Română


 

Karl Marks

Critica Programului de la Gotha

1875

 

Lucrarea lui K. Marx „Critica Programului de la Gotha“ (denumită „Note marginale la programul partidului muncitoresc german“) reprezintă, după „Manifestul Partidului Comunist“ şi „Capitalul“, cel mai important document teoretic al marxismului. Lucrarea constituie un model de aplicare creatoare a comunismului ştiinţific la problemele practice din Germania, de dezvoltare a marxismului şi de luptă neîmpăcată împotriva oportunismului. Ca şi Engels în scrisoarea sa din 18-28 martie 1875 (vezi volumul de faţă, p. 28), în ale sale „Note marginale“ Marx face o apreciere critică principială a proiectului de program al viitorului partid social-democrat unit al muncitorilor din Germania.

Critica proiectului de program făcută de Marx a fost publicată pentru prima oară în 1891 de Engels, deşi unii membri din conducerea partidului nu au fost de acord. „Notele marginale“ şi scrisoarea adresată lui Wilhelm Brackei) legată nemijlocit de acestea au apărut în săptămînalul social-democraţiei germane „Die Neue Zeit“, Stuttgart, anul IX, vol. I, 1890-1891, cu o prefaţă scrisă de Friedrich Engels (vezi volumul de faţă, p. 5-6).

Aşa cum reiese din scrisoarea lui Engels către Kautskyi) din 28 februarie 1891, Engels a trebuit să fie de acord cu atenuarea unor formulări polemice mai incisive.

În ediţia de faţă lucrarea se publică în forma iniţială în care a redactat-o Marx. Manuscrisul original a fost dăruit, în toamna anului 1960, de către strănepotul lui Marx, Marcel Charles Longuet, Institutului de marxism-leninism de pe lîngă CC. al P.C.U.S. — Nota red. Editurii Politice

 


 

 

[Prefaţa lui Friedrich Engels][1]

 

 

Manuscrisul publicat aici — scrisoarea de însoţire către Bracke împreună cu critica proiectului de program — a fost trimis în 1875, puţin înainte de Congresul de unificare de la Gotha[2], lui Brackei) spre a fi transmis lui Geib, Auer, Bebel şi Liebknecht şi apoi restituit lui Marx. Întrucît Congresul de la Halle[3] a pus problema discutării Programului de la Gotha ca sarcină la ordinea zilei a partidului, consider că aş comite o crimă dacă aş continua să amîn publicarea acestui document important — poate cel mai important — referitor la această discuţie.

Manuscrisul mai are însă şi altă însemnătate, mai cuprinzătoare. Pentru prima oară este expusă aici, limpede şi precis, poziţia lui Marx faţă de linia urmată de Lassalle din momentul în care a început să participe la agitaţie, şi anume atît faţă de principiile economice, cît şi faţă de tactica lui Lassalle.

Intransigenţa cu care a analizat aici proiectul de program, felul în care a exprimat, fără menajamente, rezultatele obţinute, dînd în vileag lipsurile proiectului, toate acestea nu mai pot constitui astăzi, după cincisprezece ani, o jignire. Lassalleenii specifici care mai există pe ici, pe colo în străinătate nu sînt decît nişte reminiscenţe, iar Programul de la Gotha a fost abandonat la Halle de înşişi autorii lui ca fiind cu totul insuficient.

Totuşi, am lăsat la o parte, înlocuindu-le cu puncte, acele critici personale şi expresii tari care nu prezentau importanţă pentru problema propriu-zisă. Marx însuşi ar fi procedat ila fel dacă ar fi publicat azi manuscrisul. Limbajul, pe alocuri violent, era provocat de două împrejurări. În primul rînd, Marx şi cu mine eram mai strîns legaţi de mişcarea germană decît de oricare alta; era firesc deci ca regresul categoric pe care îl vădea acest proiect de program să provoace indignarea noastră. În al doilea rînd, pe atunci, la abia doi ani după Congresul de la Haga al Internaţionalei[4], ne aflam în toiul luptei cu Bakunin şi cu anarhiştii lui, care ne făceau răspunzători de tot ce se întîmpla în mişcarea muncitorească din Germania —, ne puteam deci aştepta să ni se atribuie şi paternitatea secretă a acestui program. Aceste considerente nu mai sînt actuale, şi cu ele dispare şi necesitatea pasajelor respective.

Am înlocuit unele fraze prin puncte şi din cauza cenzurii. Acolo unde am fost nevoit să aleg o expresie mai atenuată, am pus-o între paranteze ascuţite. Altminteri manuscrisul este reprodus textual.

 

Londra, 6 ianuarie 1891                                                              F. Engels

 

 


 

Publicat pentru prima oară în „Die Neue Zeit“ vol. 1, nr. 18 din 1890—1891, p. 561—562

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 90—91

Nota red. Editurii Politice

 

_______

 

[1]. Această prefaţă a fost scrisă de Engels în 1891 cu prilejul publicării lucrării lui K. Marx „Critica Programului de la Gotha“. Publicarea acestei lucrări, care este unul dintre cele mai importante documente teoretice ale comunismului ştiinţific, era în acel moment imperioasă, deoarece în faţa partidului stătea sarcina de a dezbate proiectul noului program, care urma să fie adoptat la Congresul de la Erfurt. Pentru a publica „Critica Programului de la Gotha“, Engels a trebuit să învingă o anumită împotrivire din partea conducătorilor social-democraţiei germane. Atenuarea expresiilor mai incisive şi micile omisiuni făcute de Engels se datoresc în mare măsură poziţiei unor membri ai conducerii partidului, precum şi a lui Dietz, editorul revistei „Die Neue Zeit“. Lucrarea a fost întîmpinată cu ostilitate de fracţiunea social-democrată din Reichstagul german şi de redacţia ziarului „Vorwärts“. În acelaşi timp însă, aşa cum a şi prevăzut Engels, lucrarea lui Marx a fost întîmpinată cu satisfacţie atît de partidul din Germania, cît şi de socialiştii din alte ţări, care au apreciat-o ca document programatic al întregii mişcări socialiste internaţionale.

În timpul vieţii lui Engels, „Critica Programului de la Gotha“, precum şi prefaţa scrisă de el la această lucrare nu au fost reeditate.  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. La Congresul de la Gotha din 22—27 mai 1875 a fost realizată fuzionarea celor două curente din mişcarea muncitorească germană — Partidul muncitoresc social-democrat (eisenachienii), în frunte cu A. Bebel şi W. Liebknecht, şi Uniunea generală a muncitorilor germani, de orientare lassalleană. Partidul unificat a luat denumirea de Partidul socialist din Germania. Prin aceasta s-a pus capăt sciziunii din rîndurile clasei muncitoare germane. Dar proiectul de program al partidului unificat, propus Congresului de la Gotha (principalul autor al acestui proiect a fost W. Liebknecht, care în problema programului s-a situat pe o poziţie conciliatoristă), conţinea greşeli importante şi concesii principiale făcute lassalleanismului. Marx şi Engels, aprobînd crearea unui partid socialist german unificat, s-au pronunţat însă împotriva compromisului ideologic cu lassalleenii şi au supus unei critici aspre tezele greşite din proiectul de program, care a fost totuşi adoptat de congres cu modificări neînsemnate.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3]. Congresul de la Halle al social-democraţiei germane a avut loc la 12—18 octombrie 1890 şi a fost primul congres după abrogarea legii excepţionale împotriva socialiştilor. La propunerea lui W. Liebknecht, congresul a hotărît ca pînă la congresul următor al partidului, care urma să se ţină la Erfurt, să fie elaborat proiectul noului program, care va fi publicat cu trei luni înainte de congres, spre a fi dezbătut în organizaţiile locale ale partidului şi în presă. La congres a fost do asemenea adoptat, un nou statut al partidului, care a rămas în vigoare pină la Congresul de la Mainz, din 1900.  - Nota red. Editurii Politice

 

[4]. Congresul de la Haga al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor a avut loc la 2—7 septembrie 1872. Prin componenţa sa, el a fost cel mai reprezentativ dintre toate congresele anterioare ale Internaţionalei. La acest congres au participat 65 de delegaţi, care reprezentau 15 organizaţii naţionale. Lucrările lui au fost conduse de Marx şi de Engels. Congresul de la Haga a fost o încununare a luptei îndelungate duse de Marx, Engels şi de adepţii lor împotriva tuturor formelor de sectarism mic-burghez în mişcarea muncitorească. Activitatea scizionistă a anarhiştilor a fost condamnată, iar liderii lor au fost excluşi din Internaţională. Hotărîrile Congresului de la Haga au pus bazele pentru crearea în viitor a unor partide politice de sine stătătoare ale clasei muncitoare în diferite ţări. Datorită activităţii desfăşurate de Internaţionala I, procesul de creştere politică din cadrul mişcării muncitoreşti germane a fost stimulat în mod hotărît.  - Nota red. Editurii Politice

 

 

 

* * *

 

Marx către Wilhelm Bracke

la Braunschweig[1]

 

 

Londra, 5 mai 1875

 

Dragă Brackei),

 

Te rog fii bun şi, după ce vei fi citit notele critice de mai jos la programul de unificare, să le predai lui Geib, Auer, Bebel şi Liebknecht, pentru a lua şi ei cunoştinţă de ele. Eu am de lucru pînă peste cap şi sînt nevoit să depăşesc cu mult timpul de muncă îngăduit de medici. Nu a fost deci nicidecum o „delectare“ pentru mine să mîzgălesc atîta hîrtie. Totuşi acest lucru a fost necesar pentru ca prietenii de partid, cărora le este destinată această comunicare, să nu dea o interpretare greşită acelor paşi pe care va trebui să-i fac mai tîrziu.

<Mă refer la scurta declaraţie pe care, după congresul de unificare, o vom publica Engels şi cu mine şi în care vom arăta că sîntem cu totul străini de menţionatul program de principii şi că nu avem nimic comun cu el.>

Acest lucru se impune, deoarece în străinătate este răspîndită părerea, întreţinută cu grijă de duşmanii partidului — părere de altfel cu totul eronată —, că de aici noi conducem în secret mişcarea aşa-zisului partid eisenachian. Încă într-o lucrare a sa în limba rusă[2], recent apărută, Bakunin mă face, de pildă, răspunzător <nu numai> de toate programele etc. ale acestui partid, <dar şi de orice pas pe care l-a făcut Liebknecht din ziua colaborării sale cu partidul popular[3].>

În afară de aceasta, este de datoria mea să nu recunosc nici măcar printr-o tăcere diplomatică un program care, potrivit convingerii mele, este întru totul condamnabil şi demoralizează partidul.

Fiecare pas de adevărată mişcare este mai important decît o duzină de programe. Aşadar, dacă nu s-a putut merge mai departe de Programul de la Eisenach[4] — şi împrejurările n-au permis acest lucru —, atunci trebuia pur şi simplu să se ajungă la o înţelegere în vederea unor acţiuni împotriva duşmanului comun. Elaborîndu-se însă programe de principii (în loc să se amîne această treabă pînă în momentul cînd va fi fost pregătită pritr-o activitate comună mai îndelungată), se înalţă în văzul întregii lumi jaloane după care va fi apreciat nivelul mişcării partidului. Conducătorii lassalleenilor au venit la noi pentru că împrejurările i-au silit să vină. Dacă li s-ar fi declarat din capul locului că nu ne pretăm la un tîrg de principii, ei ar fi trebuit să se mulţumească cu un program de acţiune sau cu un plan de organizare în vederea acţiunii comune. Cînd colo, li se îngăduie să se prezinte înarmaţi cu mandate şi li se recunosc aceste mandate ca fiind obligatorii, deci o capitulare fără condiţii în faţa acelora care au ei înşişi nevoie de ajutor. Şi culmea, ei mai ţin şi un congres, înaintea congresului de compromis, în timp ce propriul partid îşi ţine congresul post festum. <E evident că a existat intenţia de a se zădărnici orice critică şi de a nu da propriului partid răgazul să se dezmeticească.> Se ştie că pe muncitori îi satisface simplul fapt al unificării, dar se înşală cine crede că acest succes de moment nu e plătit prea scump.

De altfel programul nu face doi bani, chiar abstracţie făcînd de canonizarea credo-ului lui Lassalle.

<Cît de curînd îţi voi trimite ultimele fascicule ale ediţiei franceze a „Capitalului“[5]. Tipărirea a fost întreruptă vreme mai îndelungată din cauza interdicţiei guvernului francez. Săptămîna aceasta sau la începutul celei viitoare cartea va fi gata. Ai primit primele 6 fascicule? Comunică-mi, te rog, şi adresa lui Bernhard Becker, căruia de asemenea trebuie să-i trimit ultimele fascicule.>

Editura „Volksstaat“[6] îşi are năravurile ei. Aşa, de pildă, nu mi s-a trimis pînă în momentul de faţă nici un singur exemplar din „Procesul comuniştilor de la Colonia“[7].

 

                                                   Cu salutări cordiale,

                                                                                   al d-tale, Karl Marx

 

 

_______

 

[1]. La începutul scrisorii, Marx menţionează: „N[ota] bene. Manuscrisul trebuie să se întoarcă în mîinile dv. pentru ca, la nevoie, să-l pot avea“.

Această menţiune se referă la manuscrisul „Note marginale la programul partidului muncitoresc german“, anexat la această scrisoare.  — Nota red. Editurii Politice

 

[2]. Această scriere a lui Bakunin a apărut în 1873 sub titlul „Государственность и Анархия “ („Statul şi anarhia“), anonim şi fără indicarea locului apariţiei, în Elveţia, în limba rusă. Netemeinicia acuzaţiilor aduse de Bakunin a fost demonstrată de Marx în conspectul cărţii lui Bakunin. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 599—645.).  — Nota red. Editurii Politice

 

[3]. Partidul popular german, înfiinţat în 1865, era format din elemente democratice din rîndurile micii burghezii şi în parte din cele ale burgheziei, îndeosebi din statele din sudul Germaniei. Promovînd o politică antiprusiană şi lansînd lozinci general-democratice, acest partid era în acelaşi timp exponentul tendinţelor particulariste ale unor state germane.

