Română


 

 


 

Karl Marks

Războiul civil din Franţa

1871

Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor

aprilie-mai 1871
Publicat: pentru prima oară la Londra în jurul datei de 13 iunie 1871 în limba engleză, sub formă de broşură
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1966, Editura Politică, p. 421-494

 

Cuprins [N259]

 

  Introducere de Friedrich Engels la ediţia din 1891

 

  Prima Adresă a Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor cu privire la războiul franco-prusian [23 iulie 1870]

 

  A doua Adresă a Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor cu privire la războiul franco-prusian [9 septembrie 1870]

 

  Războiul civil din Franţa. Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor [30 mai 1871]

 


 

 


Introducere


[de Friedrich Engels la ediţia din 1891]

 

Propunerea de a reedita adresa Consiliului General al Internaţionalei cu privire la „Războiul civil din Franţa“ şi de a o însoţi de o introducere a venit pe neaşteptate. De aceea pot să menţionez aici numai pe scurt punctele cele mai esenţiale.

Lucrarea mai amplă de mai sus este precedată de cele două adrese mai scurte ale Consiliului General cu privire la războiul franco-prusian1). Mai întîi pentru că în „Războiul civil“ se fac referiri la cea de-a doua adresă, care, la rîndul ei, nu poate fi pe deplin înţeleasă fără prima. Apoi pentru că aceste două adrese, scrise tot de Marx, constituie, nu mai puţin ca „Războiul civil“, o strălucită mărturie a uimitorului dar, vădit prima oară de autor în „Optsprezece brumar al lui Ludovic Bonaparte“2), şi anume acela de a sesiza limpede caracterul, implicaţiile şi consecinţele necesare ale marilor evenimente istorice, încă în timpul cînd ele au loc sub ochii noştri sau imediat după aceea. Şi, în sfîrşit, pentru că în Germania mai avem şi astăzi de suportat consecinţele evenimentelor prevăzute de Marx.

Oare nu s-a adeverit, aşa cum se arăta în prima adresă, că, dacă războiul de apărare dus de Germania împotriva lui Ludovic Bonaparte va degenera într-un război de cotropire împotriva poporului francez, toate nenorocirile care s-au abătut asupra Germaniei după aşa-zisele războaie de eliberare se vor abate din nou asupra ei cu şi mai mare violenţă3)? Oare n-am avut după aceea de îndurat încă 20 de ani dominaţia lui Bismarck, iar în locul persecutării demagogilor[N260] legea excepţională[N261] şi prigoana împotriva socialiştilor, însoţite de aceeaşi samavolnicie a poliţiei şi literalmente de aceeaşi interpretare revoltătoare a legii?

Şi nu s-a adeverit oare întocmai previziunea că anexarea Alsaciei şi Lorenei va sili „Franţa să se arunce în braţele Rusiei“ şi că, după această anexare, Germania va trebui fie să devină sluga făţişă a Rusiei, fie să se pregătească după un scurt răgaz pentru un nou război, şi anume „pentru un război rasial împotriva raselor slave şi latine coalizate“?4) Oare anexarea provinciilor franceze nu a silit Franţa să se arunce în braţele Rusiei? N-a căutat oare în zadar Bismarck timp de 20 de ani să intre în graţiile ţarului, aducîndu-i servicii mult mai umilitoare decît cele pe care mica Prusie, pînă a nu fi devenit „prima mare putere din Europa“, obişnuia să le depună la picioarele „sfintei Rusii“? Şi nu atîrnă oare în permanenţă deasupra capetelor noastre ca o sabie a lui Damocles ameninţarea unui război care din prima zi ar spulbera ca paiele in vînt toate tratatele de alianţă încheiate între suverani, un război, în care singura certitudine este absoluta incertitudine a deznodămîntului, un război rasial, care va expune întreaga Europă devastării de către 15.000.000 sau 20.000.000 de oameni înarmaţi şi care nu s-a dezlănţuit încă numai pentru că imposibilitatea absolută de a-i prevedea rezultatul final inspiră teamă pînă şi statului celui mai puternic dintre marile state militariste?

Cu atît mai mult avem datoria de a pune din nou la îndemîna muncitorilor germani aceste dovezi strălucite, pe jumătate uitate, de clarviziune în ceea ce priveşte politica internaţională din 1870 a muncitorilor.

Ce am spus în legătură cu cele două adrese este valabil şi pentru „Războiul civil din Franţa“. La 28 mai ultimii luptători ai Comunei au fost înfrînţi pe colinele de la Belleville de forţele superioare ale inamicului şi după numai două zile, la 30 mai, Marx şi-a citit în faţa Consiliului General lucrarea în care însemnătatea istorică a Comunei din Paris era înfăţişată lapidar, viguros şi atît de pregnant, mai ales atît de autentic, cum nu a reuşit încă nimeni în toată vasta literatura pe această temă.

Datorită dezvoltării economice şi politice a Franţei după 1789, la Paris s-a creat în ultimii 50 de ani o situaţie în care acolo nu putea izbucni nici o revoluţie care să nu aibă un caracter proletar şi proletariatul, plătind victoria cu sîngele lui, să nu formuleze după victorie revendicări proprii. Acestea erau mai mult sau mai puţin neclare, ba chiar confuze, în funcţie de gradul de dezvoltare pe care muncitorii parizieni îl atinseseră de fiecare dată; dar, în ultimă instanţă, ele se reduceau toate la desfiinţarea antagonismului de clasă dintre capitalişti şi muncitori. Cum avea să se înfăptuiască acest lucru, ce-i drept, nu se ştia. Dar revendicarea, oricît de imprecisă era, conţinea o primejdie pentru orînduirea socială existentă; muncitorii care o formulau erau încă înarmaţi; de aceea pentru burghezii aflaţi la cîrma statului prima poruncă era dezarmarea muncitorilor. În consecinţă, fiecare revoluţie cîştigată de muncitori era urmată de o nouă luptă, care se termina cu înfrîngerea muncitorilor.

Aşa s-a întîmplat pentru prima oară în 1848. Burghezii liberali din opoziţia parlamentară organizau banchete pentru o reformă electorală care să asigure dominaţia partidului lor. În lupta lor împotriva guvernului, ei erau nevoiţi să facă tot mai mult apel la popor şi să cedeze treptat păturilor radicale şi republicane ale burgheziei şi ale micii burghezii întîietatea. Dar în spatele acestora se aflau muncitorii revoluţionari, care, din 1830, căpătaseră mult mai multă independenţă politică decît bănuiau burghezii şi chiar republicanii. Cînd a izbucnit criza dintre guvern şi opoziţie muncitorii au pornit lupta de stradă; Ludovic-Filip a dispărut şi, o dată cu el reforma electorală, iar în locul lor a apărut republica, şi anume o republică pe care înşişi muncitorii învingători au numit-o „socială“. Ce se înţelegea însă prin această republică socială nu era limpede pentru nimeni, nici măcar pentru muncitorii înşişi. Dar acum ei aveau arme şi constituiau o forţă în stat. De aceea, de îndată ce republicanii burghezi de la cîrma ţării au început să cîştige cît de cît teren, primul lor ţel a fost dezarmarea muncitorilor. Căutînd să-l atingă prin călcarea directă a cuvîntului, prin sfidări făţişe şi încercarea de a surghiuni într-o provincie îndepărtată pe cei fără lucru, ei au provocat insurecţia muncitorilor din iunie 1848. Guvernul îşi asigurase forţe mult superioare numeric. După o luptă eroică de cinci zile, muncitorii au fost înfrînţi. A urmat o reprimare sîngeroasă a prizonierilor lipsiţi de apărare, o reprimare cum nu s-a mai văzut din timpul războaielor civile care au fost preludiul căderii republicii romane. Pentru prima oară burghezia a arătat cu ce sălbatică cruzime se răzbună ea atunci cînd proletariatul îndrăzneşte să i se opună ca clasă de sine stătătoare, cu interese şi cu revendicări proprii. Şi, totuşi, 1848 a fost un joc nevinovat în comparaţie cu dezlănţuirea sălbatică a burgheziei în 1871.

Pedeapsa nu s-a lăsat mult aşteptată. Dacă proletariatul încă nu putea să cîrmuiască Franţa, burghezia nu mai putea s-o cîrmuiască. Cel puţin nu pe atunci cînd în cea mai mare parte era încă monarhistă şi scindată în trei partide dinastice şi un al patrulea republican. Certurile ei interne au permis aventurierului Ludovic Bonaparte să pună mîna pe toate posturile de comandă — armată, poliţie, aparat administrativ — şi să dărîme, la 2 decembrie 1851, ultimul bastion al burgheziei, Adunarea naţională. Cu al doilea Imperiu a început exploatarea Franţei de către o bandă de aventurieri politici şi financiari, dar totodată şi o dezvoltare industrială absolut imposibilă sub regimul meschin şi fricos al lui Ludovic-Filip, cînd dominaţia exclusivă era deţinută de o parte neînsemnată a marii burghezii. Ludovic Bonaparte le-a răpit capitaliştilor puterea politică sub cuvînt că-i apără pe ei, burghezii, împotriva muncitorilor, şi invers, pe muncitori împotriva lor; în schimb, sub domnia lui au fost încurajate specula şi activitatea industrială, pe scurt, prosperitatea şi îmbogăţirea întregii burghezii au atins proporţii nemaiîntîlnite. Într-o măsură cu mult mai mare, ce-i drept, au sporit corupţia şi jaful în stil mare, avînd ca centru curtea imperială, care încasa procente grase de pe urma acestei îmbogăţiri.

