, „devine capitalist şi se vede asigurat împotriva primejdiei şomajului sau a incapacităţii de muncă, datorită creditului imobiliar de care ar dispune în consecinţă“ etc. Ar fi bine ca d-l Sax să se uite la ţăranii francezi şi la ţăranii noştri renani cu gospodării mici; casele şi ţarinile lor sînt la maximum grevate de ipoteci, recolta lor aparţine creditorilor încă înainte de a fi strînsă, iar pe „domeniul“ lor nu ei taie şi spînzura în mod suveran, ci cămătarul, avocatul şi portărelul. Aceasta este într-adevăr cea mai înaltă treaptă posibilă a independenţei economice — pentru cămătar! Şi pentru ca muncitorii să-şi vadă cît mai grabnic căsuţele sub această suveranitate a cămătarului, binevoitorul domn Sax le atrage grijuliu atenţia asupra creditului imobiliar de care pot dispune în caz de şomaj sau de incapacitate de muncă, în loc să cadă în sarcina asistenţei publice.

În orice caz, d-l Sax a rezolvat problema pusă la început: muncitorul „devine capitalist“ prin cumpărarea unei căsuţe proprii.

Capitalul este stăpîn asupra muncii neplătite a altora. Căsuţa muncitorului devine, aşadar, capital numai atunci cînd el o dă cu chirie unei terţe persoane, însuşindu-şi sub formă de chirie o parte din produsul muncii acestui terţ. Tocmai prin faptul că el însuşi locuieşte în casă, aceasta nu poate să devină capital, tot aşa cum haina încetează să mai fie capital în clipa în care o cumpăr de la croitor şi o îmbrac. E drept că muncitorul care posedă o căsuţă în valoare de 1.000 de taleri încetează să mai fie proletar, dar trebuie să fii d-l Sax ca să spui că e capitalist.

Calitatea de capitalist a muncitorului nostru mai are însă şi un alt aspect. Să presupunem că într-o regiune industrială ar fi devenit o regulă ca fiecare muncitor să aibă căsuţa lui proprie. În cazul acesta clasa muncitoare din această regiune locuieşte în mod gratuit; cheltuielile pentru locuinţă nu mai sînt cuprinse în valoarea forţei sale de muncă. Dar orice reducere a cheltuielilor de producţie a forţei de muncă, adică orice scădere de durată a preţurilor la produsele necesare traiului muncitorului este echivalentă, „în baza legilor imanente ale învăţăturii despre economia naţională“, cu o scădere a valorii forţei de muncă şi, ca atare, ar duce în cele din urmă la o scădere corespunzătoare a salariului. Salariul s-ar reduce, prin urmare, în medie, cu suma medie a chiriei economisite, adică muncitorul ar plăti chirie pentru propria sa casă, dar nu, ca mai înainte, în bani daţi proprietarului casei, ci sub formă de muncă neplătită însuşită de fabricantul la care lucrează. În felul acesta, economiile muncitorului plasate în căsuţă ar deveni, într-adevăr, oarecum capital, dar capital nu pentru el, ci pentru capitalistul la care lucrează.

D-l Sax nu reuşeşte deci nici măcar pe hîrtie să-şi transforme muncitorul într-un capitalist.

În treacăt fie zis, cele arătate mai sus sînt valabile pentru toate aşa-zisele reforme sociale care se reduc la economii sau la ieftinirea mijloacelor de subzistenţă ale muncitorului. Sau aceste reforme capătă o aplicare generală, şi atunci sînt urmate de o scădere corespunzătoare a salariului, sau rămîn experienţe cu totul izolate, şi atunci însăşi existenţa lor ca excepţii izolate dovedeşte că realizarea lor pe scară largă este incompatibilă cu modul de producţie capitalist existent. Să presupunem că, prin introducerea generală a cooperativelor de consum, într-o regiune s-ar obţine ieftinirea cu 20% a mijloacelor de subzistenţă ale muncitorilor; în acest caz salariul ar trebui să scadă acolo cu timpul cu aproximativ 20%, adică în aceeaşi proporţie în care mijloacele de subzistenţă respective intră în întreţinerea muncitorilor. Dacă muncitorul cheltuieşte, de pildă, în medie, trei sferturi din salariul său săptămînal pentru aceste mijloace de subzistenţă, atunci salariul va scădea, în cele din urmă, cu 3/4 X 20 = 15%. Pe scurt: de îndată ce o asemenea reformă care economiseşte o parte din cheltuielile muncitorului devine generală, el va primi proporţional cu atît mai puţin salariu cu cît economia realizată îi va permite să-şi reducă cheltuielile. Daţi fiecărui muncitor un venit aparte, economisit, de 52 de taleri, şi salariul său săptămînal va trebui să scadă în cele din urmă cu un taler. Urmează deci: cu cît economiseşte mai mult, cu atît va primi un salariu mai mic. El nu economiseşte deci în propriul său interes, ci în acela al capitalistului. Mai este oare nevoie de altceva pentru „a-i stimula în cel mai înalt grad... prima virtute a bunului gospodar, spiritul de economie“? (p. 64).

De altfel d-l Sax ne şi spune imediat după aceea că muncitorii trebuie să devină proprietari ai locuinţelor lor nu atît în interesul lor propriu, cît în acela al capitaliştilor:

Dar nu numai muncitorimea, ci şi societatea în ansamblul ei este interesată în cel mai înalt grad ca un număr cît mai mare dintre membrii ei să fie legaţi (!) de pămînt“ (tare aş vrea să-l văd pe d-l Sax în această postură)„...Toate forţele oculte care fac să erupă vulcanul, numit problema socială, în plin clocot sub picioarele noastre — îndîrjirea proletariatului, ura..., periculoasele rătăciri ale minţii... —, toate acestea se vor risipi ca ceaţa la primele raze ale soarelui dacă... muncitorii înşişi vor trece pe această cale în clasa celor avuţi“ (p. 65).

Cu alte cuvinte: d-l Sax speră că muncitorii, printr-o deplasare a poziţiei lor de proletari, care ar fi determinată de proprietatea asupra locuinţei, vor pierde şi caracterul lor proletar şi vor deveni din nou slugi plecate, asemenea străbunicilor lor, şi ei proprietari ai caselor în care locuiau. Proudhoniştii să ia aminte.

Cu aceasta d-l Sax crede că a rezolvat problema socială:

O repartiţie mai dreaptă a bunurilor — această enigmă a sfinxului pe care atîţia oameni s-au străduit în zadar s-o rezolve — nu se află oare în faţa noastră ca un fapt palpabil, nu este ea astfel scoasă din sfera idealului şi transpusă în domeniul realităţii? Şi, dacă aceasta se realizează, nu va fi oare astfel atins unul din ţelurile cele mai înalte pe care chiar socialiştii cei mai extremişti îl prezintă drept punctul culminant al teoriilor lor?“ (p. 66).

Este un adevărat noroc că am reuşit să ajungem pînă aici, căci acest strigăt de bucurie constituie „punctul culminant“ al cărţii lui Sax, iar de acum încolo autorul începe iarăşi încetişor coborîşul din „sfera idealului“ în realitatea plată; iar cînd vom ajunge jos, vom constata că în absenţa noastră nu s-a schimbat nimic, dar absolut nimic.

Ghidul nostru ne obligă să facem primul pas la vale atunci cînd ne lămureşte că există două sisteme de locuinţe muncitoreşti: sistemul cottage, potrivit căruia fiecare familie de muncitori îşi are căsuţa ei proprie, pe cît posibil cu o grădiniţă, ca în Anglia, şi sistemul cazarmă, al marilor clădiri compuse din multe locuinţe muncitoreşti, ca la Paris, Viena etc. Un sistem intermediar este cel existent în nordul Germaniei. E drept, sistemul cottage este singurul sistem just, singurul care ar permite muncitorului să devină proprietarul casei sale, pe cînd sistemul cazarmă prezintă foarte mari dezavantaje pentru sănătatea, moralitatea şi viaţa liniştită a familiei, — dar, vai, din pricina scumpetei terenurilor, sistemul cottage este irealizabil tocmai în centrele unde se resimte lipsa de locuinţe, în marile oraşe, şi să fim mulţumiţi, dacă, în loc de mari cazărmi, s-ar construi acolo case cu cîte 4—6 locuinţe sau dacă s-ar remedia lipsurile principale ale sistemului cazarmă prin tot felul de ingeniozităţi în construcţie (p. 71—92).

Nu-i aşa că am coborît o bună bucată de drum? Transformarea muncitorilor în capitalişti, rezolvarea problemei sociale, fiecare muncitor proprietarul casei sale, — toate acestea au rămas sus, în „sfera idealului“; nouă ne rămîne doar să ne ocupăm de introducerea sistemului cottage la ţară şi să amenajăm pe cît posibil cazărmile muncitoreşti la oraşe.

Rezolvarea burgheză a problemei locuinţelor a eşuat prin urmare — după cum recunoaşte chiar autorul —, poticnindu-se de opoziţia dintre oraş şi sat. Şi acum am ajuns la miezul problemei. Problema locuinţelor poate fi rezolvată abia atunci cînd societatea se va fi transformat într-atît, încît să poată trece la desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat, exacerbată de actuala societate capitalistă. Societatea capitalistă, departe de a putea desfiinţa această opoziţie, este, dimpotrivă, nevoită s-o ascută pe zi ce trece tot mai mult. Chiar şi primii socialişti utopişti moderni, Owen şi Fourier, au văzut just acest lucru. În construcţiile lor model nu mai există o opoziţie între oraş şi sat. Lucrurile stau cu totul altfel decît pretinde d-l Sax: nu rezolvarea problemei locuinţelor rezolvă şi problema socială, ci abia prin rezolvarea problemei sociale, adică prin desfiinţarea modului de producţie capitalist devine totodată posibilă rezolvarea problemei locuinţelor. Să vrei să rezolvi problema locuinţelor şi totodată să menţii marile oraşe moderne este un nonsens. Marile oraşe moderne vor fi însă înlăturate abia prin desfiinţarea modului de producţie capitalist, şi, de îndată ce se va păşi la această desfiinţare, va fi vorba de cu totul alte lucruri decît de a procura fiecărui muncitor o căsuţă proprie.

Orice revoluţie socială va trebui însă, la început, să ia lucrurile aşa cum le găseşte şi să remedieze racilele cele mai flagrante cu mijloacele existente. Şi, după cum am mai văzut, lipsa de locuinţe poate fi imediat remediată prin exproprierea unei părţi din locuinţele luxoase, aparţinînd claselor avute, cealaltă parte urmînd să servească pentru încartiruiri.

Fondul problemei nu se schimbă cu nimic dacă în continuare d-l Sax părăseşte din nou marile oraşe şi începe o poliloghie despre colonii muncitoreşti care ar urma să fie amplasate în apropierea oraşelor, dacă zugrăveşte tot confortul unor asemenea colonii cu „instalaţie de apă, iluminaţie cu gaz aerian, încălzire cu aer cald sau apă caldă, spălătorii, uscătorii comune, camere de baie şi altele“, „cu creşă, şcoală, casă de rugăciune (!), sală de lectură, bibliotecă..., cîrciumă şi berărie, sală de dans şi de muzică decente“, case deservite toate de forţa aburilor, astfel încît „producţia“ să poată fi „readusă într-o oarecare măsură din fabrici în atelierele la domiciliu“. Colonia, aşa cum o zugrăveşte el, este împrumutată de d-l Huber nemijlocit de la socialiştii Owen şi Fourier, care, prin simpla eliminare a tot ceea ce este socialist, i-a dat un caracter cu totul burghez. Prin aceasta ea devine cu atît mai utopică. Nici un capitalist nu are interesul să înfiinţeze asemenea colonii care, de altfel, nici nu există nicăieri în lume, în afară de cea din Guise în Franţa, înfiinţată de un fourierist nu în scopul unor speculaţii rentabile, ci cu titlul de experienţă socialistă ( * ).

( * ) Dar chiar şi aceasta a devenit în cele din urmă pur şi simplu un loc de exploatare a muncitorilor. Vezi săptămînalul „Socialiste“ din Paris, 1886. [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]

D-l Sax ar fi putut tot atît de bine cita, în favoarea proiectomaniei sale burgheze, colonia comunistă „Harmony Hall“, care a fost întemeiată de Owen la Hampshire, la începutul deceniului al 5-lea, şi care a pierit de mult.

Toată această vorbărie despre înfiinţarea de colonii nu este însă decît o încercare neputincioasă de a se înălţa din nou în „sfera idealului“, la care autorul renunţă imediat. Pornim din nou rapid la vale. Soluţia cea mai simplă este

ca muncitorii să primească cu ajutorul patronilor, al fabricanţilor, locuinţe corespunzătoare, fie că înşişi aceştia le-ar construi, fie că i-ar îndemna şi sprijini pe muncitori să şi le construiască, punîndu-le la dispoziţie terenul, avansîndu-le capital pentru construcţie etc.“ (p. 106).

În felul acesta am părăsit din nou marile oraşe, unde nu poate fi vorba de aşa ceva, şi am revenit la ţară. D-l Sax demonstrează acum că este în interesul fabricanţilor înşişi ca muncitorii să primească cu ajutorul lor locuinţe acceptabile, pe de o parte pentru că aceasta ar reprezenta un bun plasament de capital, pe de altă parte pentru că inevitabila

îmbunătăţire a situaţiei muncitorilor... care va rezulta de aici va fi urmată da o sporire a forţei lor de muncă fizice şi intelectuale, ceea ce va fi, fireşte, ...deopotrivă... în folosul patronului. Astfel se precizează şi punctul de vedere just în ceea ce priveşte participarea patronilor la rezolvarea problemei locuinţelor: ea apare ca emanaţie a asociaţiei latente, a grijii patronilor, care de obicei se ascunde sub masca preocupărilor umanitariste, pentru bunăstarea fizică şi materială, spirituală şi morală a muncitorilor lor, grijă care se vede răsplătită de la sine din punct de vedere pecuniar prin succesele pe care le înregistrează, prin atragerea şi asigurarea unei muncitorimi capabile, pricepute, docile, mulţumite şi devotate“ (p. 108).

Fraza despre „asociaţia latentă“ cu care Huber a încercat să dea palavrelor burgheze filantropice o „semnificaţie mai înaltă“ nu schimbă lucrurile cu nimic. Chiar şi fără această frază marii fabricanţi din localităţile rurale, în special din Anglia, şi-au dat seama de mult că construirea de locuinţe muncitoreşti este nu numai o necesitate, constituind o parte integrantă din ansamblul de construcţii al fabricii, dar este şi foarte rentabilă. În Anglia au lăut fiinţă pe această cale adevărate aşezări, dintre care unele au devenit ulterior oraşe. Muncitorii însă, în loc să fie recunoscători capitaliştilor omenoşi, au ridicat dintotdeauna obiecţii foarte serioase împotriva acestui „sistem cottage“. Ei nu numai că trebuie să plătească preţuri de monopol pentru aceste case, deoarece fabricantul nu are concurenţi, dar la fiecare grevă rămîn imediat fără adăpost, deoarece fabricantul îi evacuează fără multă vorbă, astfel încît orice rezistenţă a lor este foarte mult îngreuiată. Amănunte în această privinţă se pot găsi în lucrarea mea „Lage der arbeitenden Klasse in England“, p. 224 şi 228. Dar d-l Sax crede că asemenea argumente „abia dacă merită să fie combătute“ (p. 111). Oare nu vrea el să-i dea muncitorului posibilitatea de a fi proprietarul căsuţei sale? Desigur, dar întrucît „patronii ar trebui să poată dispune oricînd de locuinţă, pentru ca, în cazul concedierii unui muncitor, să aibă unde să-l cazeze pe înlocuitor“ — ei bine, ar trebui ca „printr-o înţelegere să se prevadă posibilitatea de a se revoca proprietatea în asemenea cazuri“! (p. 113) ( * )

( * ) Şi în această privinţă capitaliştii englezi nu numai că au îndeplinit de mult toate dorinţele fierbinţi ale d-lui Sax, dar le-au şi depăşit considerabil. Luni 14 octombrie 1872, instanţele judecătoreşti din Morpeth însărcinate cu întocmirea listelor de alegători pentru parlament au avut de hotărît asupra cererii a 2.000 de mineri care solicitau să fie trecuţi pe listele de alegători. S-a dovedit că majoritatea acestor oameni, potrivit regulamentului minei unde lucrau, erau consideraţi nu chiriaşi ai căsuţelor locuite de ei, ci numai toleraţi, şi că puteau fi oricînd evacuaţi fără vreun preaviz (proprietarul minei şi proprietarul caselor erau, fireşte, una şi aceeaşi persoană). Judecătorul a hotărlt că aceşti oameni nu sînt chiriaşi, ci slugi, şi ca atare nu au dreptul de a figura pe liste („Daily News“ din 15 octombrie 1872.) [Nota lui Engels.]