În 1866, la partidul popular german a aderat partidul popular din Saxonia, al cărui nucleu era format din muncitori. Această aripă de stînga a partidului popular, care nu avea în fond nimic comun cu el în afară de starea de spirit antiprusacă şi de năzuinţa de a rezolva prin eforturi comune problema unificării naţionale a ţării pe cale democratică, a evoluat ulterior în direcţie socialistă.

După înfiinţarea Partidului muncitoresc social-democrat (al eisenachienilor) în august 1869 (vezi adnotarea 9), partidul popular german a fost în legătură cu eisenachienii. Ulterior în acest partid s-au accentuat tendinţele antisocialiste, după ce o mare parte a membrilor acestui partid s-au despărţit de democraţii mic-burghezi şi s-au alăturat eisenachienilor.  — Nota red. Editurii Politice

 

[4]. Programul de la Eisenach din 1869 (programul şi statutul partidului muncitoresc social-democrat) a fost adoptat la Congresul general al muncitorilor social-democraţi din Germania, care a avut loc la Eisenach la 7—9 august 1869. La acest congres, la care au participat şi reprezentanţi ai diferitelor asociaţii ale muncitorilor germani din Austria şi Elveţia, a fost înfiinţat Partidul muncitoresc social-democrat. În felul acesta clasa muncitoare germană a căpătat un partid revoluţionar de sine stătător, care avea la bază principiile comunismului ştiinţific. Acest partid, în fruntea căruia se aflau Bebel şi Liebknecht, a luat fiinţă în lupta împotriva oportunismului lui Lassalle, sub influenţa lui Marx şi Engels. Programul său era întru totul în spiritul Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor. Conducătorii şi membrii acestui partid erau numiţi şi eisenachieni.  — Nota red. Editurii Politice

 

[5]. Traducerea franceză autorizată a volumului I al „Capitalului“ a apărut la Paris în 1872—1875 în fascicule sub titlul „Le Capital par Karl Marx. Traduction de M. J. Roy, entièrement revisée par l'auteur“.  — Nota red. Editurii Politice

 

[6]. Editura „Volksstaat“ — iniţial: editura care se ocupa de expedierea publicaţiei „Volksstaat“ (F. Thiele). Este vorba de editura Partidului muncitoresc social-democrat din Leipzig, care s-a unit cu redacţia „Volksstaat“. August Bebel a condus timp de cîţiva ani această editură.

„Der Volksstaat“ — organ central al Partidului muncitoresc social-democrat german (eisenachienii); a apărut la Leipzig de la 2 octombrie 1869 pînă la 29 septembrie 1876 (la început de două ori pe săptămînă, iar din iulie 1873 — de trei ori pe săptămînă). Ziarul exprima punctul de vedere al curentului revoluţionar din mişcarea muncitorească germană. Prin atitudinea lui curajoasă, revoluţionară, ziarul şi-a atras necontenite persecuţii din partea organelor administrative şi poliţieneşti. Componenţa redacţiei se schimba neîncetat din cauza arestării redactorilor, dar conducerea generală a gazetei a fost tot timpul asigurată de W. Liebknecht. Un rol important în stabilirea liniei acestui ziar a avut A. Bebel, care conducea editura „Volksstaat“. Marx şi Engels au menţinut un strîns contact cu redacţia ziarului, în coloanele căruia se tipăreau sistematic articole scrise de ei. Acordînd o mare importanţă activităţii acestei gazete, Marx şi Engels urmăreau cu atenţie munca redacţiei, criticau diferitele ei greşeli, corectau linia ziarului, care, datorită acestui fapt, a fost unul dintre cele mai bune ziare muncitoreşti din deceniul al 8-lea al secolului trecut.  — Nota red. Editurii Politice

 

[7]. „Procesul comuniştilor de la Colonia“. — Este vorba de lucrarea lui Marx „Dezvăluiri asupra procesului comuniştilor de la Colonia“ pe care ziarul „Volksstaat“ a publicat-o pentru prima oară în Germania sub forma unei serii de articole, la Leipzig în 1874, iar editura acestui ziar a publicat-o în 1875 în volum. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 423—501.).  — Nota red. Editurii Politice



 

 

 

  Karl Marx.

Note marginale la programul partidului muncitoresc german

 

 

I

 

 

1. „Munca este izvorul oricărei avuţii şi al oricărei culturi, şi întrucît munca utilă este cu putinţă numai în societate şi prin societate, venitul provenit din muncă aparţine integral, pe bază de drepturi egale, tuturor membrilor societăţii“.

Prima parte a paragrafului: „Munca este izvorul oricărei avuţii şi al oricărei culturi“.

Munca nu este izvorul oricărei avuţii. Natura este izvorul valorilor de întrebuinţare (căci din ele se compune în fond avuţia materială!) în aceeaşi măsură ca şi munca, care ea însăşi nu este decît manifestarea unei forţe naturale, a forţei de muncă omeneşti. Fraza de mai sus se întîlneşte în orice abecedar şi este justă în măsura în care se presupune că munca este efectuată cu ajutorul obiectelor şi uneltelor corespunzătoare. Într-un program socialist însă nu trebuie admise asemenea fraze burgheze, care trec sub tăcere condiţiile fără de care nu ar avea nici un sens. Şi, în măsura în care omul are din capul locului o atitudine de proprietar faţă de natură, acest prim izvor al tuturor mijloacelor şi obiectelor de muncă, tratînd-o ca pe ceva care-i aparţine, în aceeaşi măsură munca lui devine un izvor de valori de întrebuinţare, deci şi de avuţie. Burghezii au motive foarte temeinice să atribuie muncii o putere creatoare supranaturală —, căci tocmai din determinarea naturală a muncii rezultă că omul care nu posedă altă proprietate decît forţa sa de muncă trebuie să fie în orice stare socială şi culturală sclavul celorlalţi oameni care au pus stăpînire pe condiţiile materiale de muncă. El poate munci numai cu permisiunea lor, deci poate trăi numai cu permisiunea lor.

Dar să lăsăm acum această frază aşa cum e — bună, proastă —, mai mult proastă decît bună. La ce concluzie ne putem aştepta? Evident, la următoarea:

„Întrucît munca este izvorul oricărei avuţii, nici un membru al societăţii nu-şi va putea însuşi avuţii decît însuşindu-şi produsul muncii. Prin urmare, dacă cineva nu munceşte, înseamnă că el trăieşte din munca altuia şi-şi însuşeşte şi cultura pe seama muncii altuia“.

Cînd colo, cu ajutorul formulei „şi întrucît“, este adăugată o altă propoziţie, spre a se trage o concluzie din ea, şi nu din prima.

A doua parte a paragrafului: „Munca utilă este cu putinţă numai în societate şi prin societate“.

Potrivit primei propoziţii, munca este izvorul oricărei avuţii şi al oricărei culturi, deci nici o societate nu este cu putinţă fără muncă. Acum aflăm, dimpotrivă, că nici o muncă „utilă“ nu este posibilă fără societate.

Tot atît de bine s-ar fi putut spune că numai în societate munca inutilă sau chiar dăunătoare pentru colectivitate poate deveni o ramură de industrie, că numai în societate se poate trăi din trîndăvie etc. etc. — pe scurt Rousseau putea fi copiat în întregime.

Şi care este munca „utilă“? De bună seamă numai aceea care dă rezultatul util urmărit. Un sălbatic (şi omul, după ce a încetat să fie maimuţă, a devenit un sălbatic) care ucide un animal cu piatra, culege fructe etc. face muncă „utilă“.

A treia parte: Concluzia: „Şi întrucît munca utilă este cu putinţă numai în societate şi prin societate, venitul provenit din muncă aparţine integral, pe bază[1] de drepturi egale, tuturor membrilor societăţii“.

Frumoasă concluzie! Dacă munca utilă este cu putinţă numai în societate şi prin societate, venitul provenit din muncă aparţine societăţii, iar fiecărui muncitor îi revine numai atît cît nu e necesar pentru întreţinerea „condiţiei“ de muncă — societatea.

Într-adevăr, această teză a fost susţinută în toate timpurile de apărătorii orînduirii sociale respective. Mai întîi vin pretenţiile cîrmuirii cu tot ce ţine de ea, căci ea este doar organul social de menţinere a ordinii sociale; urmează apoi pretenţiile diferitelor feluri de proprietari privaţi[2], deoarece diferitele feluri de proprietate privată constituie bazele societăţii etc. Precum se vede, asemenea fraze goale pot fi întoarse şi răsucite în fel şi chip.

O legătură cît de cît raţională între partea întîi şi a doua a paragrafului poate exista doar în următoarea redactare:

„Munca devine izvor de avuţie şi de cultură numai ca muncă socială“, sau, ceea ce este acelaşi lucru, „în societate şi prin societate“.

Această teză este incontestabil justă, căci, dacă munca individuală (presupunînd existenţa condiţiilor ei materiale) poate produce valori de întrebuinţare, ea nu poate crea nici avuţii şi nici cultură.

Dar tot atît de indiscutabilă este şi cealaltă teză:

„Pe măsură ce munca se dezvoltă ca muncă socială, ea devenind astfel izvor de avuţie şi cultură, se dezvoltă şi sărăcia şi degradarea muncitorilor, avuţia şi cultura celor ce nu muncesc“.

Aceasta este legea întregii istorii de pînă acum. Prin urmare, în locul unor fraze generale despre „muncă“ şi „societate“, trebuia arătat aici în mod limpede cum au fost, în sfîrşit, create în actuala societate capitalistă condiţiile materiale şi celelalte condiţii care îi fac pe muncitori capabili să nimicească acest blestem istoric[3] şi îi silesc s-o facă.

De fapt însă, tot acest paragraf, nereuşit din punctul de vedere al formei şi greşit din punctul de vedere al conţinutului, nu a fost introdus aici decît pentru a înscrie ca primă lozincă pe steagul partidului formula lui Lassalle despre „venitul integral provenit din muncă“. Voi mai reveni asupra „venitului provenit din muncă“, asupra „dreptului egal“ etc, deoarece acelaşi lucru se repetă şi mai departe într-o formă puţin schimbată.

 

2. „În societatea actuală, mijloacele de muncă sînt monopolul clasei capitaliştilor. Dependenţa clasei muncitoare, determinată de acest fapt, este cauza mizeriei şi a aservirii sub toate formele“.

Paragraful acesta, împrumutat din Statutul Internaţionalei[4], este greşit în această redactare „corectată“.

În societatea actuală mijloacele de muncă sînt monopolul proprietarilor funciari (monopolul proprietăţii funciare este chiar baza monopolului capitalului) şi al capitaliştilor. În pasajul respectiv, Statutul Internaţionalei nu numeşte nici pe prima, nici pe cea de-a doua clasă a monopoliştilor. El vorbeşte de „monopolul asupra mijloacelor de muncă, adică asupra izvoarelor de existenţă“. Adăugirea: „izvoarelor de existenţă“ arată cu prisosinţă că în mijloacele de muncă este cuprins şi pămîntul.

Corectarea a fost făcută pentru că Lassalle, din motive cunoscute acum de toată lumea, ataca numai clasa capitaliştilor, nu şi pe proprietarii funciari. În Anglia, în majoritatea cazurilor, capitalistul nici nu este măcar proprietarul terenului pe care se află fabrica sa.

 

3. „Eliberarea muncii reclamă ridicarea mijloacelor de muncă la rangul de bun comun al societăţii şi reglementarea colectivă a muncii sociale totale cu o repartiţie justă a venitului provenit din muncă“.

„Ridicarea mijloacelor de muncă la rangul de bun comun“ vrea să însemne, probabil, „transformarea lor în bun comun“. Dar aceasta numai în treacăt.

Ce este „venitul provenit din muncă“? Produsul muncii sau valoarea acestuia? Şi în al doilea caz este vorba de întreaga valoare a produsului sau numai de acea parte din valoare pe care munca a adăugat-o valorii mijloacelor de producţie consumate?

„Venitul provenit din muncă“ este o noţiune confuză pe care Lassalle o foloseşte în locul unor noţiuni economice precise.

Ce este repartiţia „justă“?

Oare nu pretind burghezii că repartiţia actuală este „echitabilă“? Şi nu e ea oare de fapt singura repartiţie „echitabilă“ pe baza actualului mod de producţie? Oare relaţiile economice sînt reglementate de noţiuni de drept, şi nu dimpotrivă, nu relaţiile juridice decurg din cele economice? Nu au oare şi diferiţi sectanţi socialişti ideile cele mai variate despre repartiţia „justă“?

Ca să ştim ce anume se înţelege în acest caz prin expresia „repartiţie echitabilă“, trebuie să comparăm primul paragraf cu paragraful din urmă. Acesta presupune o societate în care „mijloacele de muncă sînt un bun comun şi munca socială totală este reglementată în mod colectiv“, iar din primul paragraf reiese că „venitul provenit din muncă aparţine integral, pe bază de drepturi egale, tuturor membrilor societăţii“.

„Tuturor membrilor societăţii“? Chiar şi celor care nu muncesc? Cum rămîne atunci cu „venitul integral provenit din muncă“? Numai membrilor societăţii care muncesc? Cum rămîne atunci cu „drepturile egale“ ale tuturor membrilor societăţii?

Dar „toţi membrii societăţii“ şi „drepturile egale“ nu sînt, evident, decît vorbe goale. Esenţa constă în faptul că în această societate comunistă fiecare muncitor trebuie să primească, potrivit formulei lui Lassallle, „venitul integral provenit din muncă“.

Dacă luăm expresia „venit provenit din muncă“ mai întîi în sensul de produs al muncii, atunci venitul colectiv provenit din muncă este produsul social total.

Din el trebuie scăzut:

În primul rînd, ceea ce este necesar pentru înlocuirea mijloacelor de producţie consumate.