Dar al doilea Imperiu a însemnat un apel la şovinismul francez, revendicarea graniţelor primului Imperiu, pierdute în 1814, sau, cel puţin, a graniţelor primei republici. Un imperiu francez în limitele vechii monarhii, ba chiar în limitele încă şi mai reduse din 1815, nu putea dăinui mult timp. De aici decurgea necesitatea de a duce periodic războaie, de a extinde graniţele. Dar nici unul din teritoriile de la graniţă nu înfierbînta atît de tare imaginaţia şoviniştilor francezi ca malul stîng, german, al Rinului. O milă pătrată pe Rin valora pentru ei mai mult decît zece mile în Alpi sau în altă parte. În condiţiile existenţei celui de-al doilea Imperiu, revendicarea retrocedării, dintr-o dată sau succesiv, a malului stîng al Rinului nu mai era decît o chestiune de timp. Acest timp a venit o dată cu războiul austro-prusian din 1866. Înşelat de Bismarck în aşteptările sale cu privire la „despăgubirile teritoriale“, precum şi din pricina propriei sale politici hiperviclene de tergiversare, Bonaparte n-a mai avut altă ieşire decît războiul, care a izbucnit în 1870 şi l-a dus la Sedan[N262], iar apoi la Wilhelmshöhe[N263].

Urmarea inevitabilă a fost revoluţia de la Paris din 4 septembrie 1870. Imperiul s-a năruit asemenea unui castel de cărţi de joc; şi din nou a fost proclamată republica. Dar duşmanul se afla în faţa porţilor; o parte din armatele imperiului era încercuită la Metz, fără speranţa de a fi despresurată, iar o parte era prizonieră în Germania. În această situaţie critică, poporul a permis deputaţilor parizieni din corpul legiuitor să se erijeze în „guvern al apărării naţionale“. Acest lucru a fost admis cu atît mai lesne, cu cît în scopul apărării toţi parizienii apţi de a purta arme erau acum înrolaţi în Garda naţională şi aveau arme, astfel încît muncitorii formau marea majoritate. Dar curînd a ieşit la iveală antagonismul dintre guvernul compus aproape numai din burghezi şi proletariatul înarmat. La 31 octombrie, batalioane de muncitori au luat cu asalt primăria, făcînd prizonieri o parte din membrii guvernului; ca urmare a trădării, a faptului că guvemul şi-a călcat direct cuvîntul şi a intervenţiei cîtorva batalioane de mic-burghezi, ei au fost repuşi în libertate şi, pentru a evita izbucnirea războiului civil în interiorul unui oraş asediat de forţa militare duşmane, vechiul guvern a fost menţinut.

În cele din urmă, la 28 ianuarie 1871, Parisul înfometat a capitulat. El a capitulat însă cu onoruri nemaicunoscute în istoria războiului. Forturile au fost predate, tunurile au fost scoase pe centura de fortificaţii, trupele de linie şi garda mobila au predat de asemenea armele, ele însele fiind considerate prizoniere de război. Dar Garda naţională şi-a păstrat armele şi tunurile, încheind numai un armistiţiu cu învingătorii, care nu s-au încumetat însă să-şi facă intrarea triumfală în Paris. Ei au îndrăznit să ocupe doar o mică porţiune din Paris, formată mai ales din grădini publice, unde n-au rămas de altfel decît cîteva zile! Şi, în acest timp, ei, care ţinuseră încercuit Parisul 131 de zile, au fost, la rîndul lor încercuiţi de muncitorii parizieni înarmaţi, care vegheau cu străşnicie ca nici un „prusian“ să nu treacă dincolo de limitele reduse ale porţiunii cedate cuceritorului străin. Atît de mare era respectul pe care muncitorii îl inspirau armatei în faţa căreia capitulaseră toate trupele imperiului! Iuncherii prusaci ca veniseră aici ca să-şi potolească setea de răzbunare împotri leagănului revoluţiei, au fost nevoiţi să se oprească respectuoşi să dea onorul acestei revoluţii înarmate!

În timpul războiului, muncitorii parizieni se mărginiseră să ceară continuarea energică a luptei. Dar acum, cînd după capitularea Parisului s-a încheiat pacea, Thiers, noul şef al guvernului, a trebuit să-şi dea seama că dominaţia claselor avute — marii proprietari funciari şi capitalişti — era primejduită în permanenţă, atîta vreme cît muncitorii parizieni aveau arme. Primul său act a fost încercarea de a-i dezarma. La 18 martie el a trimis trupe de linie cu ordinul de a pune mîna pe artileria Gărzii naţionale, artilerie fabricată în timpul asediului Parisului şi plătită prin subscripţie publică. Încercarea a dat greş; întregul Paris, ca un singur om, se pregătea de apărare şi războiul dintre Paris şi guvernul francez cu reşedinţa la Versailles era declarat. Comuna din Paris a fost aleasă la 26 martie şi proclamată la 28 martie. Comitetul central al Gărzii naţionale, care pînă atunci girase treburile guvernului, şi-a trecut atribuţiile — după ce a decretat mai întîi desfiinţarea scandaloasei „poliţii de moravuri“ pariziene — în mîinile Comunei. La 30 martie Comuna a desfiinţat conscripţia şi armata permanentă, declarînd drept unică forţă armată Garda naţională, din care trebuiau să facă parte toţi cetăţenii apţi de a purta arme; ea a anulat toate datoriile locatarilor pentru perioada octombrie 1870— aprilie 1871, trecînd chiriile deja achitate în contul plăţilor viitoare, şi a suspendat vînzarea lucrurilor date în gaj la Casa municipală de amanet. În aceeaşi zi, toţi străinii aleşi în Comună au fost confirmaţi în funcţiile lor, pentru că „stindardul Comunei este stindardul republicii mondiale“[N264]. — La 1 aprilie s-a hotărît ca salariul maxim al unui salariat al Comunei, prin urmare şi al membrilor ei, să nu depăşească 6.000 de franci (4.800 de mărci). A doua zi a fost decretată separarea bisericii de stat şi anularea tuturor subvenţiilor acordate de stat pentru scopuri religioase, precum şi trecerea tuturor bunurilor bisericeşti în patrimoniul naţional; în consecinţă, la 8 aprilie s-a dispus îndepărtarea din şcoli a tuturor simbolurilor religioase, icoane, dogme, rugăciuni, într-un cuvînt „a tot ce este de domeniul conştiinţei fiecărui individ“[N265], dispoziţie care a fost înfăptuită treptat. — La 5 aprilie, avînd în vedere că zilnic trupele versailleze executau luptătorii Comunei pe care îi luaseră prizonieri, s-a dat un decret cu privire la luarea de ostatici[N266], dar acest decret nu a fost pus niciodată în aplicare. — La 6 aprilie ghilotina a fost scoasă în piaţa publică de către batalionul 137 din Garda naţională şi arsă în mijlocul unor zgomotoase manifestări de bucurie ale poporului. — La 12 aprilie Comuna a hotărît dărîmarea coloanei Victoriei din piaţa Vendôme, turnată din tunuri capturate, acest simbol al şovinismului şi al vrajbei între popoare. — Această hotarîre a fost dusă la îndeplinire la 16 mai. — La 16 aprilie Comuna a dispus întocmirea unei statistici a fabricilor părăsite de patroni şi elaborarea unui plan pentru punerea lor în funcţiune de către asociaţii cooperatiste ale muncitorilor care lucraseră în ele pînă atunci, precum şi pentru unirea acestor asociaţii într-o mare uniune. — La 20 aprilie ea a desfiinţat munca de noapte a brutarilor, precum şi birourile de plasare, înfiinţate în timpul celui de-al doilea Imperiu şi conduse, în mod monopolist, de indivizi numiţi de poliţie, exploatatori de mîna întîi ai muncitorimii, ele urmînd să fie girate de primăriile celor 20 de arondismente ale Parisului. — La 30 aprilie Comuna a dispus desfiinţarea tuturor caselor de amanet, deoarece ele constituiau un mijloc de exploatare în plus a muncitorilor şi contraveneau dreptului muncitorilor asupra uneltelor lor de muncă şi dreptului la credit. — În ziua de 5 mai ea a hotărît dărîmarea capelei ridicate în semn de pocăinţă pentru executarea lui Ludovic al XVI-lea.

Astfel, începînd de la 18 martie, caracterul de clasă al mişcării de la Paris, care pînă atunci, din cauza luptei împotriva invaziei străine, trecuse pe planul al doilea, s-a conturat limpede şi precis. Prin faptul că Comuna era compusă aproape numai din muncitori sau din reprezentanţi recunoscuţi ai muncitorimii, şi hotărîrile ei aveau un caracter net proletar. Comuna, fie că decreta reforme pe care numai din laşitate burghezia republicană nu le înfăptuise, dar care constituiau baza necesară pentru libertatea de acţiune a clasei muncitoare, ca, de pildă, traducerea în viaţă a principiului că pentru stat religia este o chestiune pur particulară, fie că adopta hotărîri în interesul direct al clasei muncitoare şi care în parte dădeau o lovitură puternică vechii ordini sociale. Dar pentru realizarea tuturor acestora, într-un oraş asediat nu se puteau face decît cel mult primii paşi. Pe de altă parte, de la începutul lunii mai, lupta împotriva trupelor tot mai numeroase ale guvernului de la Versailles absorbea toate forţele.