. De astă dată am coborît neaşteptat de repede. Mai întîi a fost vorba de proprietatea muncitorului asupra căsuţei sale; apoi aflăm că acest lucru nu este posibil în oraşe şi că el poate fi realizat numai la ţară; acum ni se declară că şi la ţară această proprietate urmează să fie numai o proprietate „revocabilă printr-o înţelegere“! Cu acest gen de proprietate pentru muncitori, noua descoperire a d-lui Sax, cu această transformare a lor în capitalişti „revocabili printr-o înţelegere“, iată-ne iarăşi ajunşi cu bine pe pămînt, unde urmează să cercetăm ce au făcut realmente capitaliştii şi alţi filantropi pentru rezolvarea problemei locuinţelor.



II



Dacă ar fi să dăm crezare d-lui dr. Sax al nostru, domnii capitalişti au făcut chiar şi pînă acum multe pentru remedierea lipsei de locuinţe, dovedind astfel că problema locuinţelor poate fi rezolvată pe baza modului de producţie capitalist.

D-l Sax menţionează înainte de toate Franţa bonapartistă! După cum se ştie, în timpul Expoziţiei mondiale de la Paris, Ludovic Bonaparte a numit o comisie, însărcinată, în aparenţă, să raporteze despre situaţia claselor muncitoare din Franţa, în realitate însă, pentru a zugrăvi această situaţie ca fiind de-a dreptul paradisiacă, dînd astfel o strălucire şi mai mare gloriei imperiului. D-l Sax se referă la raportul acestei comisii, în a cărei componenţă au intrat uneltele cele mai corupte ale bonapartismului, mai ales pentru faptul că rezultatele cercetărilor ei sînt, „după propriile cuvinte ale comisiei numite în acest scop, destul de complete pentru Franţa“! Şi care sînt aceste rezultate? Din 89 demari industriaşi, respectiv societăţi pe acţiuni, care au dat informaţii, 31 nu au construit de loc locuinţe pentru muncitori; locuinţele construite adăpostesc, după aprecierea a însuşi d-lui Sax, cel mult 50.000 pînă la 60.000 de oameni, iar locuinţele se compun aproape exclusiv numai din cîte două camere pentru fiecare familie!

Se înţelege de la sine că fiecare capitalist, pe care condiţiile întreprinderii sale — forţa hidraulică, poziţia minelor de cărbuni, a zăcămintelor de minereuri de fier şi a altor mine etc. — îl leagă de o anumită localitate rurală, este nevoit să construiască locuinţe pentru muncitorii săi acolo unde ele nu există. Dar a vedea în aceasta o dovadă a existenţei „asociaţiei latente“, „o mărturie grăitoare a faptului că această problemă şi marea ei însemnătate sînt tot mai mult înţelese“, „un început foarte promiţător“ (p. 115) presupune obiceiul foarte înrădăcinat de a te amăgi pe tine însuţi. De altfel şi în această privinţă industriaşii diferitelor ţări se deosebesc în funcţie de specificul lor naţional. Aşa, de pildă, la p. 117, d-l Sax ne spune:

În Anglia abia în ultima vreme se poate observa în această direcţie o activitate sporită a patronilor. În special în localităţile rurale îndepărtate... Mai ales faptul că adeseori muncitorii aveau de parcurs un drum lung, chiar şi de la localitatea cea mai apropiată pînă la fabrică, astfel încît ajungeau acolo istoviţi şi nu mai erau in stare să depună o muncă destul de productivă, i-a determinat pe patroni să construiască locuinţe pentru muncitorii lor. Sporeşte însă şi numărul acelora care, dovedind o înţelegere mai adîncă a situaţiei, leagă reforma locuinţelor, într-o măsură mai mare sau mai mică, de toate celelalte elemente ale asociaţiei latente; acestora li se datoreşte apariţia acelor colonii înfloritoare... Numele unui Ashton la Hyde, Ashworth la Turton, Grant la Bury, Greg la Bollington, Marshall la Leeds, Strutt la Belper, Salt la Saltaire, Akroyd la Copley şi alţii sînt de aceea bine cunoscute în Regatul Unit“.

Sfîntă simplicitate şi încă şi mai sfîntă ignoranţă! Abia „în ultima vreme“ au construit fabricanţii englezi din localităţile rurale locuinţe pentru muncitori! Nu, iubite d-le Sax, capitaliştii englezi sînt cu adevărat mari industriaşi nu numai la pungă, ci şi la minte. Cu mult înainte ca Germania să fi avut o adevărată mare industrie, ei îşi dăduseră seama că, atunci cînd procesul de producţie are loc într-o localitate rurală, cheltuiala pentru locuinţele muncitoreşti reprezintă o parte necesară, direct şi indirect foarte rentabilă, a capitalului de investiţie. Cu mult înainte ca lupta dintre Bismarck şi burghezii germani să fi dăruit muncitorilor germani libertatea de asociere, practica i-a învăţat pe fabricanţii englezi, pe proprietarii de mine şi de uzine cît de mare poate fi presiunea pe care ei o exercită asupra muncitorilor grevişti atunci cînd sînt totodată proprietarii locuinţelor acestor muncitori. „Coloniile înfloritoare“ ale unui Greg, Ashton, Ashworth datează atît de puţin „din ultima vreme“, încît încă în urmă cu 40 de ani au fost ridicate în slăvi de burghezie ca modele, aşa cum am arătat eu însumi acum 28 de ani („Lage der arbeitenden Klasse in England“, în nota de la p. 228—230). Cam tot atît de vechi sînt şi coloniile lui Marshall şi Akroyd (aşa îşi ortografiază el numele), şi încă mult mai veche este aceea a lui Strutt, ale cărei începuturi datează încă din secolul trecut. Şi deoarece în Anglia durata medie a unei locuinţe muncitoreşti este de 40 de ani, d-l Sax poate lesne deduce în ce stare jalnică sînt acum aceste „colonii înfloritoare“. Mai mult decît atît, majoritatea acestor colonii nu mai sînt localităţi rurale; datorită extraordinarei dezvoltări a industriei, cele mai multe dintre ele s-au pomenit înconjurate de fabrici şi case, în aşa fel încît ele se află acum în raza unor oraşe murdare şi pline de fum cu 20.000—30.000 de locuitori şi chiar mai mulţi, ceea ce nu împiedică însă ştiinţa burgheză germană, reprezentată de d-l Sax, să repete şi azi cît mai fidel vechile osanale engleze de la 1840, care nu mai sînt de loc valabile.

Ce să mai spunem despre bătrînul Akroyd! Acest domn onorabil a fost într-adevăr un filantrop de cea mai pură speţă. Îşi iubea atît de mult muncitorii şi mai ales muncitoarele, încît concurenţii săi mai puţin filantropi din Yorkshire obişnuiau să spună despre dînsul că toţi muncitorii din fabrica lui sînt propriii lui copii! E drept că d-l Sax pretinde că în aceste colonii înfloritoare, „copii nelegitimi sînt din ce în ce mai mult o raritate“ (p. 118). Desigur, copii nelegitimi fără căsătorie, căci fetele drăguţe din regiunile industriale din Anglia se mărită foarte tinere.

De mai bine de 60 de ani în Anglia locuinţele muncitoreşti se construiesc de regulă în imediata apropiere a fiecărei fabrici mari din localităţile rurale şi o dată cu aceste fabrici. După cum am mai arătat, multe asemenea aşezări industriale au devenit nucleul în jurul căruia au luat naştere mai tîrziu întregi oraşe industriale, cu toate inconvenientele pe care le comportă ele. Aceste colonii, în loc să rezolve problema locuinţelor, de-abia au creat-o în localitatea respectivă.

În schimb, în ţările care, în ceea ce priveşte marea industrie, se tîrau doar în coada Angliei şi care de fapt au învăţat abia de la 1848 încoace ce înseamnă marea industrie, în Franţa şi în special în Germania, situaţia e cu totul alta. Aici numai uzinele şi fabricile uriaşe — bunăoară Uzinele „Schneider“ din Creusot şi „Krupp“ din Essen — s-au hotărît, după îndelungi ezitări, să construiască cîteva locuinţe pentru muncitori. Marea majoritate a industriaşilor din localităţile rurale îşi lasă muncitorii să bată kilometri întregi pe arşiţă, pe zăpadă sau pe ploaie, dimineaţa spre fabrică şi seara din nou spre casă. Aceasta se întîmplă mai ales în regiunile muntoase, în Vosgii francezi şi alsacieni, precum şi în văile rîurilor Wupper, Sieg, Agger, Lenne şi ale altor rîuri din Westfalia renană. Probabil că nici în Munţii Metalici situaţia nu este mai bună. La germani ca şi la francezi aceeaşi calicie meschină.

D-l Sax ştie prea bine că atît mult promiţătorul început cît şi coloniile înfloritoare nu înseamnă absolut nimic. El caută, aşadar, să demonstreze acum capitaliştilor ce venituri frumoase ar putea să încaseze din construirea de locuinţe muncitoreşti. Cu alte cuvinte, el caută să le indice o nouă cale pentru a-i trage pe sfoară pe muncitori.

Mai întîi el le dă exemplul unui şir întreg de societăţi londoneze de construcţii, unele cu caracter filantropic, altele înfiinţate în scopuri de speculă, care au realizat un venit net de 4—6% şi chiar mai mare. Că investirea de capital în case muncitoreşti este foarte rentabilă, nu mai e nevoie să ne-o demonstreze d-l Sax. Motivul pentru care nu se investeşte mai mult capital în asemenea case este că locuinţele mai scumpe sînt şi mai rentabile pentru proprietar. Îndemnul dat de d-l Sax capitaliştilor se reduce, prin urmare, din nou la o simplă predică moralizatoare.

În ceea ce priveşte aceste societăţi londoneze de construcţii, ale căror succese strălucite d-l Sax le trîmbiţează atît de zgomotos, ele au construit în total, potrivit propriilor sale date — care includ tot soiul de construcţii în scop de speculă —, locuinţe pentru 2.132 de familii şi 706 celibatari, prin urmare pentru mai puţin de 15.000 de persoane! Şi se găsesc oameni care îndrăznesc să prezinte cu toată seriozitatea în Germania asemenea copilării drept mari succese, în timp ce numai în partea de răsărit a Londrei un milion de muncitori au cele mai mizerabile condiţii de locuit! Toate aceste strădanii filantropice sînt de fapt atît de deplorabile şi de neînsemnate, încît în rapoartele parlamentare engleze care se ocupă de situaţia muncitorilor nici nu se pomeneşte vreodată de ele.

Cît despre ridicola necunoaştere a Londrei care se vădeşte în tot acest capitol, nici să nu mai vorbim. Un singur lucru vrem să arătăm. După părerea d-lui Sax căminul pentru celibatari din Soho a fost închis deoarece în cartierul respectiv „nu se putea conta pe o clientelă numeroasă“. D-l Sax îşi închipuie că întregul Westend al Londrei este un oraş de lux şi nu ştie că chiar în spatele străzilor celor mai elegante se află cele mai murdare cartiere muncitoreşti, ca, de pildă, Soho. Căminul model din Soho, despre care vorbeşte d-l Sax şi pe care îl ştiu încă de acum 23 de ani, a avut la început mare căutare, dar a fost închis pentru că nici un om nu a putut suporta condiţiile existente acolo. Şi era încă unul dintre cele mai bune.

Dar oraşul muncitoresc din Mulhouse, în Alsacia, nu este oare un succes?

Oraşul muncitoresc Mulhouse a dat prilej burgheziei de pe continent să facă tot atîta paradă cît a făcut burghezia engleză cu coloniile odinioară înfloritoare ale lui Ashton, Ashworth, Greg & Co. Din păcate, el nu este produsul asociaţiei „latente“, ci al asociaţiei făţişe dintre cel de-al doilea Imperiu francez şi capitaliştii alsacieni. Aceasta a fost una din experienţele socialiste ale lui Ludovic Bonaparte, pentru care statul a avansat 1/3 din capital. În 14 ani (pînă în 1867) s-au construit acolo după un sistem defectuos, care, în Anglia, unde există mai multă pricepere în această direcţie, ar fi fost de neconceput, 800 de căsuţe; aceste căsuţe, pentru care muncitorii plătesc o chirie lunară mai mare, trec după 13—15 ani în proprietatea muncitorilor. Întrucît acest fel de a dobîndi o proprietate a fost introdus de mult, după cum vom vedea, de asociaţiile cooperatiste engleze de construcţie, el nu mai trebuie inventat de bonapartiştii alsacieni. Majorările de chirie pentru cumpărarea de case sînt cam mari în raport cu cele din Anglia; muncitorul primeşte, bunăoară, după ce a plătit în rate 4.500 de franci în 15 ani, o casă care în urmă cu 15 ani valora 3.300 de franci. Dacă un muncitor vrea să se mute din casă sau rămîne în urmă cu o singură rată lunară (în care caz poate fi evacuat), i se socoteşte ca chirie anuală 6 2/3% din valoarea iniţială a casei (de pildă, 17 franci pe lună la 3.000 de franci valoarea casei) şi i se înapoiază restul, dar fără nici un ban dobîndă. Se înţelege că în felul acesta societatea poate, abstracţie făcînd de „ajutorul de stat“, să realizeze afaceri mănoase; tot astfel se înţelege că locuinţele furnizate în asemenea condiţii, chiar şi numai prin faptul că se află în afara oraşului, că sînt semirurale, sînt mai bune decît vechile locuinţe-cazarmi situate chiar în oraşe.

Nu vrem să mai vorbim despre cele cîteva experienţe din Germania, deplorabile, cum admite însuşi d-l Sax la p. 157.

Ce dovedesc, aşadar, toate aceste exemple? Pur şi simplu că construcţia de locuinţe muncitoreşti, chiar atunci cînd nu sînt încălcate toate legile igienei, este rentabilă pentru capitalist. Dar lucrul acesta nu a fost contestat niciodată, îl ştiam de mult cu toţii. Orice investiţie de capital care satisface o necesitate este rentabilă dacă este administrată în mod raţional. Tocmai aceasta e problema: de ce persistă totuşi lipsa de locuinţe, de ce nu se îngrijesc totuşi capitaliştii ca muncitorii să aibă locuinţe igienice şi în număr suficient? Şi de astă dată d-l Sax se mărgineşte să dea îndemnuri capitalului şi ne rămîne dator cu răspunsul. Adevăratul răspuns la această întrebare l-am dat în cele de mai sus.

Capitalul — acest lucru este acum definitiv stabilit — nu vrea să înlăture lipsa de locuinţe, chiar dacă ar putea s-o facă. Rămîn deci numai două paleative: întrajutorarea muncitorilor şi ajutorul de stat.

D-l Sax, un admirator înflăcărat al întrajutorării, ne poate înşira şi în domeniul problemei locuinţelor adevărate minuni. Din păcate, el este nevoit să admită din capul locului că întrajutorarea poate da anumite rezultate numai acolo unde sistemul cottage fie că există, fie că este realizabil, adică iarăşi numai în localităţile rurale; în marile oraşe însă, chiar din Anglia, întrajutorarea poate fi realizată numai în foarte mică măsură. Apoi, oftează d-l Sax

reforma se poate înfăptui cu ajutorul acesteia“ (întrajutorarea) „numai pe o cale ocolită, deci întotdeauna numai în mod incomplet, adică numai în măsura în care principiul proprietăţii private are puterea de a influenţa asupra calităţii locuinţei“.