În al doilea rînd, o parte suplimentară pentru extinderea producţiei.

În al treilea rînd, un fond de rezervă sau de asigurare împotriva accidentelor, a calamităţilor naturale etc.

Aceste reţineri din „venitul integral provenit din muncă“ sînt o necesitate economică, iar cuantumul lor trebuie stabilit pe baza mijloacelor şi forţelor existente, în parte pe baza teoriei probabilităţilor, dar în nici un caz ele nu pot fi calculate pe considerente de echitate.

Rămîne cealaltă parte a produsului total, destinată să servească drept mijloace de consum.

Înainte de a se ajunge la o repartiţie individuală a acestei părţi, se mai scad:

În primul rînd, cheltuielile generale de administraţie, care nu ţin direct[5] de producţie.

Această parte va fi din capul locului considerabil redusă în comparaţie cu cît reprezintă în societatea actuală şi va scădea tot mai mult pe măsură ce se va dezvolta noua societate.

În al doilea rînd, ceea ce este destinat satisiacerii comune a unor trebuinţe, ca, de pildă, şcoli, instituţii sanitare etc.

Această parte va spori din capul locului în mod considerabil în comparaţie cu cît reprezintă în societatea actuală şi va creşte tot mai mult pe măsură ce se va dezvolta noua societate.

În al treilea rînd, fondurile pentru cei inapţi de muncă etc., într-un cuvînt pentru tot ceea ce ţine astăzi de aşa-zisa asistenţă publică.

Abia acum ajungem la „repartiţia“ pe care programul, sub influenţa lui Lassalle, o are în vedere în mod atît de limitat şi exclusiv, adică la acea parte a mijloacelor de consum care se împarte între producătorii individuali ai colectivităţii.

„Venitul integral provenit din muncă“ s-a şi prefăcut, pe nesimţite, într-un „venit ciuntit“, deşi, direct sau indirect, producătorul beneficiază, în calitate de membru al societăţii, de ceea ce i se reţine ca persoană particulară.

Aşa cum a dispărut fraza despre „venitul integral provenit din muncă“, dispare acum şi fraza despre „venitul provenit din muncă“ în general.

Într-o societate întemeiată pe principiile colectivismului şi pe proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie, producătorii nu fac schimb de produse; de asemenea, munca cheltuită pentru crearea produselor nu mai apare ca valoare a acestor produse, ca o calitate materială a lor, deoarece acum, spre deosebire de societatea capitalistă, munca individuală apare nemijlocit, şi nu pe cale indirectă, ca o parte componentă a muncii sociale totale. Expresia „venit provenit din muncă“, inacceptabilă şi astăzi din cauza echivocului ei, îşi pierde astfel orice sens.

Avem de-a face aici nu cu o societate comunistă care s-a dezvoltat pe propria-i bază, ci, dimpotrivă, cu una care abia se naşte din societatea capitalistă şi care, de aceea, mai poartă din toate punctele de vedere — economic, moral, spiritual — pecetea vechii societăţi din sînul căreia s-a născut. Prin urmare, fiecare producător primeşte de la societate — după ce s-au făcut toate reţinerile — exact atît cît îi dă el. Ceea ce a dat el societăţii este cota sa parte de muncă individuală. De pildă, ziua socială de munca reprezintă suma orelor de muncă individuale; timpul de muncă individual al fiecărui producător este acea parte din ziua socială de muncă pe care a efectuat-o el, cota sa parte din ziua socială de muncă. El primeşte din partea societăţii o chitanţă că a efectuat atîta şi atîta muncă (după ce s-a scăzut partea din munca sa pentru fondurile comune), iar pe baza acestei chitanţe el primeşte din stocul social o cantitate de mijloace de consum pentru care s-a cheltuit o cantitate egală de muncă. Aceeaşi cantitate de muncă pe care a dat-o societăţii sub o anumită formă, el o primeşte înapoi sub altă formă.

După cum se vede, aici domneşte acelaşi principiu care reglementează schimbul de mărfuri, întrucît acesta este un schimb de valori echivalente. Aici, conţinutul şi forma s-au schimbat, fiindcă, în împrejurările schimbaite, nimeni nu poate da altceva decît munca sa, şi pe de altă parte, în proprietatea individuală nu pot trece decît mijloace de consum individuale. În ceea ce priveşte însă repartiţia acestor mijloace de consum între diferiţii producători, aici domneşte acelaşi principiu ca şi la schimbul unor echivalente-marfă: o anumită cantitate de muncă sub o formă este schimbată pe o cantitate egală de muncă sub altă formă.

De aceea, dreptul egal continuă să fie aici, în principiu, dreptul burghez, deşi principiul şi practica nu se mai bat cap în cap, pe cînd în condiţiile schimbului de mărfuri există un schimb de echivalente doar în medie, nu în fiecare caz în parte.

În pofida acestui progres, într-o privinţă acest drept egal tot mai este supus unei limitări burgheze. Dreptul producătorilor este proporţional cu munca efectuată de ei; egalitatea constă în faptul că se măsoară cu o unitate de măsură egală — munca.

Dar un individ poate fi superior altuia din punct de vedere fizic sau intelectual; el va efectua, deci, în aceeaşi cantitate de timp mai multă cantitate de muncă sau va putea munci un timp mai îndelungat; iar munca, pentru a putea servi ca unitate de măsură, trebuie determinată după cantitate sau după intensitate, altminteri ea ar înceta să mai fie unitate de măsură. Acest drept egal este un drept inegal pentru o muncă inegală. El nu recunoaşte nici un fel de deosebiri de clasă, deoarece fiecare nu e decît muncitor ca şi toţi ceilalţi; el recunoaşte însă în mod tacit, ca privilegii fireşti, dotarea individuală inegală şi, deci, capacitatea de muncă inegală a muncitorilor[6]. El este deci, prin conţinutul său, un drept al inegalităţii, ca orice drept. Prin natura sa, dreptul nu poate exista decît prin aplicarea unei unităţi de măsură egale; dar indivizii inegali (şi ei nu ar fi indivizi diferiţi dacă nu ar fi inegali) pot fi măsuraţi cu o unitate de măsură egală numai în măsura în care sînt priviţi din acelaşi unghi de vedere, consideraţi sub un singur aspect determinat, ca, de pildă, în cazul de faţă, cînd sînt priviţi numai ca muncitori, nevăzîndu-se în ei nimic altceva, făcîndu-se abstracţie de orice altceva. Mai departe: un muncitor este însurat, altul nu; unul are mai mulţi copii, altul mai puţini etc. etc. La o muncă egală şi, prin urmare, la o participare egală la fondul social de consum, unul primeşte, de fapt, mai mult decît altul, unul este mai bogat decît altul etc. Pentru a evita toate aceste neajunsuri, dreptul ar trebui să fie nu egal, ci, dimpotrivă[7], inegal.

Dar aceste neajunsuri sînt inevitabile în prima fază a societăţii comuniste, în forma în care s-a născut, după îndelungate dureri ale facerii, din societatea capitalistă. Dreptul nu poate fi niciodată superior orînduirii economice şi dezvoltării culturale a societăţii determinate de această orînduire.

În faza superioară a societăţii comuniste, după ce va dispărea subordonarea înrobitoare a indivizilor faţă de diviziunea muncii şi, o dată cu ea, opoziţia dintre munca intelectuală şi munca fizică; cînd munca va înceta să mai fie numai un mijloc de existenţă şi va deveni ea însăşi prima necesitate vitală; cînd, alături de dezvoltarea multilaterală a indivizilor, vor creşte şi forţele de producţie, iar toate izvoarele avuţiei colective vor ţîşni ca un torent — abia atunci limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depăşite şi societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi!

M-am oprit mai amănunţit, pe de o parte, asupra „venitului integral provenit din muncă“ şi, pe de altă parte, asupra „dreptului egal“ şi asupra „repartiţiei echitabile“, pentru a arăta cît de mult păcătuiesc cei care încearcă, pe de o parte, să impună din nou partidului nostru, ca dogme, noţiuni care, la timpul lor, au avut un oarecare sens, dar astăzi au devenit nişte fraze goale, perimate şi, pe de altă parte, denaturează prin flecăreli ideologice despre dreptate şi despre alte lucruri, atît de curente la democraţii şi socialiştii francezi, concepţia realistă sădită în partid cu atîta trudă, dar care acum a prins rădăcini.

În afară de toate cele expuse mai sus, era în general greşit să se vadă esenţialul în aşa-zisa repartiţie şi să se pună pe ea accentul principal.

Orice repartiţie a mijloacelor de consum este doar o urmare a repartiţiei condiţiilor de producţie înseşi. Iar repartiţia acestora din urmă este o caracteristică a modului de producţie însuşi. Modul de producţie capitalist, de pildă, se întemeiază pe faptul că condiţiile materiale ale producţiei se află, sub formă de proprietate asupra capitalului şi de proprietate asupra pămîntului, în mîna unor oameni care nu muncesc, în timp ce masa este numai deţinătoarea condiţiei personale a producţiei — forţa de muncă. Elementele producţiei odată astfel repartizate, rezultă de la sine repartiţia actuală a mijloacelor de consum. Atunci cînd condiţiile materiale ale producţiei vor fi proprietate colectivă a muncitorilor înşişi, rezultatul va fi o repartiţie a mijloacelor de consum diferită de cea actuală. Socialismul vulgar a preluat de la economiştii burghezi (iar o parte a democraţiei a preluat de la socialismul vulgar) maniera de a privi şi de a trata repartiţia ca pe ceva independent de modul de producţie şi de a prezenta, prin urmare, astfel lucrurile, ca şi cum socialismul ar gravita mai cu seamă în jurul problemelor repartiţiei. Dar cînd adevăratul raport a fost demult lămurit, de ce ne-am mai întoarce înapoi?

 

4. „Eliberarea muncii trebuie să fie opera clasei muncitoare, faţă de care toate celelalte clase constituie doar o singură masă reacţionară“.

Prima strofă este luată din cuvintele introductive ale Statutului Internaţionalei, care au fost însă „corectate“. Acolo se spune: „Eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera muncitorilor înşişi“; aici însă, dimpotrivă, „clasa muncitoare“ trebuie să elibereze — ce anume? — „munca“. Înţeleagă cine poate.

Apoi, ca o compensaţie, urmează o contra-strofă — un citat lassallean autentic: „faţă de care (de clasa muncitoare) toate celelalte clase constituie doar o masă reacţionară“.

În „Manifestul Comunist“ se spune: „Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, numai proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs“[8].

Burghezia — ca exponentă a marii industrii — este privită aici ca o clasă revoluţionară, faţă de feudali şi faţă de păturile de mijloc, care caută să păstreze toate poziţiile sociale create de moduri de producţie perimate. Prin urmare, aceştia nu formează împreună cu burghezia o masă reacţionară.

Pe de altă parte, proletariatul este revoluţionar faţă de burghezie, deoarece, fiind el însuşi crescut pe terenul marii industrii, tinde să elibereze producţia de caracterul ei capitalist, pe care burghezia caută să-l eternizeze. Dar „Manifestul“ adaugă: „Păturile de mijloc..., dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în măsura în care pentru ele există perspectiva trecerii apropiate în rîndurile proletariatului“.

Din acest punct de vedere este deci iarăşi o absurditate să se susţină că, faţă de clasa muncitoare, ele ar forma „împreună cu burghezia“ şi, pe deasupra, şi cu feudalii, „doar o masă reacţionară“.

Oare la ultimele alegeri li s-a spus meşteşugarilor, micilor industriaşi etc., precum şi ţăranilor: faţă de noi, voi alcătuiţi, împreună cu burghezii şi feudalii, doar o masă reacţionară?

Lassalle ştia „Manifestul Comunist“ pe de rost, aşa cum drept-credincioşii săi adepţi cunosc scrierile lui izbăvitoare. Şi dacă l-a falsificat într-un mod atît de grosolan, a făcut-o numai pentru a-şi justifica alianţa cu adversarii absolutişti şi feudali împotriva burgheziei.

Pe deasupra, în paragraful de mai sus, înţeleapta cugetare lassalleană este trasă de păr, neavînd nici o legătură cu acest citat, „corectat“ în mod absurd, din Statutul Internaţionalei. Este vorba pur şi simplu de o impertinenţă, care, fireşte, nu-i displace de fel d-lui Bismarck, una din acele obrăznicii ieftine la care se pretează Marat-ul de la Berlin[9].

 

5. „Clasa muncitoare acţionează pentru eliberarea ei, în primul rînd, în cadrul actualului stat naţional, conştientă fiind că rezultatul necesar al aspiraţiilor ei, comune muncitorilor din toate ţările civilizate, va fi înfrăţirea internatională a popoarelor“.

În opoziţie cu „Manifestul Comunist“ şi cu tot socialismul precedent, Lassalle concepea mişcarea muncitorească din cel mai îngust punct de vedere naţional. Şi iată că, cu toată activitatea Internaţionalei, se urmează această cale!

Se înţelege de la sine că, în general, pentru a putea lupta, clasa muncitoare trebuie să se organizeze acasă la ea ca clasă şi că arena nemijlocită a luptei ei este propria ei ţară. Din acest punct de vedere, lupta ei de clasă este naţională nu prin conţinutul ei, ci, cum se spune în „Manifestul Comunist“, „prin forma ei“. Dar „cadrul actualului stat naţional“, al imperiului german de pildă, se situează la rîndul lui, din punct de vedere economic, „în cadrul pieţei mondiale“, iar din punct de vedere politic „în cadrul sistemului de state“. Orice negustor ştie că comerţul german este în acelaşi timp şi comerţ exterior, iar grandoarea d-lui Bismarck constă tocmai în promovarea unui anumit fel de politică internaţională.