La 7 aprilie versaillezii au reuşit să treacă Sena la Neuilly, pe frontul de vest al Parisului; în schimb, la 11 aprilie, generalul Eudes a respins atacul lor pe frontul de sud, pricinuindu-le pierderi grele. Parisul era bombardat fără întrerupere de aceiaşi oameni care înfieraseră, ca pe o profanare, bombardarea oraşului de către prusaci şi care acum cerşeau guvernului prusian să-i trimită cît mai grabnic pe soldaţii francezi luaţi prizonieri la Sedan şi Metz ca să le recucerească Parisul. Sosirea treptată a acestor trupe a dat versaillezilor, începînd din mai, o superioritate categorică. Acest lucru a devenit evident încă la 23 aprilie, cînd Thiers a tntretupi tratativele în legătură cu propunerea făcută de Comună de a elibera pe arhiepiscopul Parisului5) şi numeroşi alţi preoţi ţinuţi ca ostatici la Paris, în schimbul unei singure persoane, Blanqui, care fusese ales de două ori în Comună, dar era prizonier la Clairvaux. El a devenit şi mai evident în noul limbaj al lui Thiers; de unde pînă atunci fusese evaziv şi echivoc, el a devenit dintr-o dată arogant, ameninţător, brutal. Pe frontul de sud, versaillezii au cucerit la 3 mai reduta de la Moulin-Saquet, la 9 mai fortul Issy, complet distrus de bombardamente, la 14 mai fortul Vanves. Pe frontul de vest, cucerind numeroase clădiri şi sate care se întindeau pînă la linia de centură, ei au înaintat treptat pînă la linia principală de fortificaţii; la 21 mai ei au reuşit, datorită unei trădări şi a neglijenţei Gărzii naţionale postate aici, să pătrundă în oraş. Prusienii, care ocupau forturile din partea de nord şi de est, au îngăduit versaillezilor să pătrundă, printr-o porţiune a cărei trecere le era interzisă prin armistiţiu, în nordul oraşului şi să poată astfel porni la ofensivă pe un front larg, pe care parizienii îl credeau acoperit, potrivit armistiţiului, şi care de aceea nu prea era apărat. În consecinţă, rezistenţa opusă în partea de vest a Parisului, în cartierele elegante, a fost slabă; ea a devenit mai înverşunată şi mai dîrză pe măsură ce trupele invadatoare se apropiau de partea de est a Parisului, de cartierele muncitoreşti. Abia după 8 zile de luptă au fost înfrînţi pe colinele de la Belleville şi Ménilmontant ultimii apărători ai Comunei, şi atunci masacrele — cărora în tot cursul săptămînii au căzut victimă în număr tot mai mare, bărbaţi, femei şi copii lipsiţi de apărare — au atins apogeul. Cum puşca nu ucidea destul de repede, învinşii au fost seceraţi de mitraliere cu sutele. „Zidul federaţilor“[N267] din cimitirul Père Lachaise unde a avut loc ultimul asasinat în masă, stă şi astăzi drept mărturie mută, dar cu atît mai elocventă, a furiei sălbatice de care este capabilă clasa dominantă atunci cînd proletariatul îndrăzneşte să-şi revendice drepturile. Şi, deoarece măcelărirea tuturor era cu neputinţă, au urmat apoi arestări în masă, împuşcarea victimelor alese în mod arbitrar din rîndurile prizonierilor, internarea celorlalţi în lagăre mari, unde au fost deţinuţi pînă la traducerea lor în faţa curţilor marţiale. Trupele prusiene, care împresurau partea de nord-est a oraşului, aveau ordin să împiedice trecerea fugarilor; şi totuşi ofiţerii mai închideau ochii cînd soldaţii ascultau mai curînd de legile umanităţii decît de ordinele comandamentului suprem; îndeosebi corpului de armată saxon îi face cinste umanitarismul de care a dat dovadă, lăsînd să treacă numeroase persoane a căror calitate de luptători ai Comunei era evidentă.

 

* * *

Dacă astăzi, după 20 de ani, aruncăm o privire retrospectivă asupra activităţii şi semnificaţiei istorice a Comunei din Paris din 1871, vedem că relatarea făcută în „Războiul civil din Franţa“ necesită unele completări.

Membrii Comunei se împărţeau într-o majoritate, formată din blanquişti, care predominaseră şi în Comitetul central al Gărzii naţionale, şi o minoritate formată în special din membri ai Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, adepţi ai şcolii socialiste proudhoniste. Pe atunci blanquiştii erau în cea mai mare parte socialişti numai din instinct proletar revoluţionar; numai unii dintre ei ajunseseră, datorită lui Vaillant, care cunoştea socialismul ştiinţific german, să înţeleagă mai bine tezele principiale. Aşa se explică de ce, în domeniul economic, Comuna a omis o serie de lucruri pe care, din punctul nostru de vedere de astăzi, ar fi trebuit să le înfăptuiască. Cel mai inexplicabil este, fireşte, respectul cucernic care i-a făcut pe comunarzi să se oprească în faţa porţilor Băncii Franţei ca în faţa unui sanctuar. Aceasta a constituit şi o gravă greşeală politică. Banca în mîinile Comunei preţuia mai mult decît 10.000 de ostatici. Aceasta ar fi determinat întreaga burghezie franceză să facă presiuni asupra guvernului de la Versailles în favoarea păcii cu Comuna. Dar şi mai uimitoare sînt numeroasele măsuri juste care au fost totuşi înfăptuite de Comuna formată din blanquişti şi proudhonişti. Fireşte că răspunderea pentru decretele economice ale Comunei, pentru meritele şi lipsurile lor, cade în primul rînd asupra proudhoniştilor, după cum răspunderea pentru acţiunile şi omisiunile ei pe plan politic cade asupra blanquiştilor. Şi în ambele cazuri ironia istoriei a vrut ca, aşa cum se întîmplă de obicei cînd la putere ajung doctrinarii, şi unii şi alţii să facă tocmai contrarul celor preconizate de doctrina şcolii lor.

Proudhon, socialistul micului ţăran şi al meseriaşului patron, de-a dreptul ura asociaţia. El susţinea că ea este mai curînd un rău decît un bine, că, prin însăşi natura ei, este sterilă, ba chiar dăunătoare, deoarece reprezintă o cătuşă pentru libertatea muncitorului; că nu este decît o dogmă inutilă şi stînjenitoare, în contradicţie atît cu libertatea muncitorului cît şi cu economisirea muncii; că dezavantajele ei cresc mai repede decît avantajele; că, în opoziţie cu ea, concurenţa, diviziunea muncii, proprietatea privată ar reprezenta forţe economice utile. Numai în cazuri excepţionale, cum sînt, după Proudhon, marea industrie şi marile întreprinderi, de pildă căile ferate, asociaţia muncitorilor e indicată. („Idée générale de la révolution“, 3. étude[N268].)

Dar în 1871 marea industrie încetase în aşa măsură de a mai fi o excepţie chiar şi la Paris, centrul artizanatului, încît decretul cel mai important al Comunei prevedea o organizare a marii industrii şi chiar a manufacturii la baza căreia să stea nu numai asociaţiile muncitorilor din fiecare fabrică, ci şi unirea tuturor acestor asociaţii într-o mare uniune; într-un cuvînt, o organizare care, după cum a arătat în mod just Marx în „Războiul civil“, avea să ducă, în cele din urmă, la comunism, adică exact la contrarul doctrinei lui Proudhon6). Tocmai de aceea Comuna a şi fost mormîntul şcolii socialiste proudhoniste. Această şcoală a dispărut astăzi din cercurile muncitoreşti franceze; aici predomină acum în mod incontestabil, în rîndurile „posibiliştilor“[N269] nu mai puţin decît în cele ale marxiştilor, teoria lui Marx. Proudhoniştii mai există doar în rîndurile burgheziei „radicale“.

Nici blanquiştilor nu le-a mers mai bine. Crescuţi la şcoala conspiraţiei, sudaţi prin disciplina severă pe care aceasta o reclama, ei erau de părere că un număr relativ mic de oameni hotărîţi şi bine organizaţi poate, într-un moment favorabil, nu numai să pună mîna pe putere, ci s-o şi păstreze, desfăşurînd o mare şi neînfricată energie, pînă reuşeşte să antreneze masa poporului în revoluţie şi s-o grupeze în jurul micii cete conducătoare. Aceasta presupunea, în primul rînd, cea mai strictă centralizare dictatorială a întregii puteri în mîna noului guvern revoluţionar. Şi cum a procedat Comuna, care în cea mai mare parte era formată tocmai din aceşti blanquişti? În toate proclamaţiile ei către francezii din provincie, ea îi chema la unirea tuturor comunelor din Franţa, cu cea din Paris într-o federaţie liberă, o organizaţie naţională care, pentru prima oară, să fie creată cu adevărat de naţiunea însăşi. Tocmai forţa represivă a guvernului centralizat de pînă atunci — armata, poliţia politică, birocraţia —, creată de Napoleon în 1798, preluată de atunci de fiecare nou guvern ca instrument binevenit şi folosită împotriva adversarilor lui, tocmai această forţă urma să fie desfiinţată peste tot, aşa cum fusese desfiinţată la Paris.