Dar şi acest lucru este îndoielnic; în orice caz „principiul proprietăţii private“ nu a avut nicidecum o influenţă reformatoare asupra „calităţii“ stilului autorului nostru. Totuşi întrajutorarea se poate mîndri în Anglia cu asemenea minuni,

încît a depăşit cu mult tot ce s-a făcut acolo în alte direcţii pentru rezolvarea problemei locuinţelor. Este vorba de «building societies» engleze“, de care d-l Sax se ocupă mai amănunţit îndeosebi pentru că „în genere lumea îşi face o imagine incompletă sau eronată despre caracterul şi activitatea lor. Aceste building societies engleze nu sînt nicidecum... societăţi de construcţii sau asociaţii de construcţii; ele sînt mai degrabă... ceea ce în limba germană se înţelege prin «uniuni pentru achiziţionarea de case»; scopul lor este să strîngă prin cotizaţii periodice ale membrilor un fond din care, pe măsura mijloacelor disponibile, se acordă membrilor împrumuturi pentru cumpărarea de case... Building society este, prin urmare, pentru o parte din membrii ei o casă de economii, iar pentru cealaltă parte o casă de împrumut. — Building societies sînt deci instituţii de credit ipotecar înfiinţate pentru nevoile muncitorilor, în special... pentru a pune economiile muncitorilor... la dispoziţia tovarăşilor de clasă ai depunătorilor, în vederea cumpărării sau construirii de case. După cum era de presupus, aceste împrumuturi se acordă pe bază de ipotecă asupra proprietăţii respective şi în aşa fel încît rambursarea lor se face în rate, pe termene scurte, în care sînt cuprinse dobînzile şi amortizarea... în loc să li se achite depunătorilor dobînzile la sumele depuse de ei, acestea sînt trecute în creditul lor, calculîndu-se dobîndă la dobîndă... Cererea de restituire a depunerilor împreună cu dobînzile acumulate... poate fi făcută în orice moment, cu un preaviz de o lună“ (p 170—172). „În Anglia există mai bine de 2.000 de asemenea uniuni..., capitalul lor se ridică la aproximativ 15.000.000 l.st., şi vreo 100.000 de familii de muncitori au şi ajuns pe această cale în posesia unui cămin propriu; iată o cucerire socială, care desigur că nu-şi va găsi atît de curînd perechea“ (p. 174).

Din păcate intervine şi aici imediat un „dar“:

Dar prin aceasta nu s-a ajuns nicidecum la o rezolvare completă a problemei, pentru simplul motiv că procurarea de case... este accesibilă numai muncitorilor mai bine plătiţi... În speciali condiţiilor sanitare nu di se dă adesea suficientă atenţie“ (p. 176).

Pe continent „asemenea uniuni... nu prea găsesc un teren propice pentru dezvoltarea lor“. Ele presupun sistemul cottage, care aici nu există decît în localităţile rurale, unde însă muncitorii nu s-au ridicat încă pînă la înţelegerea întrajutorării. Pe de altă parte, la oraşe, unde s-ar putea crea asociaţii propriu-zise de construcţii, acestea „întîmpină greutăţi considerabile şi foarte serioase de tot felul“ (p. 179). Ele ar putea construi doar cottages, lucru cu neputinţă în oraşele mari. Într-un cuvînt, „această formă de asociaţie de întrajutorare“ nu poate „avea în împrejurările actuale — şi desigur nici într-un viitor apropiat — rolul principal în rezolvarea problemei de faţă“. Aceste asociaţii de construcţii se mai află „în stadiul primelor începuturi, încă nedezvoltate“. „Aceasta este valabil chiar şi pentru Anglia“ (p. 181).

Aşadar: capitaliştii nu vor, iar muncitorii nu pot. Şi cu aceasta am putea încheia această secţiune dacă n-ar fi absolut necesar să dăm unele lămuriri în ceea ce priveşte building societies engleze de mai sus, pe care burghezii de orientare Schulze-Delitzsch le prezintă mereu muncitorilor noştri drept model.

Aceste building societies nu sînt societăţi muncitoreşti, şi scopul lor principal nu este acela de a procura muncitorilor case proprii. Vom vedea că, dimpotrivă, aceasta se întîmplă foarte rar. Building societies sînt create în esenţă pentru speculă, cele mici, iniţiale, nu mai puţin decît urmaşele lor, mai mari. Într-o cîrciumă se adună — de obicei din iniţiativa cîrciumarului, unde au apoi loc adunările săptămînale — un număr de obişnuiţi ai localului şi prietenii lor, mici negustori, vînzători, comis-voiajori, mici patroni şi alţi mici burghezi, ici-colo şi cîte un mecanic sau alt muncitor aparţinînd aristocraţiei clasei sale, pentru a forma o asociaţie de construcţii; de obicei mobilul imediat îl constituie faptul că cîrciumarul a dibuit în vecinătate sau aiurea un teren care poate fi obţinut la un preţ relativ ieftin. Prin natura ocupaţiei lor, majoritatea membrilor nu sînt legaţi de o anumită regiune; chiar şi mulţi dintre micii negustori şi meşteşugari au în oraş numai prăvălia sau atelierul, nu şi locuinţa; cine poate, preferă să locuiască în afara oraşului plin de fum. Parcela este cumpărată şi pe ea se construiesc atîtea cottages cîte încap. Creditul celor mai înstăriţi face posibilă cumpărarea; cotizaţiile săptămînale, precum şi cîteva mici împrumuturi acoperă cheltuielile săptămînale pentru construcţie. Membrilor care urmăresc obţinerea unei case proprii li se atribuie, prin tragere la sorţi, cîte un cottage pe măsură ce sînt terminate, iar sporul corespunzător de chirie amortizează preţul de cumpărare. Acele cottages care rămîn disponibile se închiriază sau se vînd. Dacă afacerile merg bine, asociaţia de construcţii realizează o avere mai mare sau mai mică, care aparţine membrilor atîta timp cît ei îşi plătesc cotizaţiile şi care din cînd în cînd sau la dizolvarea societăţii se împarte între ei. Aceasta este istoria a nouă din zece societăţi de construcţii engleze. Celelalte sînt societăţi mai mari, create uneori sub pretexte politice sau filantropice, şi care au întotdeauna în ultimă instanţă drept scop principal să asigure economiilor micii burghezii, cu ajutorul unor speculaţii cu terenuri, un plasament ipotecar mai avantajos, cu o bună fructificare şi perspectivă de dividende.

Pe ce fel de clienţi contează aceste societăţi ne arată prospectul uneia dintre cele mai mari, dacă nu chiar celei mai mari dintre ele. „Birkbeck Building Society, 29 and 30, Southampton Buildings, Chancery Lane“ din Londra, ale cărei venituri se ridică de la înfiinţarea ei la peste 10.500.000 l.st. (70.000.000 de taleri) şi care are la bancă, precum şi plasate în efecte de stat peste 416.000 1. st., iar în prezent numără 21.441 de membri şi deponenţi, îşi face reclamă în felul următor:

Cine nu cunoaşte aşa-numitul sistem trienal al fabricanţilor de piane, potrivit căruia oricine închiriază un pian pe trei ani devine la sfîrşitul acestui interval proprietarul lui? Înainte de introducerea acestui sistem, pentru oameni cu venituri reduse a cumpăra un pian bun sau o casă era aproape la fel de greu; se plătea an de an chirie pentru pian şi se cheltuiau de două sau de trei ori mai mulţi bani decît valora pianul. Dar ceea ce-i posibil cînd e vorba de un pian este posibil şi cînd e vorba de o casă... Întrucît însă o casă costă mai mult decît un pian..., este nevoie de un timp mai îndelungat pentru a plăti preţul de cumpărare prin chirie. În consecinţă, directorii au ajuns la o înţelegere cu proprietarii de case din diferite cartiere ale Londrei şi din suburbiile ei, în virtutea căreia ei pot oferi membrilor lui Birkbeck Building Society şi altora spre alegere un mare număr de case în cele mai diferite cartiere. Sistemul pe care directorii intenţionează să-l aplice este următorul: să închirieze casele pe termen de 12 ani şi jumătate, după care, în cazul cînd s-a plătit chiria în mod regulat, casa devine proprietatea absolută a chiriaşului, fără nici un fel de altă plată ulterioară... Chiriaşul poate contracta casa şi pe un termen mai scurt, la o chirie mai mare, sau pe un termen mai lung, la o chirie mai mică... Oameni cu venituri limitate, funcţionari comerciali, vînzători şi alţii pot deveni de îndată independenţi de orice proprietar, intrînd în rîndul membrilor lui Birkbeck Building Society“.

Este destul de limpede. Nici vorbă nu poate fi de muncitori, în schimb însă se vorbeşte despre oameni cu venituri limitate, funcţionari comerciali, vînzători etc., şi în plus se presupune că, de regulă, solicitanţii posedă deja un pian. Într-adevăr, aici nici nu este vorba de muncitori, ci de mic-burghezi şi de oameni care vor şi pot să devină mic-burghezi, oameni ale căror venituri de regulă cresc treptat, deşi în anumite limite, ca, de pildă, venitul funcţionarilor comerciali şi al celor cu profesiuni similare, pe cîtă vreme venitul muncitorului, chiar dacă, în cazul cel mai bun, rămîne nominal acelaşi, în realitate scade pe măsură ce familia sa creşte şi sporesc nevoile ei. Într-adevăr, numai puţini muncitori pot, în mod excepţional, să facă parte din asemenea societăţi. Pe de o parte, venitul lor este prea mic, pe de altă parte este prea nesigur, astfel încît nu-şi pot lua angajamente pe timp de 12 ani şi jumătate. Cei cîţiva care fac excepţie de la această regulă sînt fie muncitorii cei mai bine plătiţi, fie supraveghetorii de fabrică. ( * )

( * ) Încă o mică completare cu privire în special la activitatea uniunilor de construcţii londoneze. După cum se ştie, aproape toate terenurile din Londra aparţin aproximativ unei duzine de aristocraţi, printre care cei mai de vază sînt ducii de Westminster, de Bedford, de Portland etc. Aceştia au dat iniţial în arendă diferite parcele pentru construcţie pe termen de 99 de ani, după care interval de timp urmau să reintre în posesia parcelelor cu tot ce se află pe ele. Ei închiriază acum casele pe termene mai scurte, de pildă pe 39 de ani, cu un aşa-numit repairing lease, potrivit căruia chiriaşul este obligat să repună şi să menţină casa în stare de locuit. După încheierea contractului, proprietarul terenului îl trimite pe arhitectul său şi pe funcţionarul de la serviciul de arhitectură (surveyor) din circumscripţia respectivă să inspecteze casa şi să stabilească reparaţiile necesare. Acestea sînt adeseori radicale, comportînd pînă şi reînnoirea întregii faţade, a acoperişului etc. După aceea chiriaşul depune contractul de închiriere drept garanţie la o uniune de construcţie şi primeşte de la aceasta banii necesari — pînă la 1.000 l.st., şi chiar mai mult, la o chirie anuală de 130—150 l.st. — ca avans pentru lucrările de construcţie pe care urmează să le execute pe cheltuiala sa. Aceste uniuni de construcţii au devenit, aşadar, o verigă importantă într-un sistem care are drept scop să reclădească mereu casele din Londra care aparţin marilor proprietari funciari aristocraţi, fără nici un efort din partea acestora, şi să le menţină în stare de locuit pe cheltuiala publicului. Şi asta se numeşte o rezolvare pentru muncitori a problemei locuinţelor! [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]

Oricine vede, de altfel, că bonapartiştii din oraşul muncitoresc Mulhouse nu fac decît să imite în mod jalnic aceste societăţi de construcţii engleze mic-burgheze. Singura deosebire constă în aceea că bonapartiştii, în pofida ajutorului pe care-l primesc din partea statului, îşi înşală clienţii într-o măsură mult mai mare decît. societăţile de construcţii. Condiţiile lor sînt în genere mai puţin liberale decît cele uzuale în Anglia; în timp ce în Anglia nu numai că la fiecare vărsămînt se adaugă întotdeauna dobînda şi dobînda la dobînda, ci se şi restituie integral, după un preaviz de o lună, fabricanţii din Mulhouse bagă în buzunar dobînda şi dobînda la dobînda şi restituie numai suma efectiv depusă în monedă sunătoare. Şi nimeni nu va fi mai surprins de această deosebire decît d-l Sax, în a cărui lucrare se găsesc toate acestea fără ca el să aibă habar.

Aşadar nici întrajutorarea muncitorilor nu e de nici un folos. Rămîne ajutorul statului. Ce ne poate oferi d-l Sax în această privinţă? Trei remedii:

În primul rînd, statul trebuie să aibă grijă să înlăture sau să îmbunătăţească în mod corespunzător tot ceea ce în legislaţia şi administraţia sa ar fi de natură să agraveze, într-un fel sau altul, lipsa de locuinţe care loveşte în clasele muncitoare“ (p. 187).

Aşadar: revizuirea legislaţiei cu privire la construcţia de locuinţe şi libertate pentru construcţia de locuinţe, astfel încît să se clădească mai ieftin. Dar în Anglia legislaţia cu privire la construcţia de locuinţe este redusă la minim, construcţia de locuinţe este liberă ca păsările cerului, şi totuşi lipsa de locuinţe există. Cu toate acestea, acum se construieşte în Anglia atît de ieftin, încît casele se clatină cînd trece o căruţă, şi zilnic se prăbuşesc cîteva. Chiar ieri, 25 octombrie 1872, s-au prăbuşit la Manchester dintr-o dată 6 case, rănind grav şase muncitori. Prin urmare nici aceasta nu ajută la nimic.

În al doilea rînd, puterea de stat trebuie să împiedice ca diferite persoane, în individualismul lor mărginit, să propage aceste racile sau să le provoace din nou“.

Aşadar: inspectarea din punct de vedere sanitar şi edilitar a locuinţelor muncitoreşti şi împuternicirea autorităţilor de a evacua casele insalubre şi dărăpănate, aşa cum se procedează în Anglia din 1857. Dar cum s-a înfăptuit acest lucru în Anglia? Prima lege din 1855 (Nuisances Removal Act) a rămas „literă moartă“, după cum recunoaşte însuşi d-l Sax, la fel şi a doua lege, din 1858 (Local Government Act) (p. 197). În schimb, d-l Sax, este de părere că cea de-a treia lege, Artisans Dwellings Act, care se referă numai la oraşele cu peste 10.000 de locuitori, „constituie, desigur, o dovadă pozitivă a înaltei înţelegeri a parlamentului britanic pentru problemele sociale“ (p. 199), dar, în realitate, această afirmaţie nu constituie decît o nouă „dovadă pozitivă“ a totalei ignoranţe a d-lui Sax în „problemele“ engleze. Că, în genere, „în problemele sociale“ Anglia a luat-o mult înainte continentului este de la sine înţeles; ea este patria marii industrii moderne, acolo modul de producţie capitalist a cunoscut o dezvoltare mai liberă şi mai amplă; acolo consecinţele acestui mod de producţie se manifestă mai pregnant ca oriunde şi de aceea şi provoacă mai devreme ca oriunde o reacţie în legislaţie. Cea mai bună dovadă o constituie legislaţia cu privire la reglementarea muncii în fabrici. Dar d-l Sax se înşală amarnic cînd crede că este de ajuns ca un act al parlamentului să capete putere de lege pentru a fi aplicat imediat în practică. Pentru nici o altă lege a parlamentului (poate numai cu excepţia Workshops' Act-ului) aceasta nu este în mai mare măsură valabil decît pentru Local Government Act. Cu aplicarea acestei legi au fost însărcinate organele comunale, care aproape pe tot cuprinsul Angliei sînt focare notorii de corupţie de tot felul, de nepotism şi jobbery ( * )

( * ) Jobbery înseamnă avantajul tras dintr-o funcţie publică de un funcţionar în folosul său personal sau al familiei sale. Dacă, de pildă, directorul general al telegrafului de stat dintr-o ţară devine asociatul camuflat al unei fabrici de hîrtie, îi furnizează acesteia lemn din pădurile sale şi comandă apoi de la această fabrică hîrtia necesară birourilor telegrafice, avem de-a face cu un job, ce-i drept nu prea mare, dar destul de frumuşel, întrucît denotă o adîncă cunoaştere a principiilor jobbery; aşa cum şi era de la sine înţeles şi de aşteptat în timpul lui Bismarck. (În textul apărut în „Volksstaat“, fraza se termină cu cuvîntul jobbery. — Nota red.) [Nota lui Engels.]

Agenţii acestor organe comunale, care ocupă posturile respective datorită a tot felul de considerente de familie, fie că nu sînt capabili, fie că nu sînt dispuşi să pună în aplicare asemenea legi sociale, deşi tocmai în Anglia funcţionarii publici însărcinaţi cu elaborarea şi aplicarea legislaţiei sociale se disting de cele mai multe ori printr-o deosebită scrupulozitate — cu toate că nu în aceeaşi măsură ca acum 20—30 de ani. În consiliile comunale, proprietarii de case insalubre şi dărăpănate sînt aproape pretutindeni reprezentaţi, direct sau indirect. Faptul că consilierii comunali sînt aleşi pe circumscripţii mici face ca ei să depindă de interesele şi influenţele locale cele mai meschine; nici un consilier comunal care vrea să fie reales nu poate risca să voteze pentru aplicarea acestei legi în circumscripţia sa electorală. Se înţelege, prin urmare, cu cîtă împotrivire au primit aproape pretutindeni autorităţile locale această lege şi că pînă acum ea a fost aplicată numai în cazurile cele mai flagrante, dar şi atunci de cele mai multe ori numai după izbucnirea unei epidemii, cum s-a întîmplat anul trecut la Manchester şi Salford, cînd a bîntuit epidemia de vărsat. Pînă acum sesizările adresate Ministerului de Interne erau eficiente numai în asemenea cazuri; de altfel principiul oricărui guvern liberal din Anglia este să propună legi în vederea unor reforme sociale numai atunci cînd se vede silit de împrejurări, iar pe cele existente, pe cît posibil, să nu le aplice. Această lege, ca şi multe altele din Anglia, este importantă numai prin faptul că în mîinile unui guvern condus de muncitori sau asupra căruia muncitorii exercită o presiune puternică şi care în fine ar aplica-o realmente, ea ar deveni o armă puternică, capabilă să facă o breşă în actualele rînduieli sociale.