Şi la ce se reduce internaţionalismul partidului muncitoresc german? La conştiinţa că rezultatul aspiraţiilor lui va fi „înfrăţirea internaţională a popoarelor“[10]. Această frază, împrumutată de la Liga burgheză a păcii şi libertăţii, e menită să treacă drept echivalent al înfrăţirii internaţionale a clasei muncitoare din diferite ţări în lupta comună împotriva claselor dominante şi a guvernelor lor. Deci, despre funcţiile internaţionale ale clasei muncitoare germane — nici un cuvînt! Şi asta e tot ce i se propune să opună atît propriei ei burghezii, care a şi fraternizat cu burghezia tuturor celorlalte ţări împotriva ei, cît şi politicii internaţionale complotiste a d-lui Bismarck!

Într-adevăr, internaţionalismul programului se află la un nivel infinit mai scăzut decît internaţionalismul partidului liberului schimb. Şi acest partid susţine că rezultatul aspiraţiilor sale ar fi „înfrăţirea internaţională a popoarelor“. Dar el chiar desfăşoară efectiv o activitate pentru a internaţionaliza comerţul, şi nu se mulţumeşte numai să ştie că toate popoarele fac comerţ la ele acasă.

Activitatea internaţională a clasei muncitoare din diferite ţări nu este nicidecum în funcţie de existenţa „Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“. Aceasta a fost numai prima încercare de a crea un organ central pentru această activitate; o încercare care, prin imboldul pe care l-a dat, a avut un succes de durată, dar care, după căderea Comunei din Paris, nu mai putea fi continuată în prima ei formă istorică.

„Norddeutsche“ al lui Bismarck avea perfectă dreptate cînd anunţa, spre satisfacţia stăpînului său, că în noul lui program partidul muncitoresc german s-a lepădat de internaţionalism[11].

 

 

__________

 

[1]. În ediţia din 1891: cu.  — Nota red. Editurii Politice

 

[2]. În ediţia din 1891: proprietate privată.  — Nota red. Editurii Politice

 

[3]. În ediţia din 1891: social.  — Nota red. Editurii Politice

 

[4]. Statutul Internaţionalei — „Statutul general şi Regulamentul de organizare al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“, care au fost adoptate în 1866 la Congresul de la Geneva al Internaţionalei. La sfîrşitul lunii septembrie şi în cursul lunii octombrie 1871 Marx şi Engels au pregătit o nouă ediţie a acestora. Aici au fost anulate toate prevederile, care îşi pierduseră valabilitatea, iar în anexe figurează modificările şi completările. Ediţia germană autentică a apărut în 1872 la Leipzig. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 466—481.).  — Nota red. Editurii Politice

 

[5]. În ediţia din 1891 lipseşte: direct.  — Nota red. Editurii Politice

 

[6]. În ediţia din 1891 lipseşte: a muncitorilor.  — Nota red. Editurii Politice

 

[7]. În ediţia din 1891 lipseşte: dimpotrivă.  — Nota red. Editurii Politice

 

[8]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 475 (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere adese în două volume, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1966, ed. a IlI-a, p. 23).  — Nota trad. Editurii Politice

 

[9]. Marat de la Berlin — astfel îl numeşte aici Marx în mod ironic pe Wilhelm Hasselmann, care era pe atunci, la Berlin, redactorul-şef al lui „Neuer Social-Demokrat“, organul de presă al Uniunii generale a muncitorilor germani (lassalleană), şi care era, alături de Wilhelm Liebknecht, coautorul proiectului de program.

„Neuer Social-Demokrat“ — organ de presă al Uniunii generale a muncitorilor germani (lassalleană); a apărut la Berlin în 1871—1876, sub redacţia lui Wilhelm Hasselmann, de trei ori pe săptamînă; orientarea lui reflecta politica promovată de lassalleeni de adaptare la regimul bismarckian şi de apropiere de clasele dominante din Germania, precum şi opoitunismul şi naţionalismul liderilor lassalleeni.  — Nota red. Editurii Politice

 

[10]. Liga păcii şi libertăţii — organizaţie pacifistă burgheză înfiinţată în 1867 în Elveţia de republicanii şi liberalii mic-burghezi (cu participarea activă a lui V. Hugo, G. Garibaldi etc.); în 1867—1868 la activitatea Ligii a luat parte şi M. Bakunin. La începutul activităţii ei, sub influenţa lui Bakunin, Liga a încercat să folosească Internaţionala şi mişcarea muncitorească în scopurile ei. Cu ajutorul declaraţiilor despre posibilitatea de a se pune capăt războiului prin crearea „Statelor Unite ale Europei“, Liga păcii şi libertăţii semăna în mase iluzii false şi sustrăgea proletariatul de la lupta de clasă.  — Nota red. Editurii Politice

 

[11]. „Norddeutsche“ al lui Bismarck — „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ — cotidian german, a apărut la Berlin din 1861 pînă în 1918; în deceniile 7—9 ale secolului trecut a fost organul de presă oficial al guvernului Bismarck.

Marx se referă la editorialul apărut în „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“ nr. 67 din 20 martie 1875 în legătură cu proiectul de program social-democrat, în care, vorbindu-se despre punctul 5, se spune: „Agitaţia social-democrată a devenit într-o anumită privinţă mai prevăzătoare; ea se dezice de Internaţională...“.  — Nota red. Editurii Politice

 

 

 

 

 

II

 

 

„Pornind de la aceste principii, Partidul muncitoresc german tinde prin toate mijloacele legale spre statul liber — şi — spre societatea socialistă; spre desfiinţarea sistemului salarizării împreună cu legea de aramă a salariului — şi — a exploatării sub orice formă; spre înlăturarea oricărei inegalităţi sociale şi politice“.

Asupra statului „liber“ voi reveni mai tîrziu.

Prin urmare, pe viitor partidul muncitoresc german trebuie să creadă în „legea de aramă a salariului“[1] a lui Lassalle! Pentru a-i găsi un loc în program, se comite inepţia de a se vorbi de „desfiinţarea sistemului salarizării“ (asta vrea să însemne: sistemul muncii salariate) „împreună cu legea de aramă a salariului“. Dacă desfiinţez munca salariată, desfiinţez, fireşte, şi legile ei, fie ele „de aramă“ sau de cîrpă. Dar lupta lui Lassalle împotriva muncii salariate se învîrteşte aproape exclusiv în jurul acestei aşa-zise legi. De aceea, pentru a se dovedi că secta lui Lassalle a învins, trebuie desfiinţat „sistemul salarizării împreună cu legea de aramă a salariului“, şi nu fără această lege.

După cum se ştie, din „legea de aramă a salariului“, lui Lassalle îi aparţine doar expresia „de aramă“ („ehern“), luată din versul lui Goethe: „ewigen, ehernen, grossen Gesetzen“[2]. Cuvintele de aramă reprezintă semnul după care se recunosc între ei drept-credincioşii. Dacă accept însă legea cu pecetea lui Lassalle, deci şi în sensul atribuit de el, trebuie să accept şi fundamentarea făcută de el. Şi care este această fundamentare? După cum a arătat Lange la scurt timp după moartea lui Lassalle, aceasta este teoria populaţiei a lui Malthus[3] (propovăduită de Lange însuşi). Dacă această teorie este însă justă, atunci nu pot desfiinţa „legea de aramă“, chiar dacă aş desfiinţa de o sută de ori munca salariată, fiindcă în cazul acesta legea guvernează nu numai sistemul muncii salariate, ci şi orice sistem social. Bazîndu-se tocmai pe această teorie, economiştii dovedesc de cincizeci de ani şi mai bine că socialismul nu poate desfiinţa mizeria, pe care însăşi natura o generează, ci o poate doar generaliza, repartizînd-o în mod uniform pe întreaga societate!

Dar toate acestea nu sînt încă principalul. Făcînd cu totul abstracţie de interpretarea greşită dată de Lassalle acestei legi, regresul cu adevărat revoltător constă în următoarele:

De la moartea lui Lassalle, în partidul nostru şi-a croit drum concepţia ştiinţifică potrivit căreia salariul nu este ceea ce pare a fi, adică valoarea — sau preţul — muncii, ci numai o formă camuflată a valorii — sau a preţului — forţei de muncă. Cu aceasta a fost răsturnată o dată pentru totdeauna întreaga concepţie burgheză de pînă atunci asupra salariului, cît şi întreaga critică îndreptată pînă atunci împotriva acestei concepţii, lămurindu-se că muncitorului salariat îi este îngăduit să muncească pentru menţinerea propriei sale existenţe, adică să trăiască, numai în măsura în care munceşte un anumit timp în mod gratuit pentru capitalist (deci şi pentru cei care împreună cu acesta se înfruptă din plusvaloare); că axa în jurul căreia se învîrteşte întregul sistem de producţie capitalist este preocuparea de a spori această muncă gratuită prin prelungirea zilei de muncă sau prin creşterea productivităţii muncii, respectiv printr-o mai mare încordare a forţei de muncă etc.; că, prin urmare, sistemul muncii salariate este un sistem de sclavie, şi anume al unei sclavii cu atît mai apăsătoare cu cît se dezvoltă mai mult forţa socială productivă a muncii, indiferent dacă munca muncitorului este retribuită mai bine sau mai prost. Şi iată că acum, după ce această concepţie şi-a croit tot mai mult drum în partidul nostru, se merge înapoi la dogmele lui Lassalle, deşi acum ar trebui să se ştie că Lassalle nu înţelegea ce este salariul şi că, urmîndu-i pe economiştii burghezi, lua aparenţa drept esenţă a lucrurilor.

Ar fi ca şi cum sclavii, dezlegînd, în sfîrşit, enigma sclaviei lor, s-ar răscula, iar unul din ei, prizonier al unor concepţii perimate, ar înscrie în programul răscoalei: sclavia trebuie abolită, deoarece în sistemul sclaviei hrana sclavilor nu poate depăşi un anumit maxim, foarte scăzut!

Singur faptul că reprezentanţii partidului nostru au fost în stare să comită un atentat atît de monstruos împotriva concepţiei răspîndite în masa partidului nu dovedeşte oare cu cîtă uşurinţă criminală, cu cîtă lipsă de conştiinţă au procedat la redactarea programului de compromis?

În locul frazei imprecise de la sfîrşitul paragrafului: „înlăturarea oricărei inegalităţi sociale şi politice“, ar fi trebuit să se spună că, o dată cu desfiinţarea deosebirilor de clasă, dispare de la sine orice inegalitate socială şi politică ce decurge din ele.

 

 

________

 

[1]. „Legea de aramă a salariului“ — a fost enunţată de Ferdinand Lassalle ca lege economică care acţionează în mod obiectiv în capitalism; caracterul ei neştiinţific a fost demascat de Marx în „Capitalul“ şi în „Note marginale“. Lassalle a formulat această lege după cum urmează:

„Legea economică de aramă care, în actualele condiţii, cînd domneşte oferta şi cererea de muncă, determină salariul este următoarea: că salariul mediu rămîne mereu redus la strictul necesar traiului de care un popor are nevoie în mod obişnuit pentru conservarea vieţii şi perpetuarea speciei.

Acesta este un punct în jurul căruia gravitează de fiecare dată, oscilind ca un pendul, salariul real, fără să poată vreodată nici să depăşească nivelul acestuia, nici să scadă sub nivelul lui. El nu poate depăşi timp îndelungat acest nivel mediu, căci datorită situaţiei mai bune a muncitorilor ar apărea o sporire a populaţiei muncitoare şi implicit a ofertei de braţe de muncă, care ar reduce din nou salariul la nivelul lui anterior, ba chiar sub acest nivel.

Salariul nu poate să scadă timp îndelungat cu mult sub acest nivel strict necesar traiului, căci atunci ar apărea emigraţia, celibatul, abţinerea de la procreare şi, în cele din urmă, o micşorare, provocată de mizerie, a numărului muncitorilor, care reduce oferta de braţe de muncă şi implicit readuce salariul la nivelul sau anterior mai înalt. Salariul mediu real constă deci în mişcarea permanentă pe care o descrie în jurul centrului său de greutate, la nivelul căruia trebuie să coboare iarăşi, situîndu-se cînd cu ceva deasupra acestuia, cînd cu ceva dedesubtul lui“. (Ferdinand Lassalle. Carte de citire pentru muncitori. Cuvîntare rostită de Lassalle la Frankfurt pe Main în zilele de 17 şi 19 mai 1863. După darea de seamă stenografiată, Frankfurt pe Main, 1863, p. 5.)

Lassalle a enunţat pentru prima oară această lege în al său „Offnen Antwortschreiben an das Central-Comité zur Berufung eines Allgemeinen Deutschen Arbeitercongresses zu Leipzig“ („Scrisoare deschisă adresată Comitetului Central în legătură cu convocarea la Leipzig a unui Congres general al muncitorilor germani“), Zürich 1863, p. 15—16.  — Nota red. Editurii Politice

 

[2]. Din poezia lui Goethe „Dumnezeiesc“. În versiunea românească acest vers a fost tradus: „După eterne legi de granit“, adică cuvîntul german „ehern“ a fost tradus prin „de granit“.  — Nota trad. Editurii Politice

 

[3]. Este vorba despre lucrarea lui Friedrich Albert Lange. „Die Arbeiterfrage in ihrer Bedeutung für Gegenwart und Zukunft“ („Problema muncitorească şi însemnătatea ei pentru prezent şi viitor“), Duisburg 1865.  — Nota red. Editurii Politice

 


 

 

 

III

 

„Pentru a păşi pe drumul rezolvării problemei sociale, partidul muncitoresc german cere înfiinţarea de asociaţii de producţie cu ajutorul statului, sub controlul democratic al poporului muncitor. Asociaţiile de producţie trebuie create atît în industrie cît şi în agricultură în asemenea proporţii, încît din ele să ia fiinţă organizarea socialistă a muncii colective“.

După „legea de aramă a salariului“ a lui Lassalle, iată şi calea mîntuirii arătată de acest profet. „Se păşeşte“ în chip demn pe această cale. În locul luptei de clasă care există, se pune o frază de scribi de gazetă despre „problema socială“, la a cărei „rezolvare“ „se păşeşte“. „Organizarea socialistă a muncii colective“ „ia fiinţă“ nu din procesul revoluţionar de transformare a societăţii, ci din „ajutorul statului“, ajutor acordat de stat asociaţiilor de producţie pe care tot el, nu muncitorul, „le creează“. E vrednică de imaginaţia lui Lassalle ideea că cu creditele statului se poate construi tot atît de uşor o societate nouă cum se construieşte o cale ferată nouă!