Comuna a trebuit să recunoască din capul locului că clasa muncitoare, odată ajunsă la putere, nu putea continua să administreze cu vechea maşină de stat; că, pentru a nu pierde din nou propria ei dominaţie abia cucerită, această clasă muncitoare trebuia, pe de o parte, să înlăture vechea maşină de represiune folosită pînă atunci împotriva ei înseşi, iar pe de altă parte să se asigure împotriva propriilor ei deputaţi şi funcţionari, declarîndu-i fără nici o excepţie revocabili în orice moment. În ce consta caracteristica statului de pînă acum? Iniţial, societatea îşi crease, printr-o simplă diviziune a muncii, organe speciale care să se îngrijească de interesele ei colective. Dar aceste organe, avînd în frunte puterea de stat, s-au transformat cu timpul, urmărind propriile lor interese speciale, din slujitori ai societăţii, în stăpîni ai ei, fenomen care poate avea loc, de pildă, nu numai în monarhia ereditară, dar şi în republica democratică. Nicăieri „politicienii“ nu alcătuiesc o fracţiune mai distinctă şi mai influentă a naţiunii decît tocmai în America de Nord. Aici fiecare dintre cele două mari partide[N270], care vin alternativ la putere, este condus, la rîndul său, de oameni care fac din politică o afacere, speculează mandate atît în adunările legislative ale uniunii, cît şi în cele ale diverselor state, sau trăiesc de pe urma propagandei făcute pentru partidul lor şi sînt răsplătiţi cu slujbe după victoria acestuia. Se ştie că, deşi americanii încearcă de 30 de ani să scuture acest jug devenit insuportabil, ei se afundă totuşi, din ce în ce mai mult, în această mocirlă a corupţiei. Tocmai în America se poate urmări mai bine ca oriunde această automatizare a puterii de stat faţă de societate, căreia iniţial trebuia să-i servească ca simplu instrument. Acolo nu există nici dinastie, nici nobilime, nici armată permanentă — cu excepţia unui mic număr de soldaţi însărcinaţi cu supravegherea indienilor —, nici birocraţie inamovibilă sau cu drept la pensie. Totuşi există acolo două mari bande de speculanţi politici, care acaparează pe rînd puterea de stat şi o exploatează prin mijloacele cele mai mîrşave în scopurile cele mai mîrşave, iar naţiunea este neputincioasă în faţa acestor două mari carteluri de politicieni care pretind că o slujesc, dar care, în realitate, o stăpînesc şi o spoliază.

Împotriva acestei transformări — inevitabilă în toate statele care au existat pînă acum — a statului şi a organelor de stat din slujitori ai societăţii în stăpîni ai societăţii, Comuna a folosit două mijloace infailibile. În primul rînd, ea a încredinţat toate funcţiile administrative, judecătoreşti, didactice unor persoane care erau alese pe baza principiului eligibilităţii şi puteau fi revocate în orice moment de către cei care le-au ales. În al doilea rînd, orice funcţie — superioară sau inferioară era retribuită cu acelaşi salariu pe care-l primeau şi ceilalţi muncitori. Salariul maxim pe care îl plătea în genere Comuna era de 6.000 de franci. În felul acesta erau pe de-a-ntregul stăvilite carierismul şi arivismul, chiar făcînd abstracţie de mandatele imperative ale delegaţilor în corpurile reprezentative, introduse, în plus, de către Comună.

Această sfărîmare a puterii de stat de pînă acum şi înlocuirea ei printr-una nouă, cu adevărat democratică, sînt descrise în mod amănunţit în capitolul al treilea din „Războiul civil“. A fost totuşi nevoie să mai insistăm aici, pe scurt, asupra unor trăsături ale acestei întocmiri pentru că tocmai în Germania credinţa superstiţioasă în stat a trecut din filozofie în conştiinţa generala a burgheziei şi chiar a multor muncitori. Potrivit reprezentării filozofice, statul este „realizarea ideii“[N271], sau, tradusă în limba filozofilor, împărăţia domnului pe pămînt, domeniul în care se realizează sau trebuie să se realizeze adevărul etern şi dreptatea eternă. Aceasta dă naştere la o venerare superstiţioasă a statului şi a tot ce are vreo legătură cu statul, venerare care prinde cu atît mai uşor rădăcini, cu cît oamenii s-au deprins din copilărie să-şi închipuie că treburile şi interesele comune ale întregii societăţi nu ar putea fi rezolvate altfel decît au fost rezolvate pînă în prezent, adică de către stat şi funcţionarii lui bine plătiţi. Oamenii cred că, dacă s-au eliberat de credinţa în monarhia ereditară şi devin adepţi ai republicii democratice, au făcut un pas nespus de îndrăzneţ. În realitate însă, statul nu este altceva decît o maşină pentru reprimarea unei clase de către altă clasă, şi anume în republica democratică nu mai puţin decît în monarhie, iar în cel mai bun caz el nu-i decît o racilă lăsată moştenire proletariatului care a învins în lupta pentru dominaţia de clasă, o racilă ale cărei laturi mai rele, proletariatul victorios, la fel ca şi Comuna, va trebui să le reteze imediat, pînă ce o generaţie crescută în condiţii sociale noi, libere, va fi în stare să se descotorosească de toată şandramaua statului.

În ultimul timp, filistinul german[N272] este cuprins din nou de o spaimă salutară la cuvintele: dictatura proletariatului. Ei bine, domnii mei, vreţi să ştiţi cum arată această dictatură? Priviţi Comuna din Paris. Aceasta a fost dictatura proletariatului.

 Londra, 18 martie 1891, la a douăzecea aniversare a Comunei din Paris.

                                                                                                     F.Engels

 

 

 

_____

 

Scris pentru lucrarea lui K. Marx „Războiul civil din Franţa“. Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 182-193

Nota red. Editurii Politice

 

 

_____

 

1). Vezi volumul de faţă, p. 433-437 (prima Adresă) şi p. 439-447 (a doua Adresă).  - Nota red. Editurii Politice

 

2). Vezi volumul de faţă, p. 203-295.  - Nota red. Editurii Politice

 

3). Vezi volumul de faţă, p. 435.  - Nota red. Editurii Politice

 

4). Vezi volumul de faţă, p. 443-444.  - Nota red. Editurii politice

 

5). Darboy.  - Nota red. Editurii politice

 

6). Vezi volumul de faţă, p. 470-471.  - Nota red. Editurii politice

 

 

____

 

[N260]. Demagogi - aşa numeau în Germania cercurile reacţionare pe participanţii la mişcarea opoziţionistă din perioada de după războaiele împotriva Franţei napoleoneene. Participanţii la această mişcare se ridicau împotriva rînduielilor reacţionare din statele germane şi organizau manifestări politice în cadrul cărora se revendica unificarea Germaniei. Mişcarea căpătase o largi răspîndire în rîndurile intelectualităţii şi ale studenţimii. Autorităţile reacţionare îi prigoneau pe „demagogi“.  - Nota red. Editurii Politice (nota 260, vol. 1)

 

[N261]. Este vorba de legea excepţională împotriva socialiştilor, introdusă la 21 octombrie 1878 de guvernul Bismarck, cu sprijinul majorităţii Reichstagului, în vederea luptei împotriva mişcării socialiste şi muncitoreşti. În virtutea acestei legi, „social-democraţia era declarată în afara legii. Ziarele muncitoreşti, peste cincizeci la număr, au fost suprimate, asociaţiile şi cluburile muncitoreşti închise, fondurile lor confiscate, întrunirile lor împrăştiate de poliţie şi, ca o încununare a tuturor acestor măsuri, s-a dat un decret potrivit căruia în oraşe şi districte întregi se putea institui «starea excepţional㻓 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p.289). S-au operat arestări şi expulzări în masă. În pofida acestor represiuni, partidul social-democrat a continuat să activeze în mod ilegal. El a izbutit, cu sprijinul activ al lui Marx şi Engels, să învingă elementele oportuniste, ca şi tendinţele „ultrastîngiste“ din rîndurile sale, să îmbine munca ilegală cu posibilităţile legale ale luptei şi să lărgească considerabil influenţa sa asupra maselor. Sub presiunea mişcării muncitoreşti de masă, legea excepţională a fost abrogată la 1 octombrie 1890. Engels face o apreciere asupra acestei legi în articolul său „Bismarck şi partidul muncitoresc german“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 297-300).  - Nota red. Editurii Politice (nota 261, vol. 1)

 

[N262]. Este vorba de bătălia de la Sed

an de la 1 septembrie 1870 dintre Armatele a III-a şi a IV-a prusiene şi Armata din Châlons a lui Mac-Mahon, în urma căreia armata franceză, învăluită de trupele prusiene, a fost zdrobită. I.a 2 septembrie, Comandamentul francez a semnat actul capitulării, potrivit căruia cădeau prizonieri mai bine de 80.000 de soldaţi, ofiţeri şi generali în frunte cu Napoleon al III-lea.

Catastrofa de la Sedan a grăbit falimentul celui de-al doilea imperiu şi a dus la proclamarea republicii în Franţa la 4 septembrie 1870.

O dată cu zdrobirea armatelor regulate franceze şi proclamarea republicii, cînd tendinţele de cotropire ale militarismului, iuncherimii şi burgheziei prusiene au ieşit în mod evident la iveală, războiul şi-a pierdut în întregime caracterul de apărare în ceea ce priveşte Prusia. Din acest moment, una din principalele sarcini ale proletariatului internaţional a devenit organizarea sprijinirii Franţei în războiul ei de apărare împotriva cotropitorilor prusieni. Problema schimbării caracterului războiului şi a sarcinilor ridicate în faţa proletariatului în legătură cu aceasta este analizată de Marx în cea de-a doua Adresă a Consiliului General cu privire la războiul franco-prusian (vezi volumul de faţă, p. 439-447).  - Nota red. Editurii Politice (nota 262, vol. 1)

 

[N263]. Wilhelmshöhe (lîngă Kassel) - castel al regilor prusieni, unde de la 5 septembrie 1870 pînă la 19 martie 1871 a stat împăratul Napoleon al III-lea, luat prizonier de către prusieni, împreună cu suita sa.  - Nota red. Editurii Politice (nota 263, vol. 1)

 

[N264]. Din raportul comisiei electorale asupra alegerilor pentru Comună, publicat în „Journal Officiel de la République francaise“, Paris, nr. 90 din 31 martie 1871.