În al treilea rînd“, după părerea d-lui Sax, puterea de stat trebuie „să pună în aplicare în modul cel mai cuprinzător toate măsurile pozitive care-i stau la dispoziţie pentru a remedia lipsa de locuinţe existentă“.

Cu alte cuvinte, puterea de stat trebuie să construiască cazărmi, „adevărate clădiri-model“ pentru „funcţionarii şi slujbaşii“ ei „inferiori“ (dar aceştia nu sînt muncitori!), şi „să acorde... unor întreprinderi comunale, unor societăţi, precum şi unor persoane particulare împrumuturi care să servească la îmbunătăţirea locuinţelor claselor muncitoare“ (p. 203), aşa cum se procedează în Anglia potrivit lui Public Works Loan Act şi cum a făcut Ludovic Bonaparte la Paris şi Mulhouse. Dar Public Works Loan Act există de asemenea doar pe hîrtie, guvernul pune la dispoziţia comisarilor maximum 50.000 l.st, adică mijloacele pentru construirea a cel mult 400 de cottages, adică în 40 de ani 16.000 de cottages sau locuinţe pentru cel mult 80.000 de oameni — o picătură într-un ocean! Admiţînd chiar că după 20 de ani mijloacele comisiei s-ar dubla prin restituirea împrumuturilor, şi deci în următorii 20 de ani s-ar construi locuinţe pentru alte 40.000 de oameni, tot ar însemna doar o picătură într-un ocean. Şi deoarece un cottage nu durează în medie decît 40 de ani, după trecerea acestor 40 de ani cele 50.000 sau 100.000 l.st. în numerar vor trebui anual cheltuite pentru înlocuirea celor mai vechi cottages care s-au ruinat. Asta numeşte d-l Sax la p. 203: aplicarea justă şi „în modul cel mai cuprinzător“ a principiului! Şi cu această mărturisire că nici măcar în Anglia statul nu a înfăptuit „în modul cel mai cuprinzător“ aproape nimic, d-l Sax îşi încheie cartea, debitînd încă o predică moralizatoare la adresa tuturor celor interesaţi ( * ).

( * ) În ultimul timp, în legile promulgate de parlamentul englez, prin care se acordă autorităţilor edilitare din Londra dreptul de expropriere în scopul deschiderii unor noi străzi, se ţine oarecum seama de muncitorii rămaşi fără adăpost în urma acestei măsuri, prevăzîndu-se ca noile clădiri să fie în aşa fel construite, încît să poată adăposti în ele acele categorii ale populaţiei care pînă atunci locuiseră aici. De aceea se construiesc case mari de raport cu cîte cinci, şase etaje pentru muncitori, pe terenurile cele mai proaste, satisfăcînd astfel litera legii. Rămîne de văzut dacă această inovaţie cu totul neobişnuită şi străină muncitorilor se va dovedi potrivită, avînd în vedere condiţiile vechii Londre. În cel mai bun caz însă, abia dacă va putea fi cazat astfel un sfert din muncitorii rămaşi realmente fără adăpost în urma noilor sistematizări. [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]

Este clar ca lumina zilei că statul actual nu poate şi nici nu vrea să remedieze calamităţile legate de lipsa de locuinţe. Statul nu este altceva decît totalitatea puterii organizate a claselor avute, a proprietarilor funciari şi a capitaliştilor, îndreptată împotriva claselor exploatate, a ţăranilor şi muncitorilor. Ceea ce nu vrea fiecare capitalist în parte (şi numai despre aceştia este vorba aici, deoarece şi proprietarul funciar implicat acţionează înainte de toate în calitatea sa de capitalist) nu vrea nici statul capitaliştilor. Prin urmare, dacă fiecare capitalist în parte, deşi deplînge lipsa de locuinţe, abia catadicseşte să atenueze superficial consecinţele ei cele mai înspăimîntătoare, fără îndoială că nici capitalistul colectiv, statul, nu va face mai mult. El va avea cel mult grijă ca gradul uzual de atenuare superficială să fie deopotrivă aplicat pretutindeni. Am văzut de altfel că aşa se şi întîmplă.

Ni se poate obiecta însă că în Germania nu stăpînesc încă burghezii, că în Germania statul mai este încă într-o anumită măsură o putere independentă care pluteşte deasupra societăţii şi care tocmai de aceea reprezintă interesele întregii societăţi, şi nu pe acelea ale unei singure clase. Un asemenea stat poate, cică, să realizeze ceea ce nu poate realiza un stat burghez; de la el ne putem aştepta şi pe tărîm social la cu totul altceva.

Acesta este limbajul reacţionarilor. În realitate, şi în Germania, statul, în forma în care există, este produsul necesar al bazei sociale din care a izvorît. În Prusia — şi Prusia are astăzi rolul hotărîtor — există, alături de o nobilime latifundiară încă puternică, o burghezie relativ tînără şi mai ales foarte laşă, care pînă acum nu a cucerit nici puterea politică directă, ca în Franţa, nici pe cea mai mult sau mai puţin indirectă, ca în Anglia. Alături de cele două clase există însă un proletariat, al cărui număr sporeşte cu repeziciune, un proletariat foarte dezvoltat din punct de vedere intelectual şi pe zi ce trece tot mai organizat. Prin urmare, alături de condiţia fundamentală a vechii monarhii absolute: echilibrul dintre nobilimea latifundiară şi burghezie, găsim aici condiţia fundamentală a bonapartismului modern: echilibrul dintre burghezie şi proletariat. Dar ca şi în vechea monarhie absolută, în monarhia modernă bonapartistă adevărata putere de stat se află în mîinile unei caste distincte de ofiţeri şi funcţionari, care în Prusia se recrutează în parte din propriile ei rînduri, în parte din mica nobilime, în care titlul se moşteneşte în baza dreptului de primogenitură, mai rar din marea nobilime, şi într-o foarte mică măsură din rîndurile burgheziei. Independenţa acestei caste, care pare să stea în afara şi, ca să zicem aşa, deasupra societăţii, dă statului o aparenţă de independenţă faţă de societate.

Forma de stat care s-a dezvoltat ca o consecinţă necesară în Prusia (şi, după exemplul ei, în noul Imperiu german) din aceste rînduieli sociale contradictorii este un constituţionalism aparent; această formă de stat reprezintă atît actuala formă de descompunere a vechii monarhii absolute, cît şi forma de existenţă a monarhiei bonapartiste. În Prusia acest constituţionalism aparent n-a făcut decît să camufleze şi să înlesnească din 1848 şi pînă în 1866 procesul de putrefacţie lentă a monarhiei absolute. Dar de la 1866 încoace, şi mai ales de la 1870, transformarea rînduielilor sociale şi totodată descompunerea vechiului stat se desfăşoară în văzul tuturor şi în proporţii tot mai uriaşe. Dezvoltarea rapidă a industriei şi mai ales a escrocheriilor de bursă a antrenat toate clasele stăpînitoare în vîltoarea speculaţiilor. Corupţia în stil mare, importată în 1870 din Franţa, se dezvoltă cu o nemaipomenită repeziciune. Strousberg şi Pereire îşi întind mîna. Miniştri, generali, principi şi conţi se întrec în afaceri de bursă cu cei mai versaţi speculanţi de bursă evrei, iar statul sancţionează egalitatea speculanţilor de bursă, conferindu-le în masă titlul de baron. Pentru nobilimea rurală, care de mult se ocupă cu industrializarea sfeclei de zahăr şi distilarea spirtului, s-au dus timpurile bune de altădată; numele lor abundă pe listele de directori ale tuturor societăţilor pe acţiuni fie solide, fie şubrede. Birocraţia manifestă din ce în ce mai puţin interes pentru delapidare ca unic mijloc de rotunjire a salariului; ea lasă statul în plata domnului şi vînează posturile mult mai rentabile din administraţia întreprinderilor industriale; cei care mai rămîn în slujba statului urmează exemplul superiorilor lor, speculează la bursă sau „participă“ la societăţile de căi ferate etc. Sîntem chiar îndreptăţiţi să presupunem că şi sublocotenenţii sînt amestecaţi în unele speculaţii. Într-un cuvînt, descompunerea tuturor elementelor vechiului stat, transformarea monarhiei absolute în monarhie bonapartistă este în plină desfăşurare, şi la proxima mare criză comercială şi industrială se vor prăbuşi nu numai escrocheriile actuale, dar şi vechiul stat prusian ( * ).

( * ) Ceea ce menţine încă şi azi, în 1886, statul prusian şi baza sa — alianţa dintre marea proprietate funciară şi capitalul industrial, pecetluită de tarifele vamale protecţionisite — este exclusiv teama de proletariat, care din 1872 a crescut enorm atît ca număr cît şi din punctul de vedere al conştiinţei sale de clasă. [Nota lui Engels la ediţia din 1887.]

Şi de la acest stat, ale cărui elemente neburgheze se burghezesc pe zi ce trece tot mai mult, să aşteptăm rezolvarea „problemei sociale“ sau chiar şi numai a problemei locuinţelor? Dimpotrivă, în toate problemele economice statul prusian cade tot mai mult sub influenţa burgheziei; şi dacă de la 1866 încoace legislaţia în domeniul economic nu a fost adaptată în şi mai mare măsură intereselor burgheziei ca pînă acum, a cui este vina? Mai ales a burgheziei înseşi, care, în primul rînd, este prea laşă pentru a-şi susţine în mod energic revendicările şi care, în al doilea rînd, se împotriveşte oricărei concesii de îndată ce aceasta ar însemna în acelaşi timp o nouă armă în mîna proletariatului ameninţător. Iar dacă puterea de stat, adică Bismarck, încearcă să-şi organizeze un proletariat care să-i stea la dispoziţie şi cu ajutorul căruia să frîneze activitatea politică a burgheziei, ce altceva este aceasta decît un inevitabil şi bine cunoscut tertip bonapartist care faţă de muncitori te obligă doar la cîteva fraze binevoitoare şi cel mult la ajutorul minimal al statului de genul celui acordat de Ludovic Bonaparte societăţilor de construcţii?

Întrebuinţarea dată miliardelor franceze, care au mai acordat un scurt termen de graţie independenţei maşinii de stat prusiene faţă de societate, dovedeşte cel mai bine la ce se pot aştepta muncitorii din partea statului prusian. A fost oare întrebuinţat un singur taler din aceste miliarde pentru a da adăpost familiilor de muncitori din Berlin care fuseseră zvîrlite în stradă? Dimpotrivă. O dată cu venirea toamnei, statul a dispus să se dărîme şi cele cîteva barăci mizerabile care le serviseră în timpul verii drept refugiu. Cele cinci miliarde au pornit destul de repede pe drumul cel fără de întoarcere, transformîndu-se în fortificaţii, tunuri şi soldaţi; şi, în pofida lui Wagner-glumă proastă, în pofida conferinţelor la Stieber cu Austria, muncitorii germani nu vor primi din aceste miliarde nici măcar atît cît le-a dat Ludovic Bonaparte muncitorilor francezi din milioanele pe care le-a furat Franţei.



III



În realitate, burghezia are o singură metodă de a rezolva în maniera ei problema locuinţelor, şi anume în aşa fel încît rezolvarea să renască mereu problema. Această metodă se numeşte „Haussmann“'.

Prin „Haussmann“ înţeleg aici nu numai metoda specific bonapartistă a lui Haussmann la Paris de a deschide prin mijlocul cartierelor muncitoreşti, în care casele sînt înghesuite una într-alta, străzi lungi, drepte şi largi, avînd de o parte şi de alta clădiri mari şi luxoase, urmărindu-se astfel, pe lîngă scopul strategic de a îngreuia lupta de baricade, şi crearea în ramura construcţiilor a unui proletariat, specific bonapartist, dependent de guvern, precum şi transformarea Parisului într-un oraş de lux prin excelenţă. Prin „Haussmann“ înţeleg practica generalizată de a face breşe în cartierele muncitoreşti, în special în cele centrale din marile noastre oraşe, fie din considerente de ordin sanitar sau urbanistic, fie ca urmare a cererii de mari localuri comerciale situate central sau dictate de nevoile circulaţiei, ca, de pildă, căi ferate, străzi etc. Indiferent de cauze, rezultatul este pretutindeni acelaşi: dispar cele mai respingătoare uliţe şi ulicioare, în timp ce burghezia îşi ridică singură osanale pentru acest succes nemaipomenit, deşi... ele reapar de îndată în altă parte, adesea chiar în imediată apropiere.

În „Lage der arbeitenden Klasse in England“ am făcut o descriere a oraşului Manchester aşa cum arăta în 1843 şi 1844. De atunci, datorită căilor ferate care trec prin mijlocul oraşului, datorită deschiderii unor noi străzi şi construirii de mari clădiri publice şi particulare, în unele din cele mai mizere cartiere descrise de mine situaţia s-a ameliorat, ele au devenit mai aerisite, mai degajate, iar altele au dispărut cu totul; totuşi multe cartiere — în pofida controlului serviciului sanitar, care de atunci a fost intensificat — se mai află şi acum în aceeaşi stare proastă sau mai proastă. În schimb, datorită enormei extinderi a oraşului, a cărui populaţie a crescut între timp cu mai bine de jumătate, unele cartiere altădată aerisite şi curăţele au ajuns acum să aibă casele tot atît de înghesuite unele într-altele, să fie tot atît de murdare şi de supraaglomerate ca şi cartierele cele mai rău famate de atunci. Ajunge un singur exemplu: în lucrarea mea am descris la p. 80 şi urm. un grup de case aşezat în valea rîului Medlock, cunoscut sub numele de Mica Irlandă (Little Ireland), care de ani de zile constituia pata ruşinoasă a Manchesterului. Mica Irlandă a dispărut de mult; în locul ei se ridică acum, pe un fundament înalt, o gară; burghezia se fălea cu definitiva dispariţie a Micii Irlande, prezentînd-o ca pe o mare victorie. Dar iată că vara trecută s-a produs o inundaţie cumplită, aşa cum în genere, din motive lesne de înţeles, rîurile îndiguite din marile noastre oraşe provoacă pe an ce trece inundaţii tot mai mari. S-a văzut cu acest prilej că Mica Irlandă nu a dispărut nicidecum, ci că a fost numai mutată de pe partea sudică a Oxford Road-ului pe cea nordică şi că este încă în plină floare. Să auzim ce spune „Manchester Weekly Times“, ziarul burgheziei radicale din Manchester, în numărul său din 20 iulie 1872:

Să sperăm că nenorocirea care a lovit sîmbăta trecută locuitorii din valea Medlockului va avea o urmare fericită: aceea de a atrage atenţia opiniei publice asupra încălcării flagrante a tuturor legilor igienei, tolerată de atîta timp sub ochii funcţionarilor comunali şi ai comisiei sanitare comunale. Un articol vehement publicat în ziarul nostru de ieri a dezvăluit, şi încă nu în suficientă măsură, starea ruşinoasă a cîtorva locuinţe, situate la subsol, de pe Charles Street şi Brook Street care au fost inundate. O anchetă amănunţita într-una din curţile menţionate în articolul de mai sus ne permite să confirmăm toate informaţiile date şi să declarăm că locuinţele de la subsol din această curte ar fi trebuit de mult evacuate, mai bine zis nu trebuiau niciodată tolerate ca locuinţe omeneşti. Squire's Court, la întretăierea lui Charles Street cu Brook Street, se compune din şapte-opt case de locuit, peste care cineva poate să treacă zi de zi, chiar şi în punctul cel mai de jos al Brook Street-ului, sub viaductul de cale ferată, fără să bănuiască măcar că sub el, în adîncime, locuiesc fiinţe omeneşti în văgăuni. Curtea este ascunsă privirilor trecătorilor, fiind accesibilă numai acelora pe care mizeria îi sileşte să caute un adăpost în izolarea ei de moonînt. Chiar atunci cînd apele, de obicei liniştite, încătuşate de stăvilare, ale Medlockului nu depăşesc nivelul lor obişnuit, podeaua acestor locuinţe abia dacă se află la cîţiva ţoli deasupra nivelului apei; orice ploaie torenţială poate provoca revărsarea apei infecte din haznalele sau din canalele de scurgere, otrăvind casele cu emanaţiile pestilenţiale care rămîn ca amintire în urma oricărei inundaţii... Squire's Court se află sub nivelul pivniţelor nelocuite ale caselor de pe Brook Street..., cu 20 de picioare sub nivelul străzii, iar apa pestilenţială care sîmbătă s-a revărsat din haznale a ajuns pînă la acoperişuri. Ştiam acest lucru şi de aceea ne-am aşteptat să găsim curtea nelocuită sau să întîlnim acolo doar organele sanitare, pentru a curăţa şi dezinfecta zidurile împuţite. Cînd colo, în locuinţa de la subsol a unmi bărbier am găsit un om ocupat... să încarce pe o roabă o grămadă de gunoi putrezit care zăcea într-un ungher. Bărbierul, al cărui subsol fusese oarecum curăţat, ne-a trimis la un şir de locuinţe situate şi mai jos, despre care ne-a spus că, dacă ar şti să scrie, s-ar adresa ziarelor, insistînd ca ele să fie evacuate. Astfel am ajuns în cele din urmă la Squire's Court, unde am găsit o irlandeză frumuşică, cu o înfăţişare sănătoasă, care spăla de zor nişte rufe. Ea şi bărbatul ei, paznic de noapte la o întreprindere particulară, locuiau de şase ani în această curte şi aveau o familie numeroasă... În casa pe care tocmai o părăsiseră, apa se ridicase pînă la acoperiş, geamurile se spărseseră, mobila era distrusă. Locatarul ne-a povestit că reuşea să înlăture mirosul insuportabil din casă numai văruind-o la fiecare două luni... În curtea interioară, în care reporterul nostru a pătruns abia acum, el a găsit trei case lipite de cele descrise mai sus, dintre care două erau locuite. Acolo duhoarea era atît de îngrozitoare, încît şi celui mai sănătos om i se făcea rău după cîteva minute... Această vizuină respingătoare era locuită de o familie de şapte persoane, care, în seara de joi (prima zi a inundaţiei) au dormit cu toţii in casă. Sau, mai bine zis, cum a rectificat femeia, nu au dormit, deoarece atît ea cît şi bărbatul el au vomitat toată noaptea din cauza duhoarei. Sîmbătă au fost nevoiţi să-şi scoată copiii trecînd prin apa care le ajungea pînă la piept. După părerea ei, această cocină nici pentru porci nu era bună, dar o închiriaseră din cauza chiriei ieftine — un şiling şi jumătate (15 groşi) pe săptamînă —, deoarece, în ultimul timp bărbatul ei, îmbolnăvindu-se, a fost adesea şomer. Curtea şi locatarii îngrămădiţi acolo ca într-un mormînt prematur făceau impresia unei mizerii extreme. De altfel trebuie să arătăm că, după constatările noastre, Squire's Court nu este decît o copie — poate puţin exagerată — a multor altor încăperi din acest cartier, a căror existenţă comisia noastră sanitară nu o poate justifica cu nimic. Şi dacă se va îngădui şi pe viitor ca aceste încăperi să fie locuite, comisia îşi asumă o grea răspundere, iar cei din jur se expun primejdiei unor epidemii, asupra gravităţii cărora nu mai este nevoie să insistăm“.

Iată un exemplu grăitor de felul cum burghezia rezolvă în practică problema locuinţelor. Focarele de molime, văgăunile şî cocinele cele mai infecte, în care modul de producţie capitalist îi închide pe muncitorii noştri noapte de noapte, nu sînt distruse, ci numai — mutate! Aceeaşi necesitate economică care le-a dat naştere într-un loc le dă naştere şi într-altul. Şi atîta timp cît va dăinui modul de producţie capitalist, este o nerozie să încerci să rezolvi în mod izolat problema locuinţelor sau oricare altă problemă socială care afectează soarta muncitorilor. Rezolvarea constă numai în înlăturarea modului de producţie capitalist, în însuşirea de către clasa muncitoare însăşi a tuturor mijloacelor de subzistenţă şi de muncă.





Treia Secţiune


Încă o dată despre Proudhon şi problema locuinţelor



I



În nr. 86 al ziarului „Volksstaat“, A. Mülberger recunoaşte că el este autorul articolelor criticate de mine în nr. 51 şi urm. ale acestei publicaţii. În răspunsul său, el îmi face atîtea reproşuri şi denaturează în aşa măsură toate punctele de vedere în problema de care este vorba, încît, vrînd-nevrînd, sînt silit să-i răspund. Voi încerca să dau un caracter de interes general ripostei mele, care, spre regretul meu, trebuie să se desfăşoare în mare măsură pe tărîmul polemicii personale impuse mie de Mülberger şi să dezvolt încă o dată, pe cît posibil mai limpede ca înainte, tezele esenţiale, cu riscul ca Mülberger să-mi reproşeze iarăşi că toate acestea „nu conţin în esenţă nimic nou, nici pentru el, nici pentru ceilalţi cititori ai ziarului «Volksstaat»“.

Mülberger se plînge de forma şi conţinutul criticii mele. Cît priveşte forma, este suficient să obiectez că pe atunci nici nu ştiam cine este autorul articolelor respective. Despre o „părere preconcepută“ în ceea ce priveşte persoana autorului nu putea fi, aşadar, vorba; nu neg însă că am avut o „părere preconcepută“ despre rezolvarea problemei locuinţelor aşa cum este expusă în acele articole, întrucît o cunoşteam de mult din lucrările lui Proudhon şi-mi formasem de mult o părere precisă în această privinţă.

Asupra „tonului“ criticii mele nu vreau să polemizez cu amicul Mülberger. Cînd faci de atîta timp parte din mişcare ca mine, ţi se cam îngroaşă pielea şi nu te mai rănesc atacurile, încît presupui că acelaşi lucru se întîmplă şi cu alţii. Pentru a-l satisface pe Mülberger, voi încerca de astă dată să adaptez „tonul“ meu sensibilităţii epidermei sale.

Mülberger se plînge mai ales de faptul că l-am făcut proudhonist, şi se jură că nu-i adevărat. Trebuie să-i dau, fireşte, crezare; voi dovedi însă că articolele cu pricina — şi numai de ele m-am ocupat — nu conţin altceva decît proudhonism pur.

Dar şi pe Proudhon îl critic, după părerea lui Mülberger, cu totul pe nedrept şi „în mod uşuratic“:

Teoria despre mic-burghezul Proudhon a devenit la noi, în Germania, o dogmă curentă, pe care mulţi o propovăduiesc chiar fără a fi citit măcar un rînd scris de el“.

La regretul meu că muncitorii de limbă romanică nu au avut de 20 de ani altă hrană spirituală decît lucrările lui Proudhon, Mülberger răspunde că pentru muncitorii de limbă romanică „principiile formulate de Proudhon au constituit aproape pretutindeni sufletul mişcării“. Trebuie să contest acest lucru. În primul rînd, „sufletul“ mişcării muncitoreşti nu-l constituie; nicăieri „principiile“, ci pretutindeni dezvoltarea marii industrii şi efectele ei, acumularea şi concentrarea capitalului, pe de o parte, şi a proletariatului, pe de altă parte. În al doilea rînd, nu este adevărat că aşa-numitele „principii“ ale lui Proudhon au la muncitorii de limbă romanică rolul hotărîtor pe care li-l atribuie Mülberger, că „principiile anarhiei, de l'Organisation des forces économiques et de la Liquidation sociale etc. au devenit la ei... adevăraţii promotori ai mişcării revoluţionare“. Fără a mai vorbi de Spania şi de Italia, unde panaceele proudhoniste au dobîndit o oarecare influenţă numai în forma şi mai stîlcită pe care le-a dat-o Bakunin, pentru oricine cunoaşte mişcarea muncitorească internaţională este un fapt notoriu că în Franţa proudhoniştii formează o sectă puţin numeroasă, în timp ce masele muncitoreşti nu vor să ştie nimic de planul de reforme sociale elaborat de Proudhon sub titlul „Liquidation sociale şi Organisation des forces économiques“. Aceasta s-a vădit, între altele, în timpul Comunei. Deşi atunci numărul celor care reprezentau proudhonismul era mare, nu s-a făcut totuşi nici cea mai vagă încercare de a se lichida vechea societate sau de a se organiza forţele economice potrivit propunerilor lui Proudhon. Dimpotrivă. Spre marea cinste a Comunei „sufletul“ tuturor măsurilor ei economice nu l-au constituit principiile, ci simpla necesitate practică. Iată de ce aceste măsuri — desfiinţarea muncii de noapte în brutării, interzicerea amenzilor în fabrici, confiscarea fabricilor şi atelierelor închise şi trecerea lor în mîinile asociaţiilor de muncitori — nu au fost nicidecum măsuri în spiritul lui Proudhon, ci în cel al socialismului ştiinţific german. Singura măsură socială pe care au impus-o proudhoniştii a fost aceea de a nu se confisca Banca Franţei, ceea ce a dus în parte la căderea Comunei. Tot astfel, aşa-numiţii blanquişti, de îndată ce au încercat să se transforme din revoluţionari exclusiv politici într-o fracţiune muncitorească socialistă cu un program precis — ca în manifestul „Internaţionala şi revoluţia“, lansat de emigranţii blanquişti din Londra —, n-au proclamat „principiile“ planului lui Proudhon pentru salvarea societăţii, ci au proclamat, aproape textual, concepţiile socialismului ştiinţific german despre necesitatea activităţii politice a proletariatului şi a dictaturii lui ca formă de trecere la desfiinţarea claselor şi, o dată cu acestea, a statului, aşa cum au fost formulate încă în „Manifestul Comunist“ şi repetate de atunci de nenumărate ori. Şi dacă Mülberger atribuie desconsiderarea lui Proudhon de către germani faptului că aceştia nu înţeleg în suficientă măsură mişcarea din ţările romanice „pînă la Comuna din Paris“, atunci să citeze ca dovadă a acestei înţelegeri insuficiente vreo lucrare a unui scriitor de limbă romanică care să fi interpretat şi prezentat Comuna măcar pe departe atît de just ca „Adresa Consiliului General al Internaţionalei cu privire la războiul civil din Franţa“, scrisă de germanul Marx.

Singura ţară în care mişcarea muncitorească se află sub influenţa directă a „principiilor“ proudhoniste este Belgia, şi tocmai de aceea mişcarea muncitorească din Belgia ajunge, după cum spune Hegel, „de la nimic, prin nimic, la nimic“.

Dacă consider o nenorocire faptul că, direct sau indirect, de 20 de ani muncitorii de limbă romanică n-au avut altă hrană spirituală afară de Proudhon, eu nu văd această nenorocire în dominaţia absolut mitică a formulei proudhoniste de reformă, numită de Mülberger „principii“, ci în faptul că critica economică făcută de ei societăţii actuale a fost contaminată de formulările cu totul greşite ale lui Proudhon, iar activitatea lor politică — compromisă de influenţe proudhoniste. La întrebarea cine „stă mai mult în revoluţie“ — „muncitorii de limbă romanică proudhonizaţi“ sau cei germani, care, în orice caz, înţeleg infinit mai bine socialismul ştiinţific german decît îl înţeleg cei de limbă romanică pe Proudhon al lor — vom putea răspunde abia după ce vom şti ce înseamnă „a sta în revoluţie“. Am auzit expresii ca „a sta la dreapta domnului, a sta ca în sînul lui Avraam“ etc. Dar „a sta“ în revoluţie, cea mai violentă dintre mişcări? Este oare „revoluţia“ o religie dogmatică în care trebuie să crezi?

Apoi Mülberger îmi reproşează că, contrar celor exprimate textual în lucrarea sa, eu aş fi afirmat că el consideră problema locuinţelor ca fiind o problemă exclusiv muncitorească.

De astă dată Mülberger are într-adevăr dreptate. Am trecut cu vederea pasajul respectiv. L-am trecut cu vederea într-un mod de neiertat, căci acest pasaj este unul dintre cele mai semnificative pentru întreaga tendinţă a lucrării lui. Mülberger spune, într-adevăr, textual:

Deoarece ni s-a adus atît de des reproşul ridicol că ducem o politică de clasă, că tindem spre o dominaţie de clasă etc., subliniem categoric din capul locului că problema locuinţelor nu priveşte nicidecum exclusiv proletariatul, ci, dimpotrivă, ea interesează în mod cu totul deosebit clasa de mijloc propriu-zisă, pe micii meşteşugari, mica burghezie, întreaga funcţionărime... Problema locuinţelor este tocmai acel punct al reformelor sociale care pare mai indicat decît oricare altul să dezvăluie absoluta identitate organică dintre interesele proletariatului, pe de o parte, şi cele ale claselor de mijloc propriu-zise ale societăţii, pe de altă parte. Clasele de mijloc suferă tot atît de mult, poate chiar mai mult decît proletariatul de pe urma poverii apăsătoare a locuinţelor cu chirie... Clasele de mijloc propriu-zise ale societăţii se află astăzi în faţa problemei dacă... vor avea forţa necesară... ca în alianţă cu partidul muncitoresc, plin de vigoare tinerească şi energie, să ia parte la procesul de transformare al societăţii, de ale cărui binefaceri ele vor profita în primul rînd“.

Aşadar, amicul Mülberger constată aici următoarele:

1. „Noi“ nu ducem o „politică de clasă“ şi nu tindem spre o „dominaţie de clasă“. Dar Partidul muncitoresc social-democrat german, tocmai pentru că este un partid muncitoresc, duce în mod necesar o „politică de clasă“, politica clasei muncitoare. Întrucît orice partid politic tinde să cucerească dominaţia în stat, Partidul muncitoresc social-democrat german tinde şi el în mod inevitabil la dominaţia sa, la dominaţia clasei muncitoare, deci la o „dominaţie de clasă“. De altfel, orice partid cu adevărat proletar, începînd cu cartiştii englezi, a considerat întotdeauna politica de clasă, organizarea proletariatului ca partid politic independent, ca o primă condiţie, iar dictatura proletariatului ca ţintă imediată a luptei. Declarînd că acest lucru este „ridicol“, Mülberger se situează în afara mişcării proletare şi se dovedeşte a fi socialist mic-burghez.

2. Problema locuinţelor are avantajul de a nu fi o problemă exclusiv muncitorească, ci o problemă care „interesează în mod cu totul deosebit“ mica burghezie, deoarece „clasele de mijloc propriu-zise suferă din pricina lipsei de locuinţe tot atît de mult, sau poate chiar mai mult“ decît proletariatul. Cine declară că mica burghezie suferă, fie şi numai într-o singură privinţă, „poate chiar mai mult decît proletariatul“, n-are dreptul să se plîngă dacă este considerat socialist mic-burghez. Are deci Mülberger motive să fie nemulţumit atunci cînd spun:

De aceste suferinţe ale clasei muncitoare, comune şi altor clase, mai ales micii burghezii, se ocupă cu predilecţie socialismul mic-burghez, al cărui exponent este şi Proudhon. Prin urmare, nu întîmplător proudhonistul nostru german se agaţă în primul rînd de problema locuinţelor, care, aşa cum am văzut, nu este nicidecum o problemă exclusiv muncitorească“.

3. Între interesele „claselor de mijloc propriu-zise ale societăţii“ şi interesele proletariatului există o „absolută identitate organică“, şi nu proletariatul, ci aceste clase de mijloc propriu-zise „vor profita în primul rînd“ de „binefacerile“ iminentului proces de transformare a societăţii.

Aşadar, muncitorii vor înfăptui iminenta revoluţie socială „în primul rînd“ în interesul mic-burghezilor. Apoi mai există şi o absolută identitate organică între interesele mic-burghezilor şi ale proletariatului. Dacă interesele mic-burghezilor sînt organic identice cu acelea ale muncitorilor, atunci şi interesele muncitorilor sînt organic identice cu cele ale mic-burghezilor. Aşadar, în mişcare punctul de vedere mic-burghez este tot atît de îndreptăţit ca şi cel proletar. Iar susţinerea acestei îndreptăţiri identice este tocmai ceea ce numim socialism mic-burghez.

Mülberger este deci absolut consecvent cînd, la p. 25 a broşurii, proslăveşte „mica producţie“ ca pe „adevăratul pilon al societăţii“, „pentru că prin însăşi natura ei reuneşte cei trei factori: munca — cîştigul — proprietatea, şi pentru că prin reunirea acestor trei factori ea nu îngrădeşte în nici un fel posibilitatea de dezvoltare a individului“; şi cînd reproşează industriei moderne mai ales faptul că distruge această pepinieră de oameni normali şi „transformă o clasă viguroasă, care se reproduce mereu, într-o ceată de oameni inconştienţi, care nu ştie încotro să-şi îndrepte privirea înspăimîntată“. Mic-burghezul este deci pentru Mülberger omul-model, iar mica producţie modul de producţie model. L-am defăimat, oare, cînd l-am categorisit printre socialiştii mic-burghezi?