Dintr-o rămăşiţă de pudoare, „ajutorul statului“ este pus... „sub controlul democratic al poporului muncitor“.

În primul rînd, în Germania „poporul muncitor“ este compus în majoritate din ţărani, şi nu din proletari.

În al doilea rînd, cuvîntul „democratic“ este tradus în germană cu „volksherrschaftlich“[1]. Ce înseamnă însă „control exercitat de poporul muncitor care deţine puterea“? Şi încă la un popor muncitor care, cerînd statului satisfacerea unor asemenea revendicări, recunoaşte pe deplin că nici nu deţine puterea, nici nu este copt pentru ea!

E de prisos să mai facem aici o critică reţetei date de Buchez sub Ludovic-Filip, în opoziţie cu socialiştii francezi şi acceptate de muncitorii reacţionari de la „Atelier“[2]. Ceea ce supără aici cel mai mult nu e faptul că acest leac miraculos, specific, a fost inclus în program, ci că, în general, se merge înapoi, de la punctul de vedere al mişcării de clasă la acela al mişcării de sectă.

Faptul că muncitorii caută să creeze condiţii pentru producţia colectivă pe scara întregii societăţi, şi în primul rînd la ei acasă pe scară naţională, nu înseamnă decît că ei luptă pentru transformarea condiţiilor de producţie actuale, şi nu are nimic comun cu înfiinţarea de asociaţii cooperatiste cu ajutorul statului! Cît priveşte însă actualele asociaţii cooperatiste, ele sînt preţioase numai în măsura în care sînt create în mod independent de către muncitorii înşişi şi nu se bucură nici de ocrotirea guvernelor, nici de cea a burghezilor.

 

 

 

________

 

[1]. — de la Volksherrschaft, care înseamnă puterea deţinută de popor. — Nota trad. Editurii Politice

 

[2]. „L'Atelier“ — publicaţie lunară franceză, organ de presă al meseriaşilor şi muncitorilor aflaţi sub influenţa ideilor socialismului creştin; a apărut la Paris din 1840 pînă în 1850; în componenţa redacţiei intrau reprezentanţi ai muncitorilor, care erau aleşi din trei în trei luni.  — Nota red. Editurii Politice

 

 

 

 

 

[IV]

 

 

Ajung acum la capitolul democratic:

 

A. „Baza libertară a statului“.

 

În primul rînd, conform capitolului II, partidul muncitoresc german tinde spre „statul liber“.

Stat liber — ce-o fi asta?

Scopul muncitorilor care s-au scuturat de mentalitatea mărginită de supuşi nu e nicidecum „eliberarea“ statului. În imperiul german „statul“ este aproape tot atît de „liber“ ca şi în Rusia.

Libertatea constă în transformarea statului dintr-un organ situat deasupra societăţii într-unul cu totul subordonat ei; pînă şi în vremea noastră formele de stat sînt mai libere sau mai puţin libere, în măsura în care îngrădesc „libertatea statului“.

Partidul muncitoresc german — cel puţin dacă îşi însuşeşte programul — arată cît de puţin e pătruns de ideile socialiste; în loc să considere societatea existentă (şi acest lucru este valabil şi pentru oricare societate viitoare) drept bază a statului existent (sau a celui viitor, într-o societate viitoare), el, dimpotrivă, consideră că statul are o existenţă independentă, cu propriile sale „baze spirituale, morale şi libertare“.

Ce să mai spunem de abuzul grosolan de cuvinte ca „statul actual“ şi „societatea actuală“ din program şi de confuziile şi mai grosolane pe care le creează cu privire la statul căruia îi adresează revendicările sale!

„Societatea actuală“ este societatea capitalistă care există în toate ţările civilizate, societate mai mult sau mai puţin eliberată de rămăşiţele medievale, mai mult sau mai puţin modificată datorită particularităţilor dezvoltării istorice a fiecărei ţări, mai mult sau mai puţin dezvoltată. „Statul actual“, dimpotrivă, se schimbă de îndată ce treci frontiera. În imperiul germano-prusac este cu totul altul decît în Elveţia, în Anglia cu totul altul decît în Statele Unite. „Statul actual“ este, deci, o ficţiune.

Totuşi, în pofida diversităţii lor ca formă, diferitele state ale diferitelor ţări civilizate au toate comun faptul că la baza lor se află societatea burgheză modernă, mai mult sau mai puţin dezvoltată sub raport capitalist. De aceea au anumite caracteristici esenţiale comune. În acest sens se poate vorbi de „statul actual“ în opoziţie cu cel viitor, în care actuala lui rădăcină, societatea burgheză, va fi dispărut.

Se naşte atunci întrebarea: ce fel de modificări va suferi statul în societatea comunistă? Cu alte cuvinte, ce funcţii sociale, analoge cu actualele funcţii ale statului, vor mai rămîne? La această întrebare se poate răspunde numai în mod ştiinţific, şi în oricîte mii de feluri am îmbina cuvîntul „popor“ cu cuvîntul „stat“ aceasta nu ne va apropia cîtuşi de puţin de rezolvarea problemei.

Între societatea capitalistă şi cea comunistă se află perioada transformării revoluţionare a celei dintîi în cea de-a doua. Acestei perioade îi corespunde şi o perioadă de tranziţie politică, al cărei stat nu poate fi altul decît dictatura revoluţionară a proletariatului.

Dar programul nu se ocupă nici de această dictatură, nici de viitorul stat al societăţii comuniste.

Revendicările lui politice nu cuprind nimic în afară de vechea litanie democratică arhicunoscută: vot universal, legiferare directă, justiţie populară, miliţie populară etc. Ele nu sînt decît un simplu ecou al partidului popular burghez, al Ligii păcii şi libertăţii, în măsura în care nu sînt rodul unor exagerări fanteziste, toate acestea sînt revendicări deja înfăptuite. Numai că statul care le-a înfăptuit nu se află înăuntrul graniţelor Imperiului german, ci în Elveţia, în Statele Unite etc. Acest gen de „stat viitor“ este un stat actual, deşi existent în afara „cadrului“ Imperiului german.

S-a uitat însă un lucru. Întrucît partidul muncitoresc german declară în mod expres că acţionează în cadrul „statului naţional actual“, deci al statului său, al imperiului germano-prusac — altminteri revendicările sale ar fi, în cea mai mare parte, lipsite de raţiune, întrucît nu revendici decît ceea ce nu ai —, el nu trebuia să uite principalul, şi anume că toate lucruşoarele acestea frumoase se întemeiază pe recunoaşterea aşa-numitei suveranităţi a poporului şi că, prin urmare, sînt la locul lor numai într-o republică democratică.

Cînd nu ai curajul — şi pe bună dreptate, căci împrejurările impun prudenţă — să revendici republica democratică, aşa cum cereau programele muncitorimii franceze sub Ludovic-Filip şi Ludovic-Napoleon, nu trebuie să recurgi nici la procedeul care nu este <nici „cinstit“[1] şi nici demn> de a pretinde lucruri, care au un sens numai într-o republică democratică, din partea unui stat care nu reprezintă altceva decît un despotism militar înjghebat în mod birocratic, păzit de poliţie, împopoţonat cu forme parlamentare, dres cu rămăşiţe feudale, aflat de pe acum sub influenţa burgheziei <şi, în plus, să mai şi încredinţezi solemn acest stat că speri să poţi obţine aşa ceva de la el „prin mijloace legale“!>

Pînă şi democraţia vulgară, care vede în republica democratică împărăţia de o mie de ani şi nici nu bănuieşte că tocmai în această ultimă formă de stat a societăţii burgheze lupta de clasă urmează să fie definitiv rezolvată pe calea armelor, — pînă şi ea stă cu mult deasupra acestui soi de democratism îngrădit în limitele permise de poliţie şi inadmisibile din punctul de vedere al logicii.

Că prin „stat“ se înţelege de fapt maşina guvernamentală sau statul, în măsura în care acesta, prin diviziunea muncii, formează un organism propriu, distinct de societate, o arată în suficientă măsură chiar cuvintele: „Partidul muncitoresc german cere ca bază economică a statului: un impozit progresiv unic pe venit etc.“ Impozitele sînt baza economică a maşinii guvernamentale şi nimic altceva. În „statul viitorului“, care există în Elveţia, această revendicare a fost aproape înfăptuită. Impozitul pe venit presupune diferitele surse de venituri ale diferitelor clase sociale, prin urmare societatea capitalistă. De aceea nu e nimic surprinzător în faptul că adepţii de la Liverpool ai reformei financiare — burghezi avînd în frunte pe fratele lui Gladstone — lansează aceleaşi revendicări ca şi programul.

 

B. „Partidul muncitoresc german cere ca bază spirituală şi morală a statului:

 

1. Instruirea generală şi egală a poporului de către stat. Şcolarizare obligatorie. Învăţămînt gratuit“.

Instruire egală a poporului? Ce se poate înţelege prin aceste cuvinte? Crede cineva că în societatea actuală (şi numai cu aceasta avem de-a face) instruirea poate fi egală pentru toate clasele? Sau se cere poate ca şi clasele de sus să fie reduse în mod forţat la acea instruire minimă care este singura compatibilă cu situaţia economică nu numai a muncitorilor salariaţi, dar şi a ţăranilor — şcoala primară?

„Şcolarizare obligatorie. Învăţămînt gratuit“. Prima există chiar în Germania, cel de-al doilea în Elveţia şi în Statele Unite, în ceea ce priveşte învăţămîntul primar. Dacă în unele state din America de Nord învăţămîntul este „gratuit“ şi în unele instituţii de învăţămînt mediu, aceasta de fapt nu înseamnă altceva decît că clasele de sus îşi acoperă cheltuielile de instruire din fondurile comune rezultate din impozite. În treacăt fie spus, acelaşi lucru e valabil şi pentru „justiţia gratuită“ cerută la punctul 5 din capitolul A. Justiţia penală este pretutindeni gratuită; justiţia civilă se ocupă aproape exclusiv cu litigiile în legătură cu proprietatea, prin urmare, aproape numai clasele avute sînt interesate în această problemă. Să-şi poarte ele procesele pe seama banului public?

Paragraful cu privire la şcoli ar fi trebuit cel puţin să ceară şcoli tehnice (teoretice şi practice) îmbinate cu învăţămîntul primar.

Cu totul condamnabilă este „instruirea poporului de către stat“. A stabili printr-o lege generală fondurile pentru şcolile primare, calificarea corpului didactic, materiile care se predau etc. şi a supraveghea, ca în Statele Unite, prin inspectori publici aducerea la îndeplinire a acestor prevederi ale legii este cu totul altceva decît a atribui statului funcţia de educator al poporului! Dimpotrivă, atît guvernul cît şi biserica trebuie să fie lipsite în egală măsură de orice posibilitate de a exercita influenţă asupra şcolii. Şi tocmai în imperiul germano-prusac (şi să nu se recurgă la subterfugiul că ar fi vorba de „statul viitor“; am văzut noi cum stau lucrurile în această privinţă) statul are, dimpotrivă, el însuşi nevoie de o educare foarte severă din partea poporului.

Dar întregul program, cu tot zornăitul lui democratic, este contaminat de la un capăt la altul de credinţa supusă în stat, caracteristică sectei lassalleene, sau, ceea ce nu e de loc mai bine, de credinţa în miracole democratice; sau, mai curînd, reprezintă un compromis între aceste două soiuri de credinţă în miracole, deopotrivă de străine socialismului.

„Libertatea ştiinţei“ glăsuieşte unul din paragrafele constituţiei prusiene. Ce caută deci aci?

„Libertatea conştiinţei“! Dacă ar fi să-i amintim liberalismului acum, în vremea „Kulturkampf“[2]-ului, vechile lui lozinci, acest lucru ar fi posibil doar în următoarea formă: Fiecare trebuie să aibă posibilitatea de a-şi satisface necesităţile religioase, ca şi pe cele trupeşti, fără ca poliţia să-şi bage nasul. Dar partidul muncitoresc ar fi trebuit să se folosească de acest prilej pentru a-şi exprima convingerea că „libertatea de conştiinţă“ burgheză nu e nimic altceva decît tolerarea a tot felul de libertăţi de conştiinţă religioase şi că el, dimpotrivă, tinde să elibereze conştiinţa de opiul religiei. Domnii noştri însă nu binevoiesc să depăşească nivelul „burghez“.

Am ajuns la sfîrşit, căci anexa care urmează în program nu constituie o parte caracteristică a lui. Voi fi deci foarte scurt.

 

2. „Ziua normală de muncă“.

În nici o altă ţară partidul muncitoresc nu s-a limitat la o revendicare atît de puţin precisă, ci a stabilit întotdeauna exact durata zilei de muncă pe care o considera normală în condiţiile respective.

 

3. „Limitarea muncii femeilor şi interzicerea muncii copiilor“.

Normarea zilei de muncă trebuie totodată să includă limitarea muncii femeilor, în măsura în care ea se referă la durata zilei de muncă, la pauzele ei etc.; altminteri nu poate să însemne decît interzicerea muncii femeilor în ramurile de activitate care sînt deosebit de vătămătoare pentru organismul femeii sau incompatibile cu sexul feminin din punct de vedere moral. Dacă despre aceasta este vorba, lucrul trebuia spus.

„Interzicerea muncii copiilor“! Era absolut necesar să se indice aici limita de vîrstă.

Interzicerea în general a muncii copiilor este incompatibilă cu existenţa marii industrii, şi de aceea nu e decît un simplu deziderat pios.