„Journal Officiel de la République française“ - organ de presă oficial al Comunei din Paris care a apărut la Paris de la 20 martie pînă la 24 mai 1871; a păstrat denumirea ziarului oficial al guvernului Republicii Franceze, care a apărut la Paris începînd de la 5 septembrie 1870. Numai numărul din 30 martie a apărut sub titlul „Journal Officiel de la Commune de Paris“. În timpul Comunei din Paris, sub titlul „Journal Officiel de la République française“, a apărut şi ziarul guvernului lui Thiers de la Versailles.  - Nota red. Editurii Politice (nota 264, vol. 1)

 

[N265]. După cît se pare, Engels redă aici conţinutul ordonanţei emise la 11 mai 1871 de Edouard Vaillant, delegatul cu problemele învăţămîntului al Comunei din Paris; ea a fost publicată în „Journal Officiel de la République françcaise“ nr. 132 din 12 mai 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 265, vol. 1)

 

[N266]. Decretul stabilea că orice persoană învinuită de a întreţine legături cu guvernul de la Versailles, poate fi luată ca ostatic, în cazul că vina este dovedită. Prin această măsură Comuna din Paris încerca să contracareze împuşcarea comunarzilor de către versaillezi.  - Nota red. Editurii Politice (nota 266, vol. 1)

 

[N267]. „Zidul federaţilor“ - zid din cimitirul Père Lachaise din Paris, unde la 27 mai 1871 s-au apărat vitejeşte 200 de comunarzi, membri ai federaţiei republicane a Gărzii naţionale (numiţi şi federaţi) care au fost înfrînţi de versaillezi şi împuşcaţi în baza unei sentinţe a curţii marţiale.  - Nota red. Editurii Politice (nota 267, vol. 1)

 

[N268]. Este vorba de cartea lui Proudhon „Idée générale de la Révolution au XIX-e siècle“, Paris, 1851. Critica concepţiilor expuse de Proudhon în această lucrare a fost făcută în scrisoarea lui Marx către Engels din 8 august 1851 şi în lucrarea lui Engels „Analiza critică a cărţii lui Proudhon «Ideea generală a revoluţiei în secolul al XIX-lea»“ („Arhiva Marx-Engels“, vol. X, p. 13-17).  - Nota red. Editurii Politice (nota 268, vol. 1)

 

[N269]. Posibiliştii - curent oportunist în mişcarea socialistă franceză, aflat sub conducerea lui Brousse, Malon şi alţii, care în 1882 provocaseră o sciziune în Partidul muncitoresc francez. Fiind împotriva tacticii revoluţionare, liderii acestui curent propagau principiul: să tindem spre ceea ce este „posibil“, de unde şi denumirea de „posibilişti“ (Amănunte cu privire la acest curent, vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 500-501, 507-508, 516-518).  - Nota red. Editurii Politice (nota 269, vol. 1)

 

[N270]. Cele două mari partide din America de Nord erau partidul democrat şi partidul republican.

Partidul democrat, înfiinţat în 1828, reunea iniţial plantatorii, unele grupări ale burgheziei şi o parte însemnată a fermierilor şi a micii burghezii de la oraşe. În deceniul al 4-lea şi al 5-lea ale secolului al XIX-lea, partidul democrat a fost din ce în ce mai mult exponentul intereselor plantatorilor proprietari de sclavi şi ale marii burghezii din Nord legată de aceştia, care milita pentru menţinerea şi extinderea sclaviei. După 1854 însă, cînd, ca urmare a adoptării bill-ului Kansas-Nebraska, a apărut pericolul extinderii sclaviei pe întreg teritoriul S.U.A., în sînul partidului democrat s-a produs o sciziune între adepţii şi adversarii extinderii sclaviei. Aceasta a constituit una dintre principalele cauze ale înfrîngerii suferite de acest partid în alegerile prezidenţiale din 1860.

Partidul republican a fost înfiinţat în 1854 de către adversarii sistemului sclavagist, care s-au unit pentru a se opune pretenţiilor crescînde ale plantatorilor din Sud. Exprimînd interesele burgheziei industriale a Nordului şi bucurîndu-se de sprijinul maselor largi muncitoare - fermieri, muncitori etc. -, partidul republican şi-a fixat ca sarcină lichidarea puterii politice a proprietarilor de sclavi, limitarea şi desfiinţarea treptată a sclaviei şi cedarea gratuită a pămînturilor din vest în scopul colonizării lor cu fermieri. În 1856, partidul republican a participat pentru prima dată la alegerile prezidenţiale, dar nu a obţinut decît o treime din voturi. În 1800, candidatul partidului republican, Lincoln, a fost ales preşedinte. După terminarea războiului civil din S.U.A., partidul republican s-a manifestat ca apărător al intereselor marii burghezii industriale şi financiare.  - Nota red. Editurii Politice (nota 270, vol. 1)

 

[N271]. Aluzie la lucrarea lui Hegel „Grundlinien der Philosophie des Rechts, oder Naturrecht und Staatswissenschaft im Grundrisse“.  - Nota red. Editurii Politice (nota 271, vol. 1)

 

[N272]. După cum rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Engels la 17 martie 1891 de redactorul ziarului „Vorwärts“, Richard Fischer, în acest loc figurau iniţial cuvintele „filistinul social-democrat“. Modificarea a fost operată, evident, de redacţia ziarului „Vorwärts “, în a cărui editură a apărut în 1891 noua ediţie a „Războiului civil“, care ne serveşte ca bază.

Introducerea lui Engels la lucrarea lui Marx „Războiul civil din Franţa“ (ediţia 1891) a mai apărut în „Neue Zeit“, 1890-1891, volumul al 2-lea, nr. 28.  - Nota red. Editurii Politice (nota 272, vol. 1)

 


 




 Karl Marx

Prima Adresă a Consiliului General
al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor
cu privire la războiul franco-prusian

[N273]

[23 iulie 1870]

Către membrii Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor
din Europa şi din Statele Unite

 

În „Manifestul constitutiv al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor“ din noiembrie 1864 spuneam: „Dacă eliberarea clasei muncitoare reclamă unirea şi colaborarea frăţească a muncitorilor, cum îşi vor putea ei îndeplini această măreaţă misiune în condiţiile unei politici externe care, urmărind scopuri criminale, mizează pe prejudecăţile naţionale, varsă sîngele şi risipeşte averea poporului în războaie de jaf?“ Şi caracterizam prin următoarele cuvinte politica externă preconizată de Internaţională: „...legile simple ale moralei şi echităţii, care trebuie să reglementeze relaţiile dintre persoanele particulare, să devină legi supreme în relaţiile dintre naţiuni“1).

Nu-i de mirare că Ludovic Bonaparte, care a uzurpat puterea folosind lupta de clasă din Franţa şi şi-a prelungit dominaţiei prin repetate războaie externe, a tratat din capul locului Internaţionala ca pe un duşman periculos. În ajunul plebiscitului[N274] el a pus la cale o campanie de represiuni împotriva membrilor comitetelor de conducere ale Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor de la Paris, Lyon, Rouen, Marsilia, Brest, într-un cuvînt din întreaga Franţă, sub pretextul că Internaţionala ar fi o asociaţie secretă şi că ar pune la cale un complot în scopul asasinării lui; absurditatea acestei născociri a fost de îndată dezvăluită de propriii săi magistraţi. Care era în realitate crima săvîrşită de secţiile din Franţa ale Internaţionalei? Aceea de a fi declarat sus şi tare poporului francez: a lua parte la plebiscit înseamnă a vota pentru despotism în interiorul ţării şi pentru război în afara ei. Şi, într-adevăr, lor li se datoreşte faptul că, în toate oraşele mari, în toate centrele industriale ale Franţei, clasa muncitoare s-a ridicat ca un singur om pentru a respinge plebiscitul. Din nefericire, voturile muncitorilor au fost covîrşite de ignoranţa profundă a districtelor rurale. Bursele, guvernele statelor europene, clasele dominante şi presa din aproape întreaga Europă au salutat plebiscitul ca pe o victorie strălucită repurtată de împăratul Franţei asupra clasei muncitoare franceze; în realitate însă, plebiscitul a fost semnalul pentru uciderea nu a unui singur om, ci a unor popoare întregi.

Complotul războinic din iulie 1870 nu este decît o ediţie îmbunătăţită a loviturii de stat din decembrie 1851. La prima vedere, acest lucru părea atît de stupid, încît Franţa nu voia să ia în serios zvonurile despre război. Ea dădea mai curînd crezare deputatului2), care vedea în discursurile războinice ale miniştrilor o simplă manevră de bursă. Cînd, la 15 iulie, războiul a fost în cele din urmă anunţat în mod oficial Corpului legislativ, întreaga opoziţie a refuzat să aprobe cheltuielile preliminare; pînă şi Thiers a înfierat războiul ca fiind „detestabil“; toate ziarele independente din Paris l-au condamnat şi, lucru curios, presa din provincie li s-a alăturat aproape fără excepţie.