Deoarece Mülberger nu vrea să răspundă pentru Proudhon, ar fi de prisos să ne mai oprim aici asupra faptului că planurile de reformă ale lui Proudhon au drept scop să transforme pe toţi membrii societăţii în mic-burghezi şi în ţărani cu gospodărie mică. Tot atît de inutil ar fi să ne ocupăm mai pe larg de pretinsa identitate dintre interesele mic-burghezilor şi cele ale muncitorilor. Ceea ce era necesar s-a spus încă în „Manifestul Comunist“.(ediţia din Leipzig din 1872, p. 12 şi 21).

Astfel, rezultatul analizei noastre este că alături de „mitul despre mic-burghezul Proudhon“ apare realitatea despre mic-burghezul Mülberger.

 

II



Ajungem acum la un punct principal. Am reproşat articolelor lui Mülberger că, după maniera lui Proudhon, ele denaturează relaţiile economice prin transpunerea lor într-un limbaj juridic.

Pentru exemplificare am luat următoarea frază a lui Mülberger:

Casa odată construită serveşte ca titlu veşnic asupra unei anumite fracţiuni a muncii sociale, deşi valoarea reală a casei a fost de mult plătită cu vîrf şi îndesat proprietarului sub formă de chirie. Aşa se face că o casă construită, bunăoară, acum 50 de ani a acoperit în acest răstimp, prin venitul realizat din chirie, de 2, 3, 5, 10 ori etc. preţul de cost iniţial“.

Mülberger se plînge acum:

Această constatate simplă şi lucidă a unui fapt îl determină pe Engels să mă dăscălească, susţinînd că ar fi trebuit să explic cum devine casa un „titlu“, ceea ce depăşeşte cu totul cadrul temei mele... Una este a descrie şi alta a explica. Dacă repet după Proudhon că viaţa economică a societăţii trebuie să fie pătrunsă de o idee de drept, prin aceasta eu descriu societatea actuală ca pe o societate în care lipseşte, dacă nu orice idee de drept, în orice caz ideea de drept a revoluţiei, fapt pe care Engels însuşi îl va admite“.

Să ne oprim mai întîi la casa odată construită. Casa închiriată aduce, sub formă de chirie, celui care a construit-o, rentă funciară, cheltuieli de reparaţii şi dobîndă la capitalul investit în construcţie, incilusiv profitul respectiv, iar, după împrejurări, chiria plătită în decursul timpului se poate ridica la o sumă care depăşeşte de două, de trei, de cinci, de zece ori preţul de cost iniţial. Aceasta este, amice Mülberger, „constatarea simplă şi obiectivă“, a „faptului“, care are un caracter economic; şi dacă vrem să ştim cum „se face“ că el există, atunci trebuie să efectuăm cercetarea în domeniul economic. Să privim deci faptul ceva mai îndeaproape, astfel încît să fie limpede chiar şi pentru un copil. Vînzarea unei mărfi constă, după cum se ştie, în aceea că proprietarul cedează valoarea ei de întrebuinţare şi primeşte valoarea ei de schimb. Valorile de întrebuinţare ale mărfurilor se deosebesc, între altele, şi prin faptul că pentru consumarea lor este nevoie de intervale de timp diferite. O pîine se consumă într-o zi, o pereche de pantaloni se uzează într-un an, o casă, să zicem, într-o sută de ani. Cînd este vorba de mărfuri cu o durată de uzură îndelungată, intervine deci posibilitatea de a vinde valoarea de întrebuinţare în tranşe, de fiecare dată numai pentru un anumit timp, adică de a o închiria. Vînzarea în tranşe realizează, prin urmare, valoarea de schimb numai în mod treptat; pentru această renunţare la restituirea imediată a capitalului avansat şi a profitului cuvenit, vînzătorul este despăgubit printr-un adaos la preţ, printr-o dobîndă al cărei nivel este stabilit de legile economiei politice, şi nicidecum în mod arbitrar. La sfîrşitul celor o sută de ani casa este uzată, dărăpănată, de nelocuit. Dacă scădem atunci din suma totală a chiriei plătite: 1) renta funciară împreună cu eventualele majorări ale ei survenite între timp, şi 2) cheltuielile făcute pentru reparaţii curente, vom constata că restul se compune în medie din: 1) capitalul iniţial investit pentru construirea casei, 2) profitul respectiv şi 3) dobînzile la capitalul amortizat treptat şi la profit. Astfel, după acest interval de timp, chiriaşul nu are casă, dar nici proprietarul n-o mai are. Acesta din urmă are numai terenul (în cazul cînd îi aparţine) şi materialele de construcţie aflate pe teren, care au încetat însă de a mai fi o casă. Iar dacă între timp casa „a acoperit de 5 sau 10 ori preţul de cost iniţial“, vom vedea că aceasta se datoreşte exclusiv creşterii rentei funciare, ceea ce nu este un secret pentru nimeni în oraşe ca Londra, unde proprietarul terenului şi proprietarul casei sînt de cele mai multe ori două persoane diferite. Asemenea creşteri colosale ale chiriilor au loc în oraşe care se dezvoltă rapid, dar nu într-un sat, unde renta funciară a terenurilor de construcţie rămîne aproape neschimbată. Este un fapt notoriu că, abstracţie făcînd de majorările rentei funciare, chiria nu-i aduce proprietarului, în medie, mai mult de 7% pe an la capitalul investit (inclusiv profitul), din care mai trebuie acoperite cheltuielile de reparaţii etc. Într-un cuvînt, contractul de închiriere este o simplă tranzacţie de mărfuri, care din punct de vedere teoretic nu reprezintă pentru muncitori nici mai mult, nici mai puţin interes decît oricare altă tranzacţie de mărfuri, cu excepţia aceleia în care este vorba de vînzarea şi cumpărarea forţei de muncă, iar din punct de vedere practic li se înfăţişează ca una din cele o mie de forme ale înşelătoriei burgheze despre care am vorbit la p. 4 a broşurii, şi care sînt supuse şi ele unei reglări economice, după cum am demonstrat acolo.

Mülberger, dimpotrivă, vede în contractul de închiriere numai ceva pur „arbitrar“ (p. 19 a broşurii lui), iar atunci cînd îi demonstrez contrarul se plînge că îi spun „numai lucruri pe care, din păcate, le ştie şi el“.

Dar nici un fel de analize economice cu privire la chirie nu ne vor pune în situaţia de a transforma desfiinţarea sistemului locuinţelor cu chirie „într-una din cele mai rodnice şi mai înalte aspiraţii care s-a născut din ideea revoluţionară“. Pentru a realiza aceasta, trebuie să transpunem faptul ca atare din domeniul concret al economiei politice într-un domeniu ideologic, în cel al dreptului. „Casa serveşte ca titlu care conferă dreptul veşnic“ asupra chiriei; „aşa se face“ că chiria plătită pentru o casă poate să acopere de două, de trei, de cinci, de zece ori valoarea ei. Pentru a afla cum „se face“ că este „aşa“, „titlul“ nu ne ajută la nimic; de aceea am şi spus că numai cercetînd cum devine casa un titlu ar fi putut afla Mülberger cum „se face“ că este „aşa“. Acest lucru îl aflăm numai dacă analizăm, cum am făcut eu, natura economică a chiriei, în loc să protestăm împotriva expresiei juridice prin care clasa stăpînitoare o consfinţeşte. — Cine propune măsuri economice pentru desfiinţarea chiriei este, desigur, obligat să ştie ceva mai mult despre chirie decît că ea „reprezintă tributul pe care chiriaşul îl plăteşte dreptului veşnic al capitalului“. La aceasta Mülberger răspunde: „Una este a descrie şi alta a explica“.

Am transformat deci casa, deşi nu este de loc veşnică, într-un titlu veşnic asupra chiriei. Vedem că, indiferent de cum „se face“ că este „aşa“, în virtutea acestui titlu casa aduce, sub formă de chirie, multiplul valorii ei. Prin transpunerea problemei în limbaj juridic ne-am îndepărtat, din fericire, atît de mult de domeniul economic, încît nu mai vedem decît fenomenul că chiria brută acoperă treptat multiplul valorii casei. Deoarece gîndim şi ne exprimăm în limbaj juridic, aplicăm şi acestui fenomen criteriul juridic, al dreptăţii, şi constatăm că fenomenul este nedrept, că nu corespunde „ideii de drept a revoluţiei“, deşi nu ştiu ce vrea să însemne aceasta, şi că, prin urmare, titlul nu este bun la nimic. Vedem apoi că acelaşi lucru este valabil atît pentru capitalul purtător de dobîndă, cît şi pentru pămîntul arabil dat în arendă, ceea ce ne oferă pretextul de a separa aceste categorii de proprietate de celelalte şi de a le supune unei analize speciale. Aceasta constă în revendicarea: 1) a-l lipsi pe proprietar de dreptul de reziliere a contractului, de dreptul de a cere restituirea proprietăţii sale; 2) de a lăsa în mod gratuit chiriaşului, datornicului sau arendaşului uzufructul obiectului care i-a fost dat în folosinţă, dar care nu-i aparţine, şi 3) de a plăti proprietarului în rate mici, fără dobîndă. Cu aceasta am epuizat „principiile“ lui Proudhon în această direcţie. Este ceea ce înţelege Proudhon prin „lichidarea socială“.

În treacăt fie zis, nu încape îndoială că tot acest plan de reforme trebuie să avantajeze aproape exclusiv pe mic-burghezi şi pe ţăranii cu gospodărie mică prin faptul că consolidează poziţia lor de mic-burghezi şi ţărani cu gospodărie mică. Figura mitică, după cum afirmă Mülberger, a „mic-burghezului Proudhon“ capătă deci aici, deodată, o realitate istorică foarte palpabilă.

Mülberger continuă:

Dacă repet după Proudhon că viaţa economică a societăţii trebuie să fie pătrunsă de o idee de drept, prin aceasta eu descriu societatea actuală ca pe o societate în care lipseşte dacă nu orice idee de drept, în orice caz ideea de drept a revoluţiei, fapt pe care Engels însuşi îl va admite“.

Din păcate, mi-e imposibil să-i dau lui Mülberger această satisfacţie. Mülberger pretinde că societatea trebuie să fie pătrunsă de o idee de drept şi numeşte aceasta o descriere. Cînd un tribunal îmi trimite prin portărel somaţia de a plăti o datorie, acesta, după părerea lui Mülberger, nu face altceva decît să mă descrie ca pe un om care nu-şi plăteşte datoriile! Una este o descriere, alta o pretenţie. Şi tocmai în aceasta constă deosebirea esenţială dintre socialismul ştiinţific german şi Proudhon. Noi descriem — şi orice adevărată descriere este, totodată, în pofida lui Mülberger, şi explicaţia obiectului — relaţiile economice aşa cum sînt şi cum se dezvoltă, şi demonstrăm din punct de vedere strict economic că această dezvoltare a lor înseamnă, totodată, dezvoltarea elementelor unei revoluţii sociale: dezvoltarea, pe de o parte, a proletariatului, clasă ale cărei condiţii de trai o împing în mod inevitabil spre revoluţia socială, iar pe de altă parte dezvoltarea forţelor de producţie, pentru care cadrul societăţii capitaliste devine prea strîmt, astfel încît trebuie să-l sfărîme în mod necesar, şi care creează în acelaşi timp posibilitatea de a se lichida o dată pentru totdeauna deosebirile de clasă în însuşi interesul progresului social. Proudhon însă pretinde actualei societăţi să se transforme nu potrivit legilor propriei ei dezvoltări economice, ci potrivit preceptelor dreptăţii („ideea de drept“ nu-i aparţine lui Proudhon, ci lui Mülberger). Acolo unde noi demonstrăm, Proudhon propovăduieşte şi se vaită, şi după el — Mülberger.

Ce vrea să însemne „ideea de drept a revoluţiei“, nu pot să ghicesc. E drept că Proudhon transformă „revoluţia“ într-un fel de divinitate, întruchiparea şi executoarea „dreptăţii“ sale, dar comite totodată greşeala stranie de a confunda revoluţia burgheză din 1789—1794 cu viitoarea revoluţie proletară. Acest lucru reiese din aproape toate lucrările sale, mai ales din cele scrise după 1848; dau ca exemplu doar „Idée générale de la révolution“, ed. 1868, p. 39—40. Cum însă Mülberger nu vrea de loc să răspundă pentru Proudhon, nu-mi este îngăduit să mă refer la Proudhon pentru a lămuri „ideea de drept a revoluţiei“ şi rămîn mai departe cuprins de întuneric precum ţara Egiptului. Mülberger mai spune apoi:

Dar nici Proudhon, nici eu nu facem apel la o «dreptate veşnică» pentru a explica astfel nedreapta stare de lucruri existentă sau chiar, după cum îmi atribuie Engels, pentru a aştepta îmbunătăţirea acestei stări făcînd apel la această dreptate“.

Mülberger se bizuie, probabil, pe faptul că „Proudhon este în general aproape necunoscut în Germania“. În toate lucrările sale, Proudhon aplică tuturor tezelor sociale, juridice, politice şi religioase criteriul „dreptăţii“, le respinge sau le aprobă după cum se potrivesc sau nu cu ceea ce numeşte el „dreptate“. În „Contradicţii economice“, această dreptate se mai numeşte „dreptate veşnică“, justice eternelle. Ulterior, veşnicia este trecută sub tăcere, dar în fond ea este menţinută. Bunăoară, în lucrarea „Despre dreptate în revoluţie şi în biserică“, ed. 1858, pasajul de mai jos rezumă conţinutul întregii acestei predici în trei volume (vol I, p. 42):

Care este principiul de bază, principiul organic, conducător şi suveran al societăţilor, principiu care, subordonîndu-şi-le pe toate celelalte, conduce, apără, înlătură, pedepseşte şi la nevoie chiar reprimă toate elementele turbulente? Este el oare religia, idealul, interesul?... Acest principiu este, după părerea mea, dreptatea. — Ce este dreptatea? Esenţa însăşi a omenirii. Ce-a fosit ea de la începutul lumii? Nimic. — Ce-ar trebui să fie? Totul“.

Ce altceva poate fi o dreptate, care este esenţa însăşi a omenirii, decît dreptatea veşnică? O dreptate care este principiul de bază organic, conducător şi suveran al societăţilor, care cu toate acestea pînă acum n-a fost nimic, dar care ar trebui să fie totul, ce altceva este o asemenea dreptate decît criteriul după care să se măsoare tot ceea ce priveşte omul şi la care să se facă apel în toate diferendele, ca la un judecător suprem? Şi am susţinut eu oare altceva decît că Proudhon îşi ascunde ignoranţa şi neputinţa sa în domeniul economiei politice prin aceea că judecă toate relaţiile economice nu potrivit legilor economice, ci după cum ele corespund sau nu concepţiei sale despre această dreptate veşnică? Prin ce se deosebeşte oare Mülberger de Proudhon atunci cînd cere ca „toate relaţiile de schimb din viaţa societăţii moderne... să fie pătrunse de o idee de drept, adică să fie înfăptuite pretutindeni potrivit cerinţelor stricte ale dreptăţii“? Nu ştiu eu să citesc, sau nu ştie Mülberger să scrie? Mai departe, Mülberger spune:

Proudhon ştie tot atît de bine ca şi Marx şi Engels că adevărata forţă motrice a societăţii omeneşti sînt relaţiile economice, iar nu cele juridice; el ştie, de asemenea, că ideile juridice ale unui popor nu sînt de fiecare dată decît expresia, reflectarea, produsul relaţiilor economice, în special al celor de producţie... Într-un cuvînt, dreptul este pentru Proudhon un produs economic care s-a format în decursul istoriei“.

Dacă Proudhon ştie toate acestea (vreau să trec peste exprimarea neclară a lui Mülberger şi să iau buna intenţie drept fapt), dacă Proudhon le ştie „tot atît de bine ca şi Marx şi Engels“, cum se face că mai există divergenţe între noi? O fi ştiind Proudhon, dar lucrurile nu stau chiar aşa cum le prezintă el. Relaţiile economice ale unei societăţi date se prezintă în primul rînd ca interese. În pasajul din lucrarea sa de căpetenie pe care l-am citat mai sus, Proudhon spune însă fără înconjur că „principiul de bază, principiul conducător, organic şi suveran al societăţilor, care şi le subordonează pe toate celelalte“, nu este interesul, ci dreptatea. Şi repetă aceasta în lucrările sale, în toate pasajele esenţiale. Ceea ce nu-l împiedică pe Mülberger să spună în continuare:

...că ideea dreptului economic dezvoltată în modul cel mai profund de Proudhon în «La Guerre et la Paix» coincide pe de-a-ntregul cu ideile fundamentale ale lui Lassalle, atît de frumos expuse în prefaţa sa la «System der erworbenen Rechte»“.