Aplicarea acestei măsuri — dacă ar fi posibilă — ar fi reacţionară, fiindcă îmbinarea timpurie a muncii productive cu învăţămîntul şcolar, concomitent cu o reglementare strictă a timpului de muncă după vîrstă şi cu alte măsuri preventive pentru ocrotirea copiilor, este unul din mijloacele cele mai puternice de transformare a societăţii actuale.

 

4. „Supravegherea de către stat a industriei de fabrică, meşteşugăreşti şi a celei casnice“.

Deoarece e vorba de statul germano-prusian, trebuia să se ceară în mod precis ca inspectorii de fabrică să poată fi destituiţi numai pe cale judiciară; ca orice muncitor să-i poată reclama în justiţie pentru nerespectarea obligaţiilor lor; ca funcţia de inspectori să o deţină numai persoane cu pregătire medicală.

 

5. „Reglementarea muncii în închisori“.

Revendicare fără importanţă într-un program muncitoresc general. În orice caz trebuia exprimat limpede că nu din spirit de concurenţă urmăresc muncitorii ca deţinuţii de drept comun să nu fie trataţi ca vitele şi, mai ales, să nu li se răpească singura posibilitate de a se îndrepta — munca productivă. Cel puţin la atîta ne puteam aştepta din partea unor socialişti.

 

6. „O lege eficientă cu privire la responsabilitate“.

Trebuia spus ce anume se înţelege printr-o lege „eficientă“ cu privire la responsabilitate.

În treacăt fie spus, în paragraful privitor la ziua normală de muncă a fost trecută cu vederea acea parte a legislaţiei pentru reglementarea muncii în fabrici care se referă la măsurile sanitare şi de securitate împotriva accidentelor etc. Legea cu privire la responsabilitate intră în vigoare abia atunci cînd aceste dispoziţii sînt încălcate.

Într-un cuvînt, şi anexa aceasta se distinge prin aceeaşi redactare neglijentă.

Dixi et salvavi animam meam[3].

 

_______

 

Scris în aprilie — începutul lunii mai 1875

Publicat pentru prima oară (cu omisiuni) în „Die Neue Zeit“, vol. 1, nr. 18 din 1890—1891, p. 563—575

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 13—34

Nota red. Editurii Politice

 

 

______

 

[1]. „Cinstit“ — Eisenachienii (Partidul muncitoresc social-democrat.) (vezi adnotarea 9) erau numiţi şi „cinstiţii“.  — Nota red. Editurii Politice

 

[2]. Kulturkampf — „...adică lupta dusă de Bismarck, în perioada 1870—1880, împotriva partidului catolic german — partidul de „centru“ — prin dezlănţuirea unor persecuţii poliţieneşti împotriva catolicismului. Prin această luptă Bismarck n-a făcut decît să întărească clericalismul militant al catolicilor, să dăuneze adevăratei culturi, deoarece a împins pe primul plan deosebirile de ordin religios şi nu pe cele de ordin politic, abătînd astfel atenţia unor pături ale clasei muncitoare şi ale democraţiei de la sarcinile imperioase ale luptei de clasă şi ale luptei revoluţionare în direcţia unui anticlericalism burghez cu totul fals şi superficial“. (V. I. Lenin. Opere complete, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a doua, p. 427—428.).  — Nota red. Editurii Politice

 

[3]. — Am spus şi mi-am salvat sufletul. — Nota trad. Editurii Politice




 

 

Engels către August Bebel

la Zwickau[1]

 

 

 

Londra, 18-28 martie 1875

 

Dragă Bebel,

 

Am primit scrisoarea d-tale din 23 februarie şi mă bucur ca o duci atît de bine cu sănătatea.

Mă întrebi ce gîndim noi despre povestea cu unificarea? Din păcate, ne-am aflat în aceeaşi situaţie ca şi d-ta. Nici Liebknecht, nici altcineva nu ne-a comunicat nimic; de aceea nici noi nu ştim mai mult decît scrie în ziare, şi în ele nu s-a spus nimic pînă acum vreo opt zile, cînd a apărut proiectul de program. E drept că acest proiect ne-a cam mirat.

Partidul nostru a întins de atîtea ori lassalleenilor mîna în vederea împăcării sau, cel puţin, a unei colaborări, şi a fost de atîtea ori respins cu neobrăzare de alde Hasenclever, Hasselmann şi Tölcke, încît pînă şi un copil putea trage de aici concluzia că, dacă aceşti domni vin acum ei înşişi să propună împăcarea, trebuie să fie la mare ananghie. Avînd însă în vedere caracterul îndeobşte cunoscut al acestor oameni, este de datoria noastră să ne folosim de situaţia dificilă în care se află pentru a obţine toate garanţiile posibile ca aceşti domni să nu-şi consolideze din nou în ochii muncitorilor, pe socoteala partidului nostru, poziţia lor zdruncinată. Trebuiau primiţi cu multă răceală şi neîncredere, unificarea trebuia condiţionată de măsura în care erau gata să renunţe la lozincile lor sectare şi la „ajutorul statului“ şi să adopte în esenţă Programul de la Eisenach din 1869 sau o ediţie îmbunătăţită a acestuia, adaptată momentului de faţă. În ceea ce priveşte teoria, adică ceea ce este hotărîtor pentru program, partidul nostru n-ar avea absolut nimic de învăţat de la lassalleeni; în schimb, aceştia ar avea, fireşte, ce învăţa de la partidul nostru. Prima condiţie a unificării trebuia să fie ca ei să înceteze de a mai fi sectari, lassalleeni, cu alte cuvinte ca, înainte de toate, să renunţe complet la panaceul universal al ajutorului statului sau, cel puţin, să-l considere o măsură de trecere, subordonată, alături de multe altele posibile. Proiectul de program dovedeşte că oamenii noştri, care din punct de vedere teoretic sînt de o sută de ori superiori liderilor lassalleeni, s-au dovedit a le fi tot de atîtea ori inferiori în ceea ce priveşte abilitatea politică; „cinstiţii“ au fost încă o dată groaznic traşi pe sfoară de cei necinstiţi.

În primul rînd, e adoptată teza lassalleană grandilocventă, dar greşită din punct de vedere istoric, că, faţă de clasa muncitoare, toate celelalte clase nu reprezintă decît o masă reacţionară. Această teză este justă numai în unele cazuri excepţionale, de pildă într-o revoluţie proletară, cum a fost Comuna, sau într-o ţară în care nu numai burghezia a format statul şi societatea după chipul si asemănarea ei, dar în care şi mica burghezie democrată a dus, la rândul ei, această transformare pînă la ultimele ei consecinţe. Dacă, de exemplu, în Germania, mica burghezie democrată ar fi făcut parte din această masă reacţionară, cum ar fi putut partidul muncitoresc social-democrat să meargă ani de zile mînă în mîna cu ea, cu partidul popular? Cum ar fi putut „Volksstaat“ să-şi soarbă aproape întregul conţinut politic din ziarul democrat mic-burghez „Frankfurter Zeitung“[2]? Şi cum ar fi fost posibil să se includă în acest program nu mai puţin de şapte revendicări care corespund direct şi textual programului partidului popular şi al democraţiei mic-burgheze? Mă refer la cele şapte revendicări politice: 1 pînă la 5 şi 1 pînă la 2[3], din care nu este una care să nu fie burghezo-democratică.

În al doilea rînd, principiul internaţionalismului mişcării muncitoreşti este, practic, cu totul respins în ceea ce priveşte prezentul, şi este respins de acei oameni care timp de cinci ani şi în împrejurările cele mai grele au aplicat acest principiu în modul cel mai strălucit. Faptul că muncitorii germani s-au situat în fruntea mişcării europene se datoreşte mai ales atitudinii lor cu adevărat internaţionaliste din timpul războiului; nici un alt proletariat nu s-ar fi putut comporta atît de bine. Şi acum, tocmai lor li se propune să renege acest principiu, să-l renege în momentul cînd pretutindeni în străinătate muncitorii încep sa-l sublinieze în aceeaşi măsură în care guvernele se străduiesc să înăbuşe orice încercare de a-l pune în aplicare în cadrul vreunei organizaţii! Şi ce mai rămîne în cele din urmă din internaţionalismul mişcării muncitoreşti? Numai o slabă perspectivă — şi nu a unei colaborări pe viitor a muncitorilor europeni în vederea eliberării lor, nu, — ci a unei viitoare „înfrăţiri internaţionale a popoarelor“, a „Statelor Unite ale Europei“ preconizate de domnii burghezi din Liga păcii!

Fireşte, nici nu era nevoie să se vorbească despre Internaţională ca atare. Dar ar fi trebuit, cel puţin, să nu se fi făcut un pas înapoi faţă de programul din 1869 şi să se spună, de pildă, aşa: deşi partidul muncitoresc german acţionează în primul rînd înăuntrul frontierelor de stat care-i sînt date (el nu are dreptul sa vorbească în numele proletariatului european şi, mai ales, să susţină ceva fals), el este totodată conştient de solidaritatea sa cu muncitorii din toate ţările şi va fi întotdeauna gata să-şi îndeplinească, ca şi pînă acum, îndatoririle care decurg din această solidaritate. Asemenea îndatoriri există chiar şi fără să te proclami sau să te consideri ca făcînd parte din „Internaţională“, de pildă sprijinirea greviştilor şi neîngăduirea spargerii grevelor, grija ca organele de partid să-i ţină pe muncitorii germani la curent cu mişcarea din străinătate, agitaţia împotriva războaielor dinastice, în pregătire sau iminente, iar în timpul lor, o tactică asemănătoare aceleia folosite în mod exemplar în 1870 şi 1871 etc.

În al treilea rînd, ai noştri au lăsat să li se impună „legea de aramă a salariului“ a lui Lassalle, întemeiată pe o concepţie economică cu totul perimată, anume aceea că muncitorul primeşte în medie numai minimul de salariu, şi aceasta din cauză că, potrivit teoriei populaţiei a lui Malthus, există întotdeauna un surplus de muncitori (aceasta era argumentarea lui Lassalle). Or, Marx a dovedit în mod fundamentat în „Capitalul“ că legile care reglementează salariul sînt foarte complicate, că, în funcţie de împrejurări, precumpăneşte cînd una, cînd alta, că, prin urmare, ele nu sînt nicidecum de aramă, ci, dimpotrivă, foarte elastice şi că, în general, această problemă nu poate fi rezolvată în cîteva cuvinte, cum şi-a închipuit Lassalle. În secţiunea despre „procesul de acumulare a capitalului“[4], Marx a demonstrat în mod amănunţit netemeinicia fundamentării malthusianiste a legii copiate de Lassalle de la Malthus şi Ricardo (denaturîndu-l pe acesta din urmă), citată, de pildă, în „Cartea de citire pentru muncitori“, la pagina 5, din altă broşură a lui Lassalle[5]. Prin adoptarea „legii de aramă“ a lui Lassalle se recunoaşte deci o teză greşită şi o fundamentare greşită a ei.

În al patrulea rînd, programul formulează drept singura revendicare socială ajutorul statului sub forma sa cea mai nudă, aşa cum a furat-o Lassalle de la Buchez. Şi asta după ce Brackei) a demonstrat foarte bine toată deşertăciunea acestei revendicări[6] după ce aproape toţi, dacă nu chiar toţi oratorii partidului nostru, au fost nevoiţi, în lupta cu lassalleenii, să se ridice împotriva acestui „ajutor al statului“! Partidul nostru nici că se putea umili mai mult. Internaţionalismul, redus pînă la nivelul lui Amand Goegg, socialismul, coborît pînă la republicanismul burghez al lui Buchez, care a formulat această revendicare în opoziţie cu socialiştii, pentru a începe lupta împotriva lor!

În cel mai bun caz, însă, „ajutorul statului“ în sensul lassallean nu este decît una din multele măsuri în vederea atingerii ţelului, ceea ce aici, în proiectul de program, este exprimat prin cuvintele neputincioase: „pentru a păşi pe drumul soluţionării problemei sociale“, ca şi cum pentru noi ar mai exista o problemă socială nesoluţionată din punct de vedere teoretic! Prin urmare, dacă se spune: „partidul muncitoresc german tinde spre desfiinţarea muncii salariate şi, implicit, spre desfiinţarea deosebirilor de clasă prin înfăptuirea producţiei colective în industrie şi în agricultură şi pe scară naţională; el susţine orice măsură care poate duce la atingerea acestui ţel“ — nici un lassallean nu ponte avea ceva de obiectat.

În al cincilea rînd, nu se pomeneşte nimic despre organizarea, cu ajutorul sindicatelor, a clasei muncitoare ca clasă. Acesta este un punct esenţial, căci sindicatele sînt adevărata organizaţie de clasă a proletariatului, în care el îşi duce lupta de zi cu zi împotriva capitalului, care constituie pentru el o şcoală şi pe care astăzi nici cea mai sălbatică reacţiune (ca cea de acum de la Paris) nu o mai poate suprima. Faţă de importanţa pe care această organizaţie a ajuns s-o aibă şi în Germania, după părerea noastră ar fi absolut necesar să o amintim în program şi, pe cît posibil, să-i rezervăm un loc în organizarea partidului.

Iată ce au făcut oamenii noştri pentru a fi pe placul lassalleenilor. Şi ce au lăsat ceilalţi să treacă de la ei? Faptul că în program figurează o grămadă de revendicări pur democratice, destul de confuze, din care unele sînt numai chestiuni de modă, ca, de pildă, „legiferarea de către popor“ care există în Elveţia şi aduce mai multă pagubă decît folos, dacă în genere aduce ceva. „Administrarea prin intermediul poporului“, asta ar mai avea un sens. De asemenea lipseşte prima condiţie a oricărei libertăţi: responsabilitatea tuturor funcţionarilor pentru toate actele lor oficiale, privind oricare cetăţean, faţă de tribunalele ordinare şi potrivit dreptului comun. Despre faptul că asemenea revendicări ca libertatea ştiinţei, libertatea conştiinţei figurează în oricare program burghez liberal şi par aici cam ciudate nici nu mai vreau să vorbesc.