Între timp, membrii din Paris ai Internaţionalei se puseseră din nou pe lucru. În numărul din 12 iulie al ziarului „Réveil“[N275] au publicat manifestul lor „Către muncitorii tuturor naţiunilor“, în care se spunea:

„Sub pretextul apărării echilibrului european şi a onoarei naţionale, ambiţia politică ameninţă din nou pacea lumii. Muncitori francezi, germani şi spanioli! Să ne unim glasurile într-un strigăt general de indignare împotriva războiului! Un război pentru o chestiune de predominare sau pentru interesele unei dinastii oarecare nu poate apărea în ochii muncitorilor decît ca o nebunie criminală. Noi, cei care avem nevoie de pace şi de muncă, protestăm cu vehemenţă împotriva chemărilor la război ale celor care se răscumpără de la „tributul de sînge“ şi nu văd în nenorocirea publică decît o sursă de noi speculaţii!... Fraţi din Germania! Sciziunea din rîndurile noastre nu ar avea ca urmare decît triumful deplin al despotismului pe ambele maluri ale Rinului... Muncitori din toate ţările! Oricare ar fi momentul de faţă rezultatul eforturilor noastre comune, noi, membrii Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor, pentru care nu există nici un fel de graniţe statale, vă trimitem drept chezăşie a solidarităţii noastre de nezdruncinat urările de bine şi salutul muncitorilor din Franţa“.

Acestui manifest al secţiilor noastre din Paris i-au urmat numeroase apeluri franceze, dintre care nu putem cita aici decît unul singur, aparţinînd secţiei de la Neuilly-sur-Seine şi publicat în ziarul „Marseillaise“[N276] din 22 iulie:

„Este oare acest război un război drept? Nu! Este oare acesta un război naţional? Nu! Acesta este un război exclusiv dinastic. În numele dreptăţii, al democraţiei, al adevăratelor interese ale Franţei, ne alăturăm fără rezervă şi cu hotărîre protestelor Internaţionalei împotriva războiului“.

Aceste proteste exprimau adevăratele sentimente ale muncitorilor francezi, după cum a dovedit-o limpede o întîmplare caracteristică survenită curînd după aceea. Cînd banda „10 decembrie“, organizată în timpul preşedinţiei lui Ludovic Bonaparte, a fost deghizată în bluze de muncitori şi trimisă pe străzile Parisului pentru ca prin dansuri războinice indiene să aţîţe febra războinică, adevăraţii muncitori din suburbii i-au răspuns prin demonstraţii pentru pace atît de impunătoare, încît prefectul poliţiei, Pietri, a socotit oportun să pună pe loc capăt oricăror altor demonstraţii de stradă, pretextînd că populaţia leală a Parisului şi-a manifestat îndeajuns patriotismul îndelung reţinut şi inepuizabilul său entuziasm războinic.

Oricare ar fi sfîrşitul războiului lui Ludovic Bonaparte împotriva Prusiei, clopotele de înmormîntare a celui de-al doilea Imperiu au şi sunat la Paris. Cel de-al doilea Imperiu se va sfîrşi aşa cum a început: printr-o parodie. Să nu uităm însă că tocmai guvernele şi clasele dominante din Europa au fost acelea care l-au înlesnit lui Ludovic Bonaparte să joace timp de 18 ani sinistra farsă a Imperiului restaurat.

În ceea ce priveşte Germania, ea duce un război de apărare. Dar cine a adus Germania în situaţia de a fi nevoită să se apere? Cine i-a dat lui Ludovic Bonaparte posibilitatea de a purta război împotriva Germaniei? Prusia! Bismarck a fost acela care a conspirat cu acelaşi Ludovic Bonaparte pentru a înăbuşi opoziţia poporului în interiorul Prusiei şi a da Germania pe mîna dinastiei Hohenzollern. Dacă bătălia de la Sadova[N277] ar fi fost pierdută în loc de a fi cîştigată, Germania ar fi fost inundată de batalioane franceze ca aliate ale Prusiei. După victorie s-a gîndit oare Prusia, fie şi numai o singură clipă, să opună Franţei îngenuncheate o Germanie liberă? Dimpotrivă! Ea a menţinut cu grijă splendorile proprii vechiului ei sistem, la care a adăugat toate tertipurile celui de-al doilea Imperiu, despotismul lui real şi falsa lui democraţie, trucurile lui politice şi escrocheriile lui financiare, frazeologia lui grandilocventă şi josnicele lui scamatorii de bîlci. Regimul bonapartist, care pînă atunci înflorise numai pe unul din malurile Rinului, îşi găsise astfel replica pe malul celălalt. Şi, de vreme ce lucrurile se prezentau aşa, putea oare rezulta de aici altceva decît un război?

Dacă clasa muncitoare germană va permite ca actualul război să-şi piardă caracterul lui strict de apărare şi să degenereze într-un război împotriva poporului francez, atunci şi victoria şi înfrîngerea vor fi deopotrivă de dezastruoase. Toate nenorocirile care s-au abătut asupra Germaniei după aşa-zisul război de eliberare se vor abate din nou cu şi mai mare violenţă.

Principiile Internaţionalei sînt însă prea răspîndite şi prea adînc înrădăcinate în rîndurile clasei muncitoare germane pentru ca să ne temem de un deznodămînt atît de trist. Glasul muncitorilor francezi a găsit ecou în Germania. O adunare muncitorească de masă ţinută la 16 iulie la Braunschweig s-a declarat întru totul de acord cu manifestul de la Paris, a respins orice gînd de vrajbă naţională faţă de Franţa şi a adoptat o rezoluţie în care se spune:

„Sîntem adversarii oricăror războaie, dar înainte de toate ai războaielor dinastice... Cu adîncă mîhnire şi durere ne vedem tîrîţi într-un război de apărare ca într-o pacoste inevitabilă; totodată facem însă apel la întreaga clasă muncitoare din Germania să facă imposibilă repetarea unei calamităţi sociale atît de îngrozitoare, revendicînd pentru popoare dreptul de a hotărî ele însele în problema războiului şi păcii, făcîndu-le astfel stăpîne pe propria lor soartă“.

La Chemnitz, o adunare de delegaţi reprezentînd 50.000 de muncitori saxoni a votat în unanimitate următoarea rezoluţie:

„În numele democraţiei germane, şi îndeosebi în numele muncitorilor din partidul social-democrat, declarăm că actualul război este un război exclusiv dinastic... Strîngem cu bucurie mîna frăţească pe care ne-au întins-o muncitorii francezi. Păstrînd vie în minte lozinca Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“, nu vom uita niciodată că muncitorii din toate ţările sînt prietenii noştri, iar despoţii din toate ţările - duşmanii noştri“[N278].

Secţia din Berlin a Internaţionalei a răspuns şi ea la manifestul de la Paris:

„Ne alăturăm cu trup şi suflet protestului vostru... Făgăduim solemn că nici sunetul goarnelor, nici bubuitul tunurilor, nici victoria sau înfrîngerea nu ne vor abate de la opera noastră comună - unirea muncitorilor din toate ţările“3).

Îndărătul acestei lupte, care echivalează cu o sinucidere, pîndeşte figura sinistră a Rusiei. Faptul că semnalul pentru actualul război a fost dat tocmai în momentul cînd guvernul rus şi-a terminat construcţia căilor ferate, de o mare importanţă strategică pentru el, şi a început să concentreze trupe în direcţia Prutului este de rău augur. Deşi germanii pot conta, şi pe bună dreptate, pe simpatii într-un război de apărare împotriva unui atac bonapartist, ei le-ar pierde de îndată ce ar permite guvernului german să ceară ajutorul cazacilor sau chiar numai să-l accepte. Germanii ar trebui să-şi amintească că după războiul de independenţă împotriva lui Napoleon I Germania a zăcut neputincioasă timp de decenii întregi la picioarele ţarului.

Clasa muncitoare engleză întinde o mînă frăţească atît muncitorilor francezi cît şi celor germani. Ea este ferm convinsă că, oricare ar fi sfîrşitul odiosului război iminent, alianţa muncitorilor din toate ţările va stîrpi în cele din urmă războiul. În timp ce Franţa oficială şi Germania oficială se aruncă într-o luptă fratricidă, muncitorii francezi şi cei germani îşi trimit unii altora mesaje de pace şi prietenie. Chiar şi numai acest fapt măreţ, fără seamăn în istorie, deschide perspectiva unui viitor luminos. El dovedeşte că, în opoziţie cu vechea societate, cu mizeria ei economică şi demenţa ei politică, se naşte o societate nouă, al cărei principiu internaţional va fi pacea, pentru că toate naţiunile vor avea unul şi acelaşi stăpîn - munca!

Deschizătorul de drum al acestei societăţi noi este Asociaţia Internaţională a Muncitorilor4).

 

Consiliul General

Applegarth, Robert
Boon, Martin J.
Bradnick, Fred
Stepney, Cowell
Hales, John
Hales, William
Harris, George
Lessner, Fred

Lintern, W.
Legreulier
Maurice, Zévy
Milner, George
Mottershead, Thomas
Murray, Charles
Odger, George
Parnell, James

Pfänder
Rühl
Shepherd, Joseph
Stoll
Schmutz
Townshend. W.