La Guerre et la Paix“ este, poate, cea mai şcolărească dintre numeroasele lucrări şcolăreşti ale lui Proudhon, şi nu m-am aşteptat ca ea să fie citată drept dovadă a pretinsei lui înţelegeri a concepţiei materialiste germane a istoriei, care explică toate evenimentele şi concepţiile istorice, întreaga politică, filozofie şi religie prin condiţiile de viaţă economice materiale ale perioadei istorice respective. Cartea este atît de puţin materialistă, încît nici măcar mu este în stare să-şi ducă pînă la capăt teoria sa a războiului fără a apela la ajutorul creatorului:

Totuşi creatorul, care a ales pentru noi aceste condiţii de viaţă, îşi avea scopurile sale“ (vol. II, p. 100, ed. 1869).

Pe ce fel de cunoştinţe istorice se bazează lucrarea, reiese din faptul că în ea se afirmă existenţa istorică a epocii de aur:

La început, cînd globul pămîntesc era încă puţin populat, natura îndestula, fără greutate necesităţile omului. Aceasta era epoca de aur, epoca belşugului şi a păcii“ (op. cit., p. 102).

Punctul său de vedere economic este acela al malthusianismului celui mai cras:

Dacă se dublează producţia, atunci populaţia de asemenea se va dubla, curînd“ (p. 106).

În ce constă, aşadar, materialismul cărţii? În afirmaţia că „pauperismul“ a fost dintotdeauna şi mai este şi acum cauza războiului (de pildă p. 143). Cumătrul Bräsig a fost un materialist tot atît de iscusit cînd, în discursul său din 1848, a rostit imperturbabil înţeleptele cuvinte: „Cauza marii mizerii este marea pauvreté“.

System der erworbenen Rechte“ al lui Lassalle poartă pecetea nu numai a tuturor iluziilor juristului, ci şi pe acelea ale vechiului hegelian. Lassalle declară răspicat, la p. VII, că şi „în economie noţiunea dreptului dobîndit“ este „izvorul şi forţa motrice a oricărei dezvoltări“; el vrea să demonstreze (p. XI) că „dreptul este un organism raţional care se dezvoltă din sine însuşi“ (deci nu din premise economice); el vrea să deducă dreptul nu din relaţii economice, ci din „însăşi noţiunea de voinţă, filozofia dreptului fiind doar dezvoltarea şi reprezentarea acesteia“ (p. XII). Ce caută deci această carte aici? Deosebirea dintre Proudhon şi Lassalle constă doar în aceea că Lassalle a fost un adevărat jurist şi hegelian, pe cînd Proudhon în materie de drept şi de filozofie a fost, ca şi în toate celelalte domenii, un simplu diletant.

Nu neg că Proudhon, care, după cum se ştie, se contrazice mereu, face din cînd în cînd şi cîte o observaţie care îţi lasă impresia că deduce ideile din fapte. Asemenea observaţii sînt însă fără importanţă în comparaţie cu modul obişnuit de a gîndi al acestui om, observaţii care, în plus, acolo unde se întîlnesc, sînt cu totul confuze şi inconsecvente.

Pe o anumită treaptă foarte primitivă a dezvoltării societăţii apare necesitatea de a supune unei reguli generale actele zilnic repetate ale producţiei, repartiţiei şi schimbului de produse şi de a veghea ca individul să se conformeze condiţiilor generale ale producţiei şi schimbului. Această regulă, la început un simplu obicei, devine curînd lege. O dată cu legea apar în mod necesar organe însărcinate cu respectarea ei — autoritatea publică, statul. Pe măsură ce se dezvoltă societatea, legile se dezvoltă şi ele, ajungînd să fie o legislaţie mai mult sau mai puţin cuprinzătoare. Cu cît această legislaţie devine mai complicată, cu atît modul ei de exprimare se îndepărtează de acela în care se exprimă obişnuitele condiţii economice de viaţă ale societăţii. Ea apare ca un element de sine stătător, care îşi găseşte justificarea existenţei şi temeiul dezvoltării lui nu în relaţiile economice, ci în cauze proprii, lăuntrice, dacă vreţi, în „noţiunea de voinţă“. Oamenii uită că dreptul lor izvorăşte din condiţiile lor economice de viaţă, după cum au uitat că ei înşişi se trag din regnul animal. De îndată ce legislaţia devine un tot complicat şi cuprinzător apare necesitatea unei noi diviziuni sociale a muncii; se formează o castă de jurişti de profesie, şi, o dată cu ei, apare ştiinţa dreptului. În dezvoltarea ei, aceasta compară sistemele juridice ale diferitelor popoare şi ale diferitelor epoci nu ca reflectări ale relaţiilor economice respective, ci ca sisteme care îşi găsesc justificarea în ele însele. Comparaţia presupune puncte comune: juriştii conjugă sub denumirea de drept natural punctele mai mult sau mai puţin comune ale tuturor acestor sisteme de drept. Criteriul însă după care se apreciază ce ţine şi ce nu de dreptul natural este tocmai expresia cea mai abstractă a însuşi dreptului: dreptatea. De acum încolo, pentru jurişti şi pentru cei ce-i cred pe cuvînt, dezvoltarea dreptului constă numai în strădania de a apropia tot mai mult condiţiile de viaţă ale oamenilor, în măsura în care ele sînt exprimate în termeni juridici, de idealul dreptăţii, al dreptăţii eterne. Iar această dreptate este întotdeauna numai expresia ideologică, ridicată în slavă, a relaţiilor economice existente, cînd a laturii lor conservatoare, cînd a celei revoluţionare. Dreptatea grecilor şi romanilor considera că sclavagismul este drept; dreptatea burghezilor din 1789 cerea desfiinţarea feudalismului, considerîndu-l nedrept. Pentru iuncherii prusaci, pînă şi jalnicul regulament cu privire la administraţia districtuală este o încălcare a dreptăţii eterne. Noţiunea de dreptate eternă se schimbă, prin urmare, nu numai în funcţie de timp şi de loc, ci chiar şi în funcţie de persoane, fiind unul dintre acele lucruri prin care, aşa cum just observă Mülberger, „fiecare înţelege altceva“. Dacă în viaţa de toate zilele, dată fiind simplitatea relaţiilor de care ne ciocnim, expresii ca drept, nedrept, dreptate, simţul dreptăţii pot fi înţelese fără echivoc chiar atunci cînd se referă la fenomene sociale, cînd este vorba de cercetarea ştiinţifică a relaţiilor economice, ele provoacă, după cum am văzut, aceeaşi confuzie iremediabilă care s-ar naşte, de pildă, în chimia actuală dacă am voi să păstrăm terminologia teoriei flogisticului. Confuzia devine şi mai gravă dacă, asemenea lui Proudhon, se găsesc oameni care să creadă în acest flogistic social, „dreptatea“, sau, asemenea lui Mülberger, să asigure că teoria flogisticului nu este mai puţin justă decît aceea a oxigenului ( * ).

( * ) Înainte de a se descoperi oxigenul, chimiştii îşi explicau arderea corpurilor în aerul din atmosferă prin existenţa unei materii combustibile speciale, flogisticul, care dispare prin ardere. Constatînd că după ardere corpurile simple, calcinate, cîntăresc mai mult decît înainte, ei au declarat că flogisticul ar avea o greutate negativă, astfel că un corp cu flogistic cîntăreşte mai puţin decît unul care l-a eliminat. În felul acesta, treptat, flogisticului i-au fost atribuite, dar în mod inversat, principalele proprietăţi ale oxigenului. Cînd s-a descoperit că arderea constă în combinarea corpului care arde cu altul, cu oxigenul, cînd a fost preparat oxigenul, s-a renunţat la această supoziţie, dar abia după o îndelungată împotrivire din partea chimiştilor mai bătrîni. [Nota lui Engels.]



III



Mülberger se mai plînge că numesc o ieremiadă reacţionară peroraţia lui „emfatică“ că

nu există pată mai ruşinoasă pentru întreaga cultură a gloriosului nostru secol decît faptul că peste 90% din populaţia marilor oraşe nu are o locuinţă proprie“.

Într-adevăr, dacă Mülberger s-ar fi mărginit, după cum pretinde, să zugrăvească „ororile prezentului“, fireşte că n-aş fi avut de spus nimic rău „despre el şi modestele sale cuvinle“. Dar el face cu totul altceva. El zugrăveşte aceste „orori“ ca efecte ale faptului că muncitorii „n-au un cămin propriu“. Dacă deplîngem „ororile prezentului“ considerîndu-le drept efecte ale desfiinţării proprietăţii muncitorilor asupra locuinţelor lor sau, aşa cum fac iuncherii, drept efecte ale desfiinţării feudalismului şi breslelor, în ambele cazuri nu pot rezulta decît ieremiade reacţionare, lamentări la apariţia a ceea ce este inevitabil şi istoriceşte necesar. Caracterul reacţionar constă tocmai în faptul că Mülberger vrea să restabilească proprietatea individuală a muncitorilor asupra casei lor — situaţie căreia istoria i-a pus de mult capăt —, în faptul că el nu-şi poate închipui eliberarea muncitorilor altfel decît dacă fiecare va redeveni proprietarul casei sale. Mai departe:

Spun în modul cel mai răspicat: lupta propriu-zisă trebuie dusă împotriva modului de producţie capitalist, şi numai pe baza transformării acestuia se poate spera într-o îmbunătăţire a condiţiilor de locuit. Engels nu vede nimic din toate acestea... Eu văd în rezolvarea deplină a problemei sociale premisa desfiinţării sistemului locuinţelor cu chirie“.

Din păcate, nici azi nu văd încă nimic din toate acestea. Mi-era cu neputinţă să ştiu de la ce premisă porneşte în sinea lui cineva al cărui nume nici măcar nu-l cunoşteam. Eu pot să judec numai după articolele tipărite ale lui Mülberger. Acolo găsesc şi astăzi că Mülberger (la p. 15 şi 16 a broşurii sale) nu consideră drept premisă a desfiinţării sistemului locuinţelor cu chirie nimic altceva decît locuinţa cu chirie. Abia la p. 17 el apucă „de coarne productivitatea capitalului“, lucru asupra căruia vom mai reveni. Şi chiar şi în răspunsul său, el confirmă acest lucru atunci cînd spune:

Trebuia mai curînd să demonstrez cum, pe baza condiţiilor existente, poate fi realizată o transformare completă în ceea ce priveşte problema locuinţelor“.

Pe baza condiţiilor existente şi pe baza transformării (vrea să spună: desfiinţării) modului de producţie capitalist sînt doar lucruri absolut opuse.

Nu-i de mirare că Mülberger se plînge atunci cînd eu văd în strădaniile filantropice ale d-lui Dollfuss şi ale altor fabricanţi de a înlesni muncitorilor să dobîndească case proprii singura realizare practică posibilă a proiectelor sale proudhoniste. Dacă şi-ar da seama că planul lui Proudhon de salvare a societăţii nu-i decît o fantezie care rămîne întru totul pe terenul societăţii burgheze, este de la sine înţeles că nu ar mai crede în el. Eu nu m-aun îndoit niciodată şi nicăieri de bunele sale intenţii. Dar atunci de ce îl laudă pe dr. Reschauer pentru faptul că propune consiliului comunal al Vienei să copieze proiectele lui Dollfuss?

Mai departe, Mülberger declară:

Cît priveşte în special opoziţia dintre oraş şi sat, este o utopie să vrei s-o desfiinţezi. Această opoziţie este firească, mai bine zis apărută istoriceşte... Nu este vorba de a desfiinţa această opoziţie, ci de a găsi formele politice şi sociale în care ea să fie inofensivă, ba chiar rodnică. În felul acesta se poate ajunge în mod paşnic la o nivelare, la o echilibrare treptată a intereselor“.

Prin urmare, desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat este o utopie, pentru că această opoziţie este firească, mai bine zis apărută istoriceşte. Să aplicăm acest raţionament la alte antagonisme ale societăţii moderne şi vom vedea unde ajungem. Bunăoară:

Cît priveşte în special antagonismul dintre“ capitalişti şi muncitorii salariaţi, „este o utopie să vrei să-l desfiinţezi. Acest antagonism este firesc, mai bine zis apărut istoriceşte. Nu este vorba de a desfiinţa acest antagonism, ci de a găsi formele politice şi sociale în care el să fie inofensiv, ba chiar rodnic. În felul acesta se poate ajunge în mod paşnic la o nivelare, la o echilibrare treptată a intereselor“.

Iată-ne ajunşi din nou la Schulze-Delitzsch.

Desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat nu este nici mai mult, nici mai puţin utopică decît desfiinţarea antagonismului dintre capitalişti şi muncitorii salariaţi. Ea devine pe zi ce trece tot mai mult o cerinţă practică a producţiei industriale, ca şi a celei agricole. Nimeni nu a cerut-o mai insistent decît Liebig în lucrările sale de agrochimie, în care prima cerinţă formulată mereu este ca omul să restituie ogorului ceea ce primeşte de la el şi în care demonstrează că numai existenţa oraşelor, mai ales a marilor oraşe, împiedică acest lucru. Cînd vezi cum numai aici, la Londra, este aruncată zi de zi, în mare, cu cheltuieli enorme, o cantitate de îngrăşăminte naturale mai mare decît produce întregul regat al Saxoniei, cînd vezi ce instalaţii uriaşe sînt necesare pentru ca aceste îngrăşăminte să nu infecteze întreaga Londră, atunci utopia cu privire la desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat capătă o fundamentare uimitor de practică. Pînă şi Berlinul, relativ neînsemnat, se sufocă de cel puţin treizeci de ani în propria sa murdărie. Pe de altă parte, este o curată utopie să vrei, asemenea lui Proudhon, să răstorni actuala societate burgheză menţinîndu-l pe ţăran ca atare. Numai repartizarea pe cît posibil mai uniformă a populaţiei pe tot cuprinsul ţării, numai legătura strînsă dintre producţia industrială şi cea agricolă şi, o dată cu aceasta, extinderea devenită necesară a reţelei de comunicaţii, fireşte, cu condiţia ca modul de producţie capitalist să fie desfiinţat, este în stare să smulgă populaţia rurală din izolarea şi îndobitocirea în care ea vegetează de milenii fără ca să intervină vreo schimbare. Nu este o utopie să susţii că eliberarea oamenilor de cătuşele în care i-a ferecat trecutul lor istoric va fi deplină abia atunci cînd va fi desfiinţată opoziţia dintre oraş şi sat; utopia începe abia atunci cînd încerci, „pe baza condiţiilor existente“, să preconizezi forma în care trebuie să fie soluţionată o opoziţie sau alta, un antagonism sau altul, proprii societăţii existente. Şi tocmai aceasta şi face Mülberger atunci cînd îşi însuşeşte formula lui Proudhon de rezolvare a problemei locuinţelor.

Mülberger se mai plînge că îl fac oarecum răspunzător şi pe el pentru „monstruoasele concepţii ale lui Proudhon despre capital şi dobîndă“ şi spune:

Eu presupun schimbarea relaţiilor de producţie ca fiind dată, iar legea de tranziţie care reglează nivelul dobînzii nu afectează relaţiile de producţie, ci schimbul social, relaţiile de circulaţie... Schimbarea relaţiilor de producţie, sau, cum formulează mai exact şcoala germană, desfiinţarea modului de producţie capitalist, desigur că nu rezultă, aşa cum îmi pune în seamă Engels, dintr-o lege de tranziţie care desfiinţează dobînda, ci din luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă, a întregii industrii de către poporul muncitor. Dacă cu acest prilej poporul muncitor va înclina (!) spre răscumpărarea sau spre exproprierea imediată, nici Engels, nici eu nu sîntem chemaţi să hotărîm“.

Sînt de-a dreptul uluit. Recitesc lucrarea lui Mülberger de la un capăt la altul pentru a găsi pasajul unde acesta declară că răscumpărarea locuinţei cu chirie despre care vorbeşte presupune ca fiind dată „luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă, a întregii industrii de către poporul muncitor“. Nu găsesc acest pasaj. El nu există. Despre o „luare efectivă în stăpînire“ etc. nu este vorba nicăieri. În schimb, la p. 17 se spune:

Să presupunem acum că productivitatea capitalului este într-adevăr apucată de coarne, ceea ce trebuie să se întîmple mai devreme sau mai tîrziu, de pildă cu ajutorul unei legi de tranziţie care să stabilească dobînda tuturor capitalurilor la 1%, bineînţeles cu tendinţa ca şi acest nivel să se apropie tot mai mult de zero... Ca şi toate celelalte produse, casa şi locuinţa intră, fireşte, şi ele în prevederile acestei legi... Vedem deci că sub acest aspect răscumpărarea locuinţei cu chirie este o consecinţă necesară a desfiinţării productivităţii capitalului în genere“.