Statul popular liber s-a transformat în stat liber. În accepţia gramaticală a acestor cuvinte, stat liber înseamnă un stat care este liber faţă de cetăţenii săi, prin urmare un stat cu o formă de guvernămînt despotică. Ar trebui să fie lăsată la o parte toată flecăreala despre stat, mai ales de la Comună încoace, care nu a mai fost un stat în adevăratul înţeles al cuvîntului. Destul ne-au scos ochii anarhiştii cu „statul popular“, deşi încă în lucrarea lui Marx împotriva lui Proudhon[7] şi apoi în „Manifestul Comunist“[8] se spune de-a dreptul că, o dată cu instaurarea orînduirii sociale socialiste, statul se dizolvă de la sine (sich auflöst) şi dispare. Întrucît statul nu este decît o instituţie trecătoare, folosită în luptă, în revoluţie, pentru a-i reprima prin violenţă pe adversari, este o curată absurditate să se vorbească despre statul popular liber: atîta timp cît proletariatul mai are nevoie de stat, el are nevoie de acesta nu în interesul libertăţii, ci în vederea reprimării adversarilor săi, şi de îndată ce va putea fi vorba de libertate, statul ca atare va înceta să mai existe. Noi am propune deci ca în loc de „stat“ să se pună peste tot „Gemeinwesen“, minunat cuvînt german vechi, care corespunde cuvîntului francez „comune“.

Înlăturarea oricărei inegalităţi sociale şi politice“ este de asemenea o frază foarte îndoielnică în loc de „desfiinţarea tuturor deosebirilor de clasă“. Între diferite ţări, provincii şi chiar localităţi va exista întotdeauna o oarecare inegalitate a condiţiilor de viaţă, care va putea fi redusă la minimum, dar niciodată nu va putea fi înlăturată în întregime. Locuitorii Alpilor vor avea întotdeauna alte condiţii de viaţă decît cei de la şes. Concepţia despre societatea socialistă ca despre o împărăţie a egalităţii este o concepţie franceză unilaterală, care se sprijină pe vechea lozincă „libertate, egalitate, fraternitate“, o concepţie justificată ca treaptă de dezvoltare la timpul şi locul ei, dar care, ca toate unilateralităţile fostelor şcoli socialiste, trebuie să fie înlăturată acum, deoarece nu face altceva decît să semene confuzie şi deoarece în prezent au fost găsite moduri mai precise de a expune această problemă.

Închei, deşi aproape fiecare cuvînt din acest program, redactat fără nerv şi fără vlagă, poate fi criticat. El este de aşa natură, încît, dacă va fi adoptat, Marx şi cu mine nu vom consimţi niciodată să aderăm la noul partid creat pe această bază şi va trebui să chibzuim foarte serios la atitudinea pe care va urma să o adoptăm — chiar şi în public - faţă de el. Gîndeşte-te că în străinătate noi sîntem făcuţi răspunzători de toate manifestările şi acţiunile Partidului muncitoresc social-democrat german. Aşa, de pildă, Bakunin, în lucrarea sa „Statul şi anarhia“, ne face pe noi răspunzători de fiecare cuvînt nechibzuit pe care l-a rostit sau l-a scris Liebknecht de la fondarea săptămînalului „Demokratisches Wocheniblatt“[9]. Lumea îşi închipuie că noi comandăm de aici întregii mişcări, în timp ce d-ta ştii tot atît de bine ca şi mine că nu ne-am amestecat aproape niciodată cîtuşi de puţin în treburile interne ale partidului, şi chiar dacă am făcut-o, a fost doar pentru a corecta, pe cît posibil, greşeli care, după părerea noastră, au fost comise, şi încă numai pe acelea de natură teoretică. Vei înţelege însă şi d-ta că acest program constituie o cotitură care ne-ar putea sili prea bine să ne declinăm orice răspundere pentru partidul care l-ar recunoaşte.

În general, programul oficial al unui partid are mai puţină importanţă decît ceea ce face partidul în realitate. Dar un program nou reprezintă totuşi întotdeauna un drapel arborat în mod public, iar lumea judecă partidul după el. De aceea programul n-ar trebui în nici un caz să însemne un pas înapoi, cum este acest proiect în comparaţie cu programul de la Eisenach. Ar trebui să se aibă în vedere şi ceea ce vor spune muncitorii din alte ţări despre acest program, impresia pe care o va produce această capitulare a întregului proletariat socialist german în faţa lassalleanismului.

Totodată sînt convins că o unificare pe această bază nu va dura nici măcar un am. Vor consimţi oare minţile cele mai luminate ale partidului nostru să repete tezele lassalleene învăţate pe de rost despre legea de aramă a salariului şi despre ajutorul statului? Aş vrea să te văd, de pildă, pe d-ta în acest rol! Şi chiar dacă s-ar preta la aşa ceva, ascultătorii lor i-ar fluiera. Şi totuşi sînt încredinţat că lassalleenii insistă tocmai asupra acestor puncte ale programului, tot aşa cum insista cămătarul Shylock asupra funtului lui de carne[10]. Sciziunea se va produce; dar prin aceasta vom face ca alde Hasselmann, Hasenclever, Tölcke & Comp. să devină din nou „cinstiţi“; din sciziune noi vom ieşi mai slabi, iar lassalleenii mai puternici; partidul nostru îşi va pierde virginitatea politică şi niciodată nu se va mai putea ridica în mod energic împotriva frazeologiei lassalleene, pe oare el însuşi a înscris-o pentru cîtăva vreme pe drapelul său; şi dacă lassalleenii vor declara din nou că ei sînt adevăratul şi unicul partid muncitoresc, iar adepţii noştri sînt burghezi, atunci ei vor putea arăta drept dovadă programul nostru. Toate măsurile socialiste pe care le conţine sînt ale lor, iar partidul nostru nu a introdus decît revendicări ale democraţiei mic-burgheze, pe care tot el o caracterizează în acelaşi program drept o parte a „masei reacţionare“.

Lăsasem neexpediată această scrisoare, deoarece vei fi pus în libertate abia la 1 aprilie, în cinstea aniversării lui Bismarck, şi nu voiam ca, încercînd să o trimit prin contrabandă, s-o expun riscului de a fi interceptată. Dar tocmai acum am primit o scrisoare de la Bracke, care are şi el îndoieli serioase în ceea ce priveşte programul şi vrea să afle părerea noastră. De aceea, ca totul să meargă mai repede, i-o trimit lui, ca să o poată citi şi să nu fiu nevoit să mai scriu încă o dată toată povestea. De altfel l-am pus şi pe Ramm la curent cu părerea noastră; lui Liebknecht i-am scris numai pe scurt. Nu-i iert că nu ne-a pomenit nici un cuvînt despre toată povestea (pe cînd Ramm şi ceilalţi credeau că ne-a dat informaţii exacte) pînă cînd nu a fost, ca să zic aşa, prea tîrziu. Ce-i drept, el a procedat întotdeauna aşa - de aici şi bogata şi neplăcuta corespondenţă pe care noi, adică Marx şi cu mine, am purtat-o cu dînsul —, dar de data aceasta chestiunea este prea gravă şi refuzăm categoric să mergem alături de el pe această cale.

Caută să aranjezi în aşa fel lucrurile ca să vii încoace la vară; vei locui, bineînţeles, la mine, şi, dacă vremea va fi frumoasă, vom pleca pentru cîteva zile la mare; are să-ţi prindă bine după atîta puşcărie.

 

                                                         Cu salutări prieteneşti,

                                                                                        al d-tale F.E.

 

Marx s-a mutat de curînd. Adresa lui este: 41, Maitland Park Crescent, NW, London.

 

 

_______

 

Publicat pentru prima oară în cartea: A. Bebel. „Aus meinem Leben“, vol. II, Stuttgart, 1911

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 3-10

Nota red. Editurii Politice

 

______


 

[1]. Scrisoarea lui Engels către Bebel din 18—28 martie 1875 cuprinde ideile esenţiale din „Critica Programului de la Gotha“, scrisă de Marx ceva mai tîrziu. Ea exprimă punctul de vedere al lui Marx şi Engels cu privire la unificarea, proiectată să aibă loc în luna mai 1875, a celor două partide muncitoreşti germane, eisenachienii şi lassalleenii. Prilejul direct cu care a scris Engels această scrisoare a fost apariţia, la 7 martie 1875, în ziarele „Der Volksstaat“ (vezi adnotarea 11) şi „Neuer Social-Demokrat“ (vezi adnotarea 14), a proiectului de program al viitorului Partid muncitoresc social-democrat unit din Germania. Programul, adoptat la Congresul de unificare de la Gotha (22—27 mai 1875), constituia un pas înainte în comparaţie cu proiectul de program. Spre deosebire de proiectul de program, el recunoştea întru totul internaţionalismul proletar. Chiar unele slăbiciuni ale programului, care introduceau un germene al revizionismului în mişcarea muncitorească germană, erau proaspete in mintea delegaţilor, care l-au elaborat. Astfel, ei au respins deja în practică punctul de vedere sectar, îndreptat împotriva sindicalismului, fixat în mod teoretic în program, prin faptul că au adoptat o rezoluţie care stimula lupta unită a sindicatelor. În statut ei s-au pronunţat pentru centralismul democratic. Prin aceasta ei au demonstrat că Marx şi Engels, făcînd critica programului, au pornit în mod just de la faptul că eisenachienii, în dezvoltarea lor politică şi teoretică, erau în realitate mult mai înaintaţi şi că chiar partidul unit care a luat fiinţă în 1875 la Gotha era mai departe decît au arătat-o proiectul de program şi chiar însuşi programul. În scrisoarea sa către Bebel, Engels a salutat unificarea eisenachienilor cu lassalleenii susţinînd însă punctul de vedere just, şi anume că o unificare sănătoasă, durabilă, poate fi înfăptuită numai pe o bază principială, fără să se facă concesii lassalleanismului. Scrisoarea a fost publicată de Bebel abia cu 36 de ani mai tîrziu în memoriile sale intitulate „Aus meinem Leben“, partea a doua, Stuttgart, 1911, p. 518—524.  — Nota red. Editurii Politice

 

[2]. „Frankfurter Zeitung und Handelsblatt“ — cotidian de orientare democratică mic-burgheză; a fost fondat de Leopold Sonnemann (1831—1908), care în calitate de democrat mic-burghez a fost deputat în Reichstag între 1871 şi 1876 şi 1878—1884; a apărut la Frankfurt pe Main începînd din 1856 (sub acest titlu din 1866) pînă în 1943.  — Nota red. Editurii Politice

 

[3]. Aceste revendicări politice ale Programului de la Gotha erau:

„Partidul muncitoresc german cere ca bază libertară a statului:

1. Vot universal, egal, direct şi secret pentru toţi bărbaţii care au împlinit vîrsta de 21 de ani, la toate alegerile în stat şi obşte;

2. Legiferarea directă de către popor cu dreptul de a face şi de a respinge propuneri;

3. Serviciu militar obligatoriu. Miliţie populară în locul armatei permanente. Dreptul pentru reprezentanţii poporului de a hotărî asupra războiului şi păcii;

4. Abrogarea tuturor legilor excepţionale, în special a acelora privind presa, dreptul de asociere şi de întrunire;

5. Justiţie populară. Gratuitatea justiţiei.

Partidul muncitoresc german cere ca bază spirituală şi morală a statului:

1. Instruirea generală şi egală a poporului de către stat. Şcolarizare obligatorie. Învăţămînt gratuit;

2. Libertatea ştiinţei. Libertatea conştiinţei“.

(După „Volksstaat“ din 7 martie 1875.).  — Nota red. Editurii Politice

 

[4]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 589—718.  — Nota trad. Editurii Politice

[5]. Este vorba despre lucrarea lui Lassalle „Offenes Antwortschreiben an das Central-Comité zur Berufung eines Allgemeinen Deutschen Arbeitercongresses zu Leipzig“ („Scrisoare deschisă adresată Comitetului Central în legătură cu convocarea la Leipzig a unui Congres general al muncitorilor germani“), Zürich 1863, p. 15—16. (Comp. adnotarea 17.).  — Nota red. Editurii Politice

[6]. Prin „ajutorul statului“ preconizat de Lassalle se înţelege revendicarea lui Lassalle de a se crea cooperative de producţie cu ajutorul statului. Wilhelm Bracke (1842—1880), unul dintre teoreticienii remarcabili ai eisenachienilor, a făcut, într-o broşură, o analiză critică a acestei lozinci nemarxiste, care a fost preluată şi de programul eisenachienilor (vezi adnotarea 9). Această broşură a apărut în propria sa editură din Braunschweig sub titlul „Dei Lassalle'sche Vorschlag. Ein Wort an den 4. Congress der social-demokratischen Arbeiterpartei (Einberufen auf den 23. August 1873 nach Eisenach“) („Propunerea lui Lassalle. Cuvînt adresat celui de-al patrulea Congres al partidului muncitoresc social-democrat [convocat la 23 august 1873 la Eisenach]“).  — Nota red. Editurii Politice

 

[7]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 65—179.  — Nota trad. Editurii Politice

 

[8]. Vezi op. cit., p. 461—500 (vezi şi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. I, p. 5—42).  — Nota trad. Editurii Politice

 

[9]. „Demokiatisches Wochenblatt“ — ziar muncitoresc german; a apărut sub acest titlu din ianuarie 1868 pînă în septembrie 1869 la Leipzig sub redacţia lui W. Liebknecht. Începînd din decembrie 1868, ziarul a fost organul de presă al Uniunii asociaţiilor muncitorilor germani, condusă de A. Bebel.