 

Secretari corespondenţi

Eugène Dupont - pentru Franţa
Karl Marx - pentru Germania
Hermann Jung - pentru Elveţia
Giovanni Bora - pentru Italia
Antoni Žabicki - pentru Polonia
A. Serraillier - pentru Belgia, Olanda şi Spania
James Cohen - pentru Danemarca
J. G. Eccarius - pentru Statele Unite ale Americii
Benjamin Lucraft, preşedinte
John Deston, casier
J. George Eccarius, secretar general

 

256, High Holborn, London, Western Central

23 iulie 1870

 

 

 

______

 

Scris de K. Marx între 19 şi 23 iulie 1870

Publicat în foaie volantă în limba engleză în iulie 1870, precum şi în limbile germană, franceză şi rusă în foi volante şi în presa periodică în august-septembrie 1870

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 3-8

Nota red. Editurii Politice

 

 

______

 

1). Vezi volumul de faţă, p. 331-332.  - Nota red. Editurii Politice

2). Jules Favre.  - Nota red. Editurii Politice

3). În ediţia din 1870 urmează: Aşa va fi!.  - Nota red. Editurii Politice

4). În ediţia din 1870 această frază lipseşte.  - Nota red. Editurii politice

 

 

______

 

[N273]. „Prima Adresă a Consiliului General al Asociaţiei Internationale a Muncitorilor cu privire la războiul franco-prusian“ („The General Council of the International Working-Men's Association on the war“) a fost scrisă de K Marx între 19 şi 23 iulie 1870. La 19 iulie 1870, dată la care a început războiul franco-prusian, Consiliul General l-a însărcinat pe Marx să elaboreze o adresă în legătură cu acest război; Adresa a fost adoptată de Comitetul permanent al Consiliului General la 23 iulie şi ulterior aprobata în unanimitate la şedinţa din 26 iulie 1870 a Consiliului. Prima oară, ea a apărut în publicaţia londoneză „The Pall Mall Gazette“ nr. 1702 din 28 iulie 1870, iar cîteva zile mai tîrziu a apărut sub formă de foaie volantă intr-un tiraj de 1.000 de exemplare. Adresa a mai fost reprodusă integral sau parţial de o serie întreagă de ziare engleze din provincie. Ziarul „Times“, la a cărui redacţie a fost trimisă Adresa, a refuzat s-o publice.

Întrucît prima ediţie a Adresei s-a epuizat repede, iar tirajul era departe de a satisface cererea, la 2 august 1870 Consiliul General a hotărît să scoată un tiraj suplimentar de 1.000 de exemplare. În septembrie 1870, prima Adresă a fost retipărită în limba engleză împreună cu o a doua Adresă a Consiliului General cu privire la războiul franco-prusian; în această ediţie Marx a corectat în textul primei Adrese unele greşeli de tipar apărute în ediţia întîi.

La 9 august, Consiliul General a numit o comisie care a primit sarcina să traducă prima Adresă în limbile germană şi franceză şi să o difuzeze. Din comisie făceau parte : Marx, Jung, Serrailler şi Eccarius. În limba germană, Adresa a fost publicată pentru prima oară la Leipzig în „Der Volksstaat“ nr. 63 din 7 august 1870, în traducerea lui W. Liebknecht. Primind textul german al Adresei, Marx l-a schimbat complet, traducînd din nou mai bine de jumătate din text. În această nouă traducere germană, Adresa a apărut la Geneva în revista „Der Vorbote“;, nr. 8 din august 1870, precum şi sub formă de foaie volantă. În 1891, cu prilejul împlinirii a 20 de ani de proclamarea Comunei din Paris, F. Engels a publicat prima şî cea de-a doua Adresă a Consiliului General în ediţia germană a „Războiului civil din Franţa“, scoasă la Berlin de editura ziarului „Vorwärts“. Pentru această ediţie, traducerea primei şi celei de-a doua Adrese a fost făcută de Louise Kautsky, sub îndrumarea lui Engels.

În limba franceză, Adresa a fost publicată în august 1870 în „L'Egalité“, iar la 7 august 1870 în „L'Internationale“ nr. 82 şi în „Le Mirabeau“ nr. 55. Adresa a apărut şi sub formă de foaie volantă în limba franceză în traducerea făcută de comisia numită de Consiliul General.

În limba rusă prima Adresă a fost publicată pentru prima oară în august-septembrie 1870 în „Narodnoe Delo“ nr. 6-7 din august-septembrie 1870 la Geneve; în 1905 prima şi ce-a de-a doua Adresă au apărut în „Războiul civil din Franţa“, editat sub îngrijirea lui V. I. Lenin în 1891. Ulterior, cele două Adrese cu privire la războiul franco-prusian au fost publicate de mai multe ori în limba rusă împreună cu textul „Războiul civil din Franţa“. Ediţia de faţă are la bază ediţia germană din 1891. Cele două citate din „Manifestul constitutiv“ se abat întructva de la traducerea făcută de Marx în 1864 (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 5-14). Abaterrile de la prima ediţie germană din 1870, care se referă la conţinut, au fost date în note de subsol. Menţionările şî semnăturile membrilor Consiliului General sînt reproduse după foaia volantă din 1870 apărută in limba engleză. Întrucît adresa este cunoscută cititorilor germani sub titlul dat de Engels în 1891, o publicăm şi noi sub acest titlu.  - Nota red. Editurii Politice (nota 273, vol. 1)

 

[N274]. În mai 1870, încercînd să consolideze regimul celui de-al doilea imperiu, care se clătina şî care stîrnise nemulţumirea păturilor largi ale populaţiei, guvernul lui Napoleon al III-lea a organizat un plebiscit. Chestiunile puse la vot erau formulate în aşa fel, încît nu se putea ca, exprimîndu-ţi dezaprobarea faţă de politica celui de-al doilea imperiu, să nu te pronunţi şi împotriva oricăror reforme democratice. În pofida acestor manevre demagogice, plebiscitul a arătat creşterea forţelor care se opuneau guvernului: 1.500.000 de voturi au fost împotriva guvernului, 1.900.000 de persoane sa-u abţinut de la vot. În timpul pregătirii plebiscitului, guvernul a organizat o vastă campanie de represiuni împotriva mişcării muncitoreşti, a recurs pe scară largă la calomnierea organizaţiilor muncitoreşti, denaturîndu-le scopurile pentru a speria păturile de mijloc cu „pericolul roşu“.

Federaţia din Paris a Internaţionalei (Les sections parisiennes fédérées de l'Internationale) şi Camera federală a asociaţiilor muncitoreşti din Paris (Chambre fédérale des Sociétés ouvrières) au publicat la 24 aprilie 1870 un manifest în care demascau plebiscitul ca o manevră bonapartistă şi chemau muncitorii să se abţină de la vot. În ajunul plebiscitului, membrii Federaţiei din Paris au fost arestaţi sub învinuirea născocită de poliţie de a fi pus la cale un complot cu scopul de a-l asasina pe Napoleon al III-lea; guvernul a folosit această acuzaţie pentru a organiza în diferite oraşe ale Franţei o largă campanie de persecuţii şi prigoane împotriva membrilor Internaţionalei. La procesul membrilor Federaţiei din Paris care a avut loc între 22 iunie şi 5 iulie 1870 a fost demascată întreaga falsitate a acuzaţiei de complot; totuşi, o serie de membri din Franţa ai Internaţionalei au fost condamnaţi la închisoare de tribunalele bonapartiste numai pentru că făceau parte din Asociaţia Internaţională a Muncitorilor.

Persecutarea Internaţionalei în Franţa a provocat proteste în masă din partea clasei muncitoare.  - Nota red. Editurii Politice (nota 274, vol. 1)

 

[N275]. „Le Réveil“ - săptămînal, iar din mai 1869 cotidian francez, organ de presă al republicanilor de stînga; a apărut sub redacţia lui Delescluze la Paris din iulie 1868 pînă în ianuarie 1871. Din octombrie 1870 s-a pronunţat împotriva guvernului apărării naţionale.  - Nota red. Editurii Politice (nota 275, vol. 1)

 

[N276]. „La Maiseillaise“ - cotidian francez, organ de presă al republicanilor de stînga; a apărut la Paris din decembrie 1869 pînă în septembrie 1870. Ziarul publica materiale despre activitatea Internaţionalei şi despre mişcarea muncitorească.  - Nota red. Editurii Politice (nota 276, vol. 1)

 

[N277]. Bătălia de la Sadova, cunoscută şi sub numele de bătălia de la Königgrätz (Hradec-Králové) - a avut loc la 3 iulie 1866, fiind bătălia decisivă din timpul războiului austro-prusian din 1866, care s-a încheiat cu victoria Prusiei asupra Austriei.  - Nota red. Editurii Politice (nota 277, vol. 1)

 

[N278]. Adunările muncitoreşti convocate la 16 iulie la Braunschweig şi la 17iulie 1870 la Chemnitz de către conducerea Partidului muncitoresc social-democrat german (al eisenachienilor) au constituit manifestări de protest ale clasei muncitoare împotriva politicii expansioniste a claselor guvernante.

Marx citează rezoluţia adunării din 16 iulie 1870 de la Braunschweig după nr. 58 din 20 iulie 1870 al ziarului „Volksstaat“.  - Nota red. Editurii Politice (nota 278, vol. 1)


 

 

 


Karl Marx

A doua Adresă a Consiliului General
al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor
cu privire la războiul franco-prusian

[N279]

[9 septembrie 1870]

Către membrii Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor
din Europa şi din Statele Unite

 

În prima noastră adresă, din 23 iulie, spuneam:

„...Clopotele de înmormîntare a celui de-al doilea Imperiu au şi sunat la Paris. Cel de-al doilea Imperiu se va sfîrşi aşa cum a început: printr-o parodie. Să nu uităm însă că tocmai guvernele şi clasele dominante din Europa au fost acelea care i-au înlesnit lui Ludovic Bonaparte să joace timp de 18 ani sinistra farsă a Imperiului restaurat“1).

Aşadar, chiar înainte de începerea operaţiilor militare, noi consideram balonul de săpun bonapartist ca ceva de domeniul trecutului.