În opoziţie totală cu ultima formulare a lui Mülberger, aici ni se spune, aşadar, fără ocol că productivitatea capitalului — expresie confuză prin care el înţelege, după cum singur recunoaşte, modul de producţie capitalist — este într-adevăr „apucată de coarne“ prin legea care desfiinţează dobînda şi că tocmai ca urmare a acestei legi „răscumpărarea locuinţei cu chirie este o consecinţă necesară a desfiinţării productivităţii capitalului în genere“. Nicidecum, spune acum Mülberger. Legea de tranziţie „nu are de obiect relaţiile de producţie, ci relaţiile de circulaţie“. Faţă de această totală contradicţie, care „rămîne o taină deopotrivă pentru scrîntiţi şi pentru înţelepţi“, cum spune Goethe, nu-mi rămîne altceva de făcut decît să presupun că am de-a face cu doi Mulbergeri cu totul diferiţi, dintre care unul se plînge, pe bună dreptate, că îi „pun în seamă“ ceea ce a publicat celălalt.

Că poporul muncitor nu mă va întreba nici pe mine, nici pe Mülberger dacă la luarea efectivă în stăpînire „va înclina spre răscumpărare sau spre expropriere imediată“, este, desigur, just. După toate probabilităţile, el va prefera să nu „se mai încline“ de loc. Dar despre luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă de către poporul muncitor nici n-a fost vorba, ci numai despre afirmaţia lui Mülberger (p. 17) că „întregul conţinut al rezolvării problemei locuinţelor ar fi cuprins în cuvîntul răscumpărare“. Dacă acum el declară că această răscumpărare este cît se poate de îndoielnică, la ce bun să ne mai batem degeaba capul atît noi doi cît şi cititorii?

De altfel, trebuie să constatăm că „luarea efectivă în stăpînire“ a tuturor uneltelor de muncă, a întregii industrii de către poporul muncitor este tocmai opusul „răscumpărării“ proudhoniste. În acest din urmă caz, fiecare muncitor în parte devine proprietarul locuinţei, al gospodăriei ţărăneşti, al uneltei de muncă; în primul caz, „poporul muncitor“ rămîne proprietar colectiv al caselor, fabricilor şi uneltelor de muncă, şi este greu de presupus că, cel puţin în perioada de trecere, uzufructul lor va fi lăsat unor persoane sau societăţi fără o rambursare a cheltuielilor. Întocmai cum desfiinţarea proprietăţii funciare, nu înseamnă desfiinţarea rentei funciare, ci trecerea ei, fie chiar şi într-o formă modificată, în mîinile societăţii. Aşadar, luarea efectivă în stăpînire a tuturor uneltelor de muncă de către poporul muncitor nu exclude nicidecum menţinerea sistemului de închiriere.

În genere, problema nu este dacă proletariatul, atunci cînd va lua puterea în mîinile sale, va pune pur şi simplu stăpînire cu forţa pe uneltele de producţie, pe materiile prime şi pe mijloacele de subzistenţă, dacă el va plăti imediat o despăgubire pentru acestea sau dacă va răscumpăra proprietatea prin plată în rate nu prea mari. A încerca să dai la această problemă un răspuns anticipat şi valabil în toate cazurile înseamnă să fabrici utopii, ceea ce las în seama altora.

 

IV



Cîtă cerneală a trebuit să curgă pentru ca, croindu-ne drum printre multiplele subterfugii şi tertipuri ale lui Mülberger, să ajungem, în sfîrşit, la miezul problemei, pe care Mülberger evită cu grijă să-l atingă în răspunsul său!

Ce a spus de fapt Mülberger în lucrarea sa?

În primul rînd, „că diferenţa dintre preţul de cost iniţial al unei case, al unui teren etc. şi valoarea lor actuală“ aparţine de drept societăţii. În limbaj economic, această diferenţă se numeşte rentă funciară. Şi Proudhon voia s-o atribuie societăţii, după cum se poate citi în „Idée générale de la révolution“, ed. 1868, p. 219.

În al doilea rînd, că soluţionarea problemei locuinţelor constă în aceea că fiecare chiriaş devine proprietarul locuinţei sale.

În al treilea rînd, că această soluţionare se traduce în viaţă printr-o lege care transformă chiriile în rate plătite în contul preţului de cumpărare a locuinţei. — Punctele 2 şi 3 sînt luate, după cum poate constata oricine, din „Idée générale de la révolution“ a lui Proudhon, p. 199 şi urm., unde la p. 203 se găseşte chiar gata. redactat respectivul proiect de lege.

În al patrulea rînd, că productivitatea capitalului este apucată de coarne cu ajutorul unei legi de tranziţie potrivit căreia nivelul dobînzii este redus la început la l%, sub rezerva unei scăderi ulterioare. Şi acest punct este luat tot de la Proudhon, după cum se poate citi amănunţit în „Idée générale“, p. 182—186.

La fiecare din aceste puncte am citat pasajul din Proudhon unde se găseşte originalul copiei lui Mülberger; şi acum întreb: eram sau nu îndreptăţit să numesc proudhonist pe autorul unui articol pe de-a-ntregul proudhonist şi care nu conţine altceva decît concepţii proudhoniste? Şi totuşi, mai mult decît de orice, Mülberger se plînge de faptul că-l numesc aşa, deoarece „am întîlnit unele formulări care îi sînt caracteristice lui Proudhon“! Dimpotrivă. „Formulările“ aparţin toate lui Mülberger, conţinutul însă aparţine lui Proudhon. Iar atunci cînd completez lucrarea proudhonistă cu citate din Proudhon, Mülberger se plînge că pun pe seama lui „monstruoasele concepţii“ ale lui Proudhon!

Care au fost obiecţiile mele împotriva acestui plan proudhonist? În primul rînd, că trecerea rentei funciare asupra statului este tot una cu desfiinţarea proprietăţii funciare individuale.

În al doilea rînd, că răscumpărarea locuinţei cu chirie şi trecerea ei în proprietatea fostului chiriaş lasă neatins modul de producţie capitalist.

În al treilea rînd, că, avînd în vedere actuala dezvoltare a marii industrii şi a oraşelor, această propunere este pe cît de absurdă, pe atît de reacţionară, şi că reintroducerea proprietăţii individuale a fiecărei persoane în parte asupra locuinţei sale ar însemna un regres.

În al patrulea rînd, că reducerea forţată a dobînzii la capital nu afectează nicidecum modul de producţie capitalist; dimpotrivă, după cum dovedesc legile cu privire la camătă, ea este tot atît de străveche pe cît este de irealizabilă.

În al cincilea rînd, că prin desfiinţarea dobînzii la capital chiria plătită pentru case nu este nicidecum desfiinţată.

Mülberger a fost de acord cu punctele 2 şi 4. În ceea ce priveşte celelalte puncte, nu a răspuns nimic. Şi tocmai acestea sînt punctele în jurul cărora se duce discuţia. Răspunsul lui Mülberger nu constituie însă o infirmare; el ocoleşte cu grijă toate punctele economice, adică tocmai punctele hotărîtoare; răspunsul său reprezintă o plîngere cu caracter personal, şi nimic altceva. Astfel, Mülberger se plînge că anticipez soluţionarea făgăduită de el a altor probleme, ca, de pildă, datoriile publice, datoriile private, creditul, şi spun că toate vor fi la fel soluţionate ca şi problema locuinţelor, şi anume prin desfiinţarea dobînzii, prin transformarea plăţilor făcute pentru achitarea dobînzilor în rate pentru rambursarea capitalului şi prin gratuitatea creditului. Totuşi şi acum sînt gata să pariez că dacă aceste articole ale lui Mülberger vor vedea lumina tiparului, conţinutul lor va corespunde în esenţă cu „Idée générale“ a lui Proudhon (credit, p. 182, datorii publice, p. 186, datorii private, p. 196), tot aşa cum articolele cu privire la problema locuinţelor corespund cu pasajele citate din aceeaşi lucrare.

Cu acest prilej, Mülberger vrea să mă lămurească că probleme cum sînt impozitele, datoriile publice, datoriile private, creditul, la care se mai adaugă acum şi autonomia comunală, prezintă cea mai mare importanţă pentru ţăran şi pentru propaganda la ţară. În bună parte sînt de acord, dar 1) pînă în prezent nici n-a fost vorba despre ţărani şi 2) „soluţiile“ date de Proudhon în toate aceste probleme sînt din punct de vedere economic tot atît de absurde şi în esenţă tot atît de burgheze ca şi soluţia sa privind problema locuinţelor. Împotriva aluziei lui Mülberger că aş ignora necesitatea atragerii ţăranilor în mişcare, eu nu trebuie să mă apăr. Consider însă o nerozie să prescrii ţăranilor în acest scop hapurile miraculoase ale lui Proudhon. În Germania mai există încă foarte multe latifundii. După teoria lui Proudhon, toate acestea ar trebui parcelate în mici gospodării ţărăneşti, ceea ce, avînd în vedere actualul nivel al agronomiei şi experienţa Franţei şi a Germaniei de vest în ceea ce priveşte proprietatea funciară parcelară, ar fi o măsură de-a dreptul reacţionară. Dimpotrivă, latifundiile care mai există încă vor constitui o bază binevenită care să ofere muncitorilor asociaţi posibilitatea de a practica agricultura în stil mare, singura care poate aplica toate mijloacele moderne, maşini etc., şi astfel să demonstreze ţăranului cu gospodărie mică avantajele agriculturii în stil mare pe baza asocierii. Socialiştii danezi, care în această privinţă sînt mai înaintaţi decît toţi ceilalţi, au înţeles de mult acest lucru.

Tot astfel nu e nevoie să mă apăr împotriva imputării că aş considera actualele condiţii îngrozitoare de locuit ale muncitorilor nişte „nimicuri lipsite de însemnătate“. După cîte ştiu, am fost primul în literatura germană care am descris aceste stări de lucruri în forma clasic dezvoltată, aşa cum există ea în Anglia; şi nu pentru ca ele „jignesc simţul meu de dreptate“, cum pretinde Mülberger — acela care ar voi să transforme în cărţi toate faptele care îi jignesc simţul de dreptate ar avea mult de lucru —, ci, după cum se poate citi în prefaţa cărţii mele, pentru a da socialismului german, care tocmai lua naştere pe atunci şi se îmbăta cu vorbe goale, o temelie faptică prin descrierea condiţiilor sociale create de marea industrie modernă. Dar, fireşte, nici nu mă gîndesc să dau o rezolvare aşa-zisei probleme a locuinţelor, după cum nu mă preocupă nici amănuntele rezolvării problemei încă mai importante a alimentaţiei. Sînt mulţumit să pot dovedi că producţia societăţii noastre moderne este suficientă pentru a hrăni pe toţi membrii societăţii şi că există destule case pentru a putea oferi deocamdată maselor muncitoare un adăpost încăpător şi sănătos. A face supoziţii asupra felului în care o societate viitoare va reglementa repartiţia alimentelor şi a locuinţelor ar duce de-a dreptul la utopie. Putem cel mult constata, cunoscînd condiţiile de bază ale tuturor modurilor de producţie de pînă acum, că, o dată cu prăbuşirea producţiei capitaliste, anumite forme de însuşire ale vechii societăţi devin imposibile. Chiar şi măsurile de tranziţie vor trebui să fie pretutindeni în concordanţă cu condiţiile existente în acel moment; în ţările cu proprietate funciară mică, ele vor fi cu totul altele decît în ţările unde există latifundii etc. Unde se ajunge atunci cînd se caută soluţii izolate pentru aceste aşa-zise probleme practice, cum sînt problema locuinţelor etc., ne demonstrează cel mai bine însuşi Mülberger, care mai întîi explică amănunţit, pe 28 de pagini, că „întregul conţinut al soluţionării problemei locuinţelor este dat în cuvîntul răscumpărare“, pentru ca apoi, de îndată ce e strîns cu uşa, să bolborosească stingherit că este într-adevăr foarte îndoielnic dacă la luarea efectivă în stăpînire a caselor „poporul muncitor va înclina spre răscumpărare“ sau spre o altă formă de expropriere.

Mülberger ne cere să devenim practici, ne cere „să nu opunem relaţiilor practice reale“ „numai nişte formule moarte, abstracte“ şi, „părăsind socialismul abstract, să ne apropiem de relaţiile sociale concrete determinate“. Dacă Mülberger ar fi procedat aşa, poate că şi-ar fi cîştigat mari merite în faţa mişcării. Primul pas pentru a te apropia de relaţiile sociale concrete determinate constă tocmai în cunoaşterea lor, în analiza legăturii lor economice reale. Ce găsim însă în această privinţă la Mülberger? În total două teze, şi anume:

1. „Între muncitorul salariat şi capitalist există aceeaşi relaţie ca între chiriaş şi proprietar“.

Am demonstrat la p. 6 a broşurii că această teza este absolut falsă, la care Mülberger n-a avut ce să răspundă.

2. „Taurul care“ (cu prilejul reformei sociale) „trebuie apucat de coarne este productivitatea capitalului — cum o numeşte şcoala liberală a economiei politice —, care, în realitate, nici nu există, dar care prin existenţa ei aparentă serveşte drept paravan tuturor inegalităţilor proprii societăţii moderne“.

Prin urmare, taurul care trebuie apucat de coarne „nici nu există în realitate“, aşa că nu are nici „coarne“. Nu el însuşi, ci existenţa lui aparentă constituie răul. Cu toate acestea, „aşa-zisa productivitate“ (a capitalului) „este în stare să facă să răsară din pămînt, ca prin farmec, case şi oraşe“, a căror existenţă numai „aparentă“ nu este (p.12). Şi un om care se exprimă atît de confuz şi cu atîta stîngăcie cînd este vorba de relaţiile dintre capital şi muncă, deşi „Capitalul“ lui Marx „îi este şi lui binecunoscut“, se încumetă să arate muncitorilor germani o cale nouă şi mai bună, şi se dă drept „constructorul“, căruia structura arhitectonică a viitoarei societăţi îi este, cel puţin în linii generale, clară.

Nimeni nu s-a apropiat mai mult „de relaţiile sociale concrete determinate“ decît Marx în „Capitalul“. Timp de 25 de ani el le-a studiat sub toate aspectele, iar rezultatele criticii sale conţin totodată pretutindeni şi embrionul aşa-ziselor soluţii, în măsura în care ele sînt, în genere, posibile în ziua de azi. Dar amicul Mülberger nu se mulţumeşte cu atît. Pentru el toate acestea nu sînt decît socialism abstract, formule moarte, abstracte. În loc să studieze „relaţiile sociale concrete determinate“, amicul Mülberger se mulţumeşte cu lectura cîtorva volume ale lui Proudhon, care, chiar dacă nu-i spun mai nimic despre relaţiile sociale concrete determinate, îi oferă în schimb leacuri miraculoase foarte determinate şi concrete pentru toate relele sociale; acest plan de salvare a societăţii, gata întocmit; acest sistem proudhonist, Mülberger îl prezintă muncitorilor germani sub pretextul că el vrea „să pună capăt sistemelor“, în timp ce eu, chipurile, „aleg calea opusă“! Pentru a înţelege acest lucru ar trebui să presupun că eu sînt orb, iar Mülberger surd, astfel că orice înţelegere între noi este absolut imposibilă.

Destul. Dacă nu pentru altceva, această polemică va folosi pentru a dovedi cum stau lucrurile cu practica acestor socialişti care-şi spun „practici“. Aceste propuneri practice pentru înlăturarea tuturor relelor sociale, aceste panacee sociale au fost întotdeauna şi pretutindeni produsul fondatorilor de secte care au apărut atunci cînd mişcarea proletară mai era încă în faşă. Şi Proudhon se numără printre ei. Dezvoltarea proletariatului aruncă curînd la o parte aceste scutece şi însăşi clasa muncitoare trage concluzia că nimic nu-i mai puţin practic decît aceste „soluţii practice“, dinainte ticluite, aplicabile în toate cazurile, şi că socialismul practic constă, dimpotrivă, în înţelegerea justă a diferitelor laturi ale modului de producţie capitalist. Dacă clasa muncitoare trage o asemenea concluzie, la momentul oportun nu se va găsi nicicînd în încurcătură şi va şti împotriva căror instituţii sociale şi în ce fel să-şi îndrepte atacul principal.