Iniţial ziarul s-a aflat într-o anumita măsură sub influenţa ideilor mic-burgheze ale partidului popular, dar după puţin timp, datorită eforturilor lui Marx şi Engels, a început să ducă lupta împotriva lassalleanismului, să propage ideile Internaţionalei şi să publice principalele documente ale acesteia. Ziarul a jucat un rol de seamă în crearea Partidului muncitoresc social-democrat german. La Congresul de la Eisenach din 1869, ziarul a fost declarat organul central al Partidului muncitoresc social-democrat şi şi-a schimbat denumirea în „Volksstaat“ (vezi adnotarea 11).  — Nota red. Editurii Politice

 

[10]. Shakespeare. „Neguţătorul din Veneţia“, actul I, scena 3, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1955, p. 154.  — Nota trad. Editurii Politice

 



 

 

Engels către Karl Kautsky

la Stuttgart

 

 

 

Londra, 23 februarie 1891

 

Dragă Kautsky,

 

Ai primit, desigur, felicitarea mea de alaltăieri, scrisă în grabă. Şi acum să ne întoarcem la ale noastre, adică la scrisoarea lui Marx[1].

Teama că va pune o armă în mîna adversarilor era neîntemeiată. Insinuări răutăcioase se fac în legătură cu orice, dar în general impresia produsă printre adversari era aceea a unei complete uluiri faţă de această autocritică necruţătoare şi sentimentul: ce putere lăuntrică trebuie să aibă un partid care îşi poate permite aşa ceva! Asta reiese din ziarele adversarilor pe care mi le-ai trimis (multe mulţumiri!) şi din cele pe care mi le-am putut procura pe altă cale. Şi, ca să spun drept, acesta era şi sensul publicării documentului. Ştiam că în primul moment avea să facă, ici-colo, o impresie neplăcută, dar era ceva ce nu putea fi evitat, iar conţinutul obiectiv a compensat, după părerea mea, din plin această impresie. Şi mai ştiam că partidul este destul de puternic ca s-o poată suporta şi contam că astăzi va suporta acest limbaj deschis folosit acum 15 ani; că această dovadă de putere va fi subliniată cu o justificată mîndrie şi că se va spune: care partid s-ar încumeta să facă una ca asta? Această constatare a fost însă lăsată în seama ziarelor „Arbeiter Zeitung“ din Saxonia şi din Viena şi a lui „Züricher Post“[2].

E foarte frumos din partea ta că în nr. 21 din „Neue Zeit“[3] îţi asumi răspunderea publicării, dar nu uita că primul imbold a pornit de la mine şi că în plus te-am constrîns oarecum. De aceea revendic pentru mine răspunderea principală. Cît priveşte amănuntele, întotdeauna pot exista diferite păreri. Am suprimat şi am modificat toate acele pasaje care au provocat obiecţii din partea ta şi a lui Dietz, şi dacă Dietz ar fi însemnat încă mai multe locuri, tot aş fi căutat să fiu cît se poate de înţelegător, ceea ce v-am dovedit întotdeauna. Cît priveşte însă chestiunea principală, era de datoria mea să public lucrarea, din moment ce programul a fast pus în discuţie. Cu atît mai mult după referatul de la Halle[4] al lui Liebknecht, în care acesta se serveşte fără jenă de extrase din lucrare ca de un bun al lui sau o combate fără a o numi. Marx ar fi opus negreşit acestei prelucrări lucrarea originală, şi în locul lui eu aveam obligaţia s-o fac. Din păcate, pe atunci nu eram încă în posesiunea documentului; l-am găsit mult mai tîrziu, după căutări îndelungate.

Spui că Bebel ţi-a[5] scris că felul cum Lassalle a fost tratat de Marx i-a supărat pe vechii lassalleeni. Se poate. Ei nu cunosc toată povestea şi se pare că nici nu s-a făcut nimic pentru a-i lămuri. Nu e vina mea dacă aceşti oameni nu ştiu că toată însemnătatea lui Lassalle se întemeia pe faptul că ani de-a rîndul Marx i-a permis să se fălească cu rezultatele cercetărilor lui Marx ca şi cum ar fi fost ale lui, şi pe deasupra să le şi denatureze din cauza unei insuficiente pregătiri economice. Dar sînt executorul testamentului literar al lui Marx, şi ca atare am şi eu îndatoririle mele.

De 26 de ani Lassalle aparţine istoriei. Dacă în vremea legii excepţionale nu i s-a făcut critica din punct de vedere istoric, a venit în sfîrşit momentul ca această critică să fie repusă în drepturi şi ca poziţia lui Lassalle faţă de Marx să fie lămurită. Legenda care ascunde adevărata înfăţişare a lui Lassalle şi-l ridică în slava cerului nu poate deveni un crez al partidului. Oricît de mult ar fi preţuite meritele lui Lassalle faţă de mişcare, rolul său istoric în această mişcare rămîne un rol ambiguu. Socialistul Lassalle este însoţit pas cu pas de demagogul Lassalle. În agitatorul şi organizatorul Lassalle întrezăreşti mereu pe cel care a condus procesul Hatzfeldt[6]: acelaşi cinism în alegerea mijloacelor, aceeaşi predilecţie de a se înconjura de indivizi dubioşi şi corupţi, care pot fi folosiţi ca simple unelte, date apoi la o parte. Pînă în 1862 el a fost, în practică, un democrat vulgar specific prusac, cu puternice înclinaţii bonapartiste (tocmai acum am răsfoit scrisorile lui către Marx); din motive pur personale şi-a schimbat brusc atitudinea şi a început să facă agitaţie; după trecerea a nici măcar doi ani a cerut muncitorilor să treacă de partea regalităţii împotriva burgheziei şi a ţesut intrigi cu Bismarck, căruia îi semăna din punct de vedere al caracterului într-un mod care trebuia să-l ducă la trădarea în fapt a mişcării, dacă spre norocul lui nu ar fi fost împuşcat la vreme. În scrierile lui agitatorice, ideile juste luate de la Marx sînt atît de strîns împletite cu propriile sale idei, întotdeauna greşite, încît aproape că nu mai pot fi despărţite unele de altele. Aceia dintre muncitori care se simt jigniţi de aprecierea lui Marx, nu-l cunosc pe Lassalle decît din cei doi ani de agitaţie, şi chiar şi aceşti doi ani îi văd prin ochelari coloraţi. Dar, în faţa unor astfel de idei preconcepute, critica istorică nu se poate opri pe veci cu pălăria în mînă. Era de datoria mea să lămuresc o dată relaţiile dintre Marx şi Lassalle şi am făcut-o. Pentru moment mă pot mulţumi cu atît. În plus, mai am acum şi alte treburi. Iar publicarea aprecierii necruţătoare a lui Marx asupra lui Lassalle îşi va face efectul de la sine, dînd curaj şi altora. Dar dacă m-aş vedea constrîns, n-aş avea încotro: aş fi nevoit să sfîrşesc o dată pentru totdeauna cu legenda creată în jurul lui Lassalle.

Că în fracţiune s-au ridicat voci ca „Neue Zeit“[7] să fie cenzurată, e într-adevăr foarte frumos. Îşi mai face oare apariţia fantoma dictaturii fracţiunii din timpul legii împotriva socialiştilor (dictatură care a fost necesară şi care a fost foarte bine condusă), sau să fie vorba de reminiscenţe ale fostei organizaţii disciplinate a lui von Schweitzer? Este într-adevăr o straşnică idee de a supune ştiinţa socialistă germană, după ce s-a eliberat de legea împotriva socialiştilor a lui Bismarck, unei noi legi împotriva socialiştilor, fabricată şi pusă în aplicare de înseşi organele de partid social-democrate. De altminteri, natura a avut grijă ca arborii să nu crească pînă-n cer.

Articolul din „Vorwärts“[8] nu m-a impresionat prea mult. Voi aştepita pînă ce Liebknecht va povesti toată istoria şi apoi voi răspunde, probabil, pe un ton cît mai amical, la amîndouă. În articolul din „Vorwärts“ sînt de rectificat numai cîteva inexactităţi (de exemplu, că noi nu am fi voit unificarea, că evenimentele ar fi infirmat părerile lui Marx etc.) şi de confirmat lucruri de la sine înţelese. Cu răspunsul acesta intenţionez în ceea ce mă priveşte să închei discuţia în caz că noi atacuri sau afirmaţii inexacte nu mă vor sili să continuu.

Spune-i lui Dietz că revăd „Originea familiei“[9]. Şi Fischer mi-a scris azi şi mi-a cerut şi el trei prefeţe noi!

                                                                                                 Al tău, F. E.

 

______


 

Publicat pentru prima oară în „Internationale Presse-Korrespondenz“, Berlin, anul XII, nr. 11 din 9 februarie 1932

Se tipăreşte după K. Marx. „Critica Programului de la Gotha“, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 60—64

Nota red. Editurii Politice

 

 

________

 

[1]. Scrisoarea lui Marx — este vorba despre manuscrisul lui Karl Marx: „Note marginale la programul partidului muncitoresc german“ (vezi volumul de faţă, p. 9—27). (Comp. adnotarea 1.).  — Nota red. Editurii Politice

 

[2]. „Arbeiter Zeitung“ — organ de presă al social-democraţiei austriece; a apărut la Viena din 1889 pînă în 1893 o dată pe săptămînă, în 1894 — de două ori pe săptămînă, iar de la 1 ianuarie 1895 — zilnic. Redactor al acestei publicaţii a fost V. Adler. În ultimul deceniu al secolului trecut, Engels a publicat în coloanele ei o serie de articole. La „Arbeiter-Zeitung“ au colaborat August Bebel, Eleanor Marx-Aveling şi alţi militanţi ai mişcării muncitoreşti.

În prezent „Arbeiter-Zeitung“ este purtătorul de cuvînt al aripii de dreapta a Partidului socialist din Austria.

„Sächsische Arbeiter Zeitung“ — ziar social-democrat; a apărut la Dresden mai întîi săptămînal, iar apoi zilnic, din 1890 pînă în 1908.

„Züricher Post“ — ziar social-democrat; a apărut la Zürich din decembrie 1890 pînă în aprilie 1891 sub redacţia lui Conrad Schmidt. A fost unul dintre cele trei ziare care apăreau în limba germană, în coloanele căruia a apărut lucrarea lui Marx „Critica Programului de la Gotha“ (vezi scrisoarea lui Engels către Kautsky din 23 februarie 1891).  — Nota red. Editurii Politice

 

[3]. Engels se referă la articolul scris de Kautsky şi semnat „D. Red.“, intitulat „Unsere Programme“ („Programele noastre“). Articolul a apărut în „Die Neue Zeit“, anul IX, vol. întîi, 1890—1891, p. 680—689. Kautsky scrie acolo (p. 686, notă) ca răspuns la declaraţia fracţiunii şi a conducerii partidului (vezi adnotarea 36): „Răspunderea pentru publicarea [«Notelor marginale» ale lui Marx] ne-o asumăm numai noi“.  — Nota red. Editurii Politice

 

[4]. Referatul de la Halle — discursul-program rostit de Wilhelm Liebknecht la Congresul de la Halle (12—18 octombrie 1890). În acest discurs-program el a expus principiile fundamentale ale noului program al partidului, folosind în acest scop o mare parte din „Critica Programului de la Gotha“ a lui Marx, fără însă a menţiona în mod deosebit acest lucru (vezi şi adnotarea 4).  — Nota red. Editurii Politice

 

[5]. Este vorba despre scrisoarea lui August Bebel către Karl Kautsky din 13 februarie 1891, pe care Kautsky i-a trimis-o lui Engels la 18 februarie 1891.  — Nota red. Editurii Politice

 

[6]. Procesul Hatzfeldt — procesul de divorţ al contesei Hatzfeldt, pe care Ferdinand Lassalle l-a condus, în calitate de avocat al ei, din 1845 pînă în 1854. (Vezi şi adnotarea 341).  — Nota red. Editurii Politice

 

[7]. „Die Neue Zeit“ — revistă teoretică a social-democraţiei germane; a apărut lunar, la Stuttgart, din 1883 pînă în octombrie 1890, apoi, pînă în toamna anului 1923, săptămînal. Editor al revistei a fost din 1833 pînă în octombrie 1917 K. Kautsky, iar din octombrie 1917 pînă în toamna anului 1923 H. Cunow. În perioada 1885—1894 Engels a publicat în această revistă o serie de articole şi a ajutat în permanenţă redacţia revistei cu sfaturile sale, criticînd-o atunci cînd materialele publicate de ea conţineau abateri de la marxism. Începînd din a doua jumătate a ultimului deceniu al secolului trecut, după moartea lui Engels, revista a început să publice sistematic articole scrise de revizionişti. În anii primului război mondial, revista s-a situat pe poziţii centriste, sprijinind în fapt pe social-şovinişti.  — Nota red. Editurii Politice

 

[8]. Declaraţia fracţiunii a apărut în „Vorwärts“ nr. 37 din 13 februarie 1891 şi a fost reprodusă în „Die Neue Zeit“, anul IX, vol. întîi, 1890—1891, p. 683—686. Fraza hotărîtoare din această declaraţie este formulată:

„Ca răspuns la anumite învinuiri declarăm de asemenea că redacţia ziarului «Die Neue Zeit» a publicat scrisoarea lui Marx fără ştirea fracţiunii şi a conducerii partidului, care nu ar fi admis publicarea ei în forma actuală“.

Max Schippel, care începînd din 1890 era membru al Reichstagului german, comunicase deja pe la începutul lunii februarie 1891 într-o scrisoare adresată lui Karl Kautsky că fracţiunea social-democrată din Reichstag intenţiona să dea o declaraţie împotriva publicării „Notelor marginale la programul partidului muncitoresc german“ ale lui Marx. Kautsky i-a trimis această scrisoare lui Engels. Legătura confidenţială dintre Schippel şi Kautsky se baza pe colaborarea lui Schippel la revista „Die Neue Zeit“, redactată de Kautsky (comp. adnotarea 34).  — Nota red. Editurii Politice

 

[9]. Este vorba despre pregătirea ediţiei a patra, apărută în 1891 (pe copertă 1892) a lucrării lui Engels „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“ (vezi volumul de faţă, p. 168—304).  — Nota red. Editurii Politice

 



 

 

 

 

 

 

 

AFRIKAANS

 

 

Marx şi Engels

Română