Noi nu ne-am înşelat în ceea ce priveşte viabilitatea celui de-al doilea Imperiu. Noi nu am greşit nici cînd ne-am temut că războiul german ar putea „să-şi piardă caracterul lui strict de apărare şi să degenereze într-un război împotriva poporului francez“2). Războiul de apărare s-a încheiat într-adevăr cu predarea lui Ludovic Bonaparte, cu capitularea de la Sedan şi cu proclamarea republicii la Paris. Dar încă cu mult înaintea acestor evenimente, chiar în momentul în care întreaga putreziciune a armatelor bonapartiste devenise o certitudine, camarila militară prusacă hotărîse să transforme războiul într-un război de cucerire. Proclamaţia dată de însuşi regele Wilhelm la începutul războiului stătea, ce-i drept, ca o piedică neplăcută în calea ei. În mesajul tronului pe care l-a rostit în faţa Reichstagului Germaniei de nord, Wilhelm declarase solemn că el poartă război împotriva împăratului francezilor, şi nu împotriva poporului francez. La 11 august, el lansase un manifest către naţiunea franceză, în care spunea3):

„Împăratul Napoleon a atacat pe apă şi pe uscat naţiunea germană care dorea şi doreşte şi azi să trăiască în pace cu poporul francez; am preluat comanda armatei germane pentru a respinge atacul lui, iar desfăşurarea evenimentelor militare m-au determinat să trec graniţele Franţei“[N280].

Nemulţumindu-se cu declaraţia că a preluat comanda supremă a armatelor germane „pentru a respinge atacul“, Wilhelm, pentru a confirma faptul că războiul are „un caracter strict de apărare“, a mai adăugat că numai „desfăşurarea evenimentelor militare“ l-a determinat să treacă graniţele Franţei! Un război de apărare nu exclude, fireşte, operaţii ofensive, dictate de „desfăşurarea evenimentelor militare“4).

Astfel, acest rege cu frica lui dumnezeu se angajase faţă de Franţa şi faţă de întreaga lume să ducă un război strict de apărare. Cum putea fi el dezlegat de această făgăduială solemnă? Regizorii acestei comedii au trebuit să prezinte lucrurile ca şi cum el ar ceda, împotriva voinţei sale, în faţa cerinţelor insistente ale naţiunii germane; ei au dat de îndată cuvînt de ordine burgheziei liberale germane, cu profesorii, capitaliştii, consilierii municipali şi gazetarii ei. Această burghezie, care în luptele pentru libertăţile cetăţeneşti duse de ea între anii 1846 şi 1870 oferise un nemaipomenit spectacol de nehotărîre, incapacitate şi laşitate, a fost, fireşte, cît se poate de încîntată să apară pe scena Europei în postura de campion temerar al patriotismului german. Ea a arborat masca independenţei civice, dîndu-şi aerul că impune guvernului prusian îndeplinirea planurilor ascunse chiar ale acestui guvern. Ea s-a căit pentru credinţa ei îndelungată şi aproape religioasă în infailibilitatea lui Ludovic Bonaparte, cerînd de aceea răspicat dezmembrarea Republicii Franceze. Să ne oprim doar o clipă asupra argumentelor plauzibile folosite de aceşti cavaleri ai patriotismului!

Ei nu îndrăznesc să afirme că populaţia din Alsacia şi Lorena tînjeşte să fie îmbrăţişată de Germania. Dimpotrivă. Ca pedeapsă pentru sentimentele sale patriotice faţă de Franţa, Strasbourgul, un oraş a cărui citadelă este situată în afara lui, a fost bombardat timp de şase zile în mod inutil şi barbar cu proiectile explozive „germane“, apoi incendiat, iar un mare număr de locuitori lipsiţi de apărare au fost ucişi. Teritoriul acestor provincii, vedeţi dv., aparţinuse cîndva demult răposatului Imperiu german. De aceea se pare că acest teritoriu împreună cu populaţia lui trebuie confiscate ca proprietate germană inalienabilă. Dacă e să modificăm vechea hartă a Europei conform dreptului istoric, nu trebuie să uităm în nici un caz că electorul de Brandenburg a fost la timpul său, în calitatea sa de feudal prusian, vasalul Rzeczpospolitei[N281].

Viclenii patrioţi cer însă Alsacia şi partea Lorenei a cărei populaţie vorbeşte limba germană, ca „garanţie materială“ împotriva unei invazii franceze. Întrucît acest pretext josnic a derutat pe mulţi oameni mărginiţi, socotim de datoria noastră să-l analizăm mai îndeaproape.

Este neîndoielnic că configuraţia generală a Alsaciei, în comparaţie cu aceea de pe malul opus al Rinului, şi existenţa unei fortăreţe atît de mari cum e Strasbourgul cam la jumătatea drumului dintre Basel şi Germersheim înlesnesc considerabil o invazie franceză în sudul Germaniei, în timp ce o invazie din Germania de sud în Franţa este din această cauză întrucîtva îngreuiată. De asemenea, este neîndoielnic că anexarea Alsaciei şi a părţii menţionate a Lorenei ar oferi o graniţă mult mai sigură Germaniei de sud: ea ar deveni astfel stăpînă pe creasta Vosgilor în toată lungimea lor şi pe cetăţile care acoperă trecătorile nordice ale acestor munţi. Dacă ar fi anexat şi Metzul, atunci Franţa ar fi lipsită, desigur, pentru moment de două principale baze de operaţii împotriva Germaniei, dar aceasta nu ar împiedica-o să-şi construiască altele noi la Nancy sau Verdun. Germania posedă Koblenz, Mainz, Germersheim, Rastatt şi Ulm - toate acestea fiind baze de operaţii împotriva Franţei, de care s-a şi folosit din plin în actualul război: cu ce drept ar putea ea să conteste francezilor Metzul şi Strasbourgul, singurele fortăreţe importante pe care aceştia le posedă în acea regiune?

În afară de aceasta, Strasbourgul constituie o primejdie pontru Germania de sud numai atîta timp cît aceasta este despărţită de Germania de nord. Din 1792 pînă în 1795, Germania de sud nu a fost atacată niciodată din această parte, pentru că Prusia a participat la războiul împotriva revoluţiei franceze; dar, de îndată ce Prusia a încheiat în 1795 pacea separată[N282], lăsînd Sudul în voia soartei, au început atacurile împotriva Germaniei de sud, care au continuat pînă în 1809 şi care au avut ca bază de operaţii Strasbourgul. În realitate, o Germanie unită poate face inofensive Strasbourgul şi orice armată franceză în Alsacia dacă îşi va concentra toate trupele între Saarlouis şi Landau, aşa cum s-a întîmplat în actualul război, şi le va face să înainteze sau va angaja lupta pe drumul dintre Mainz şi Metz. Atîta timp cît principala masă a trupelor germane se află acolo, orice armată franceză care ar înainta de la Strasbourg spre Germania de sud ar putea fi învăluită şi şi-ar vedea comunicaţiile ameninţate. Dacă actuala campanie a dovedit ceva, apoi ea a dovedit tocmai uşurinţa cu care Franţa poate fi atacată dinspre Germania.

Dar, la drept vorbind, nu este oare în genere o absurditate şi un anacronism să ridici considerente de ordin militar la rangul de principiu potrivit căruia trebuie fixate frontierele naţionale? Dacă ar fi să urmăm această regulă, Austria ar putea formula pretenţii asupra Veneţiei şi liniei Mincio, iar Franţa - asupra liniei Rinului ca pavăză pentru Paris, care este, de bună seamă, mai expus atacurilor dinspre nord-est decît este expus Berlinul atacurilor dinspre sud-vest. Dacă frontierele ar urma să fie stabilite conform intereselor militare, pretenţiile nu ar mai conteni niciodată, pentru că orice linie militară este în mod necesar defectuoasă şi poate fi corectată prin anexarea de noi teritorii; în afară de aceasta, ea nu poate fi stabilită niciodată în mod definitiv şi echitabil, deoarece de fiecare dată ea este impusă de învingător celui învins şi, în consecinţă, conţine din capul locului germenii unui nou război.

Aceasta ne învaţă întreaga istorie. Cu naţiunile se întîmplă ceea ce se întîmplă şi cu diferiţi indivizi. Pentru a-i lipsi de posibilitatea de atac, trebuie să li se ia orice mijloc de apărare. Trebuie nu numai să-i apuci de beregată, ci să-i şi ucizi. Dacă vreodată un învingător şi-a luat „garanţii materiale“ pentru a înfrînge forţele unei naţiuni, apoi acest lucru l-a făcut Napoleon I prin tratatul său de la Tilsit[N283] şi prin felul în care l-a aplicat împotriva Prusiei şi a restului Germaniei. Şi, cu toate acestea, cîţiva ani mai tîrziu, poporul german a frînt ca o trestie putredă puterea lui gigantică. Dar ce reprezintă „garanţiile materiale“ pe care Prusia, în visurile ei cele mai cutezătoare, doreşte sau poate să le obţină de la Franţa în comparaţie cu cele pe care Napoleon I le-a obţinut de la Prusia? Rezultatul nu va fi nici de astă dată mai puţin dezastruos. Istoria îşi va măsura răsplata nu în raport cu numărul milelor pătrate de teritoriu răpite Franţei, ci în raport cu gravitatea crimei de a fi trezit din nou la viaţă, în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, politica de cuceriri.

Purtătorii de cuvînt ai patriotismului teuton spun: dar nu trebuie să-i confundaţi pe germani cu francezii. Noi nu vrem glorie, ci securitate. Germanii sînt un popor prin excelenţă paşnic. Sub înţeleaptă lor oblăduire, chiar şi cuceririle se transformă dintr-o pricină de viitoare războaie într-o chezăşie a păcii eterne. Fireşte că nu Germania a fost aceea care a cotropit în 1792 Franţa cu scopul măreţ de a nimici cu ajutorul baionetelor revoluţia secolului al XVIII-lea! Şi nu Germania a fost aceea care şi-a mînjit mîinile cu prilejul subjugării Italiei, reprimării Ungariei şi împărţirii Poloniei! Actualul ei sistem militar, în virtutea căruia întreaga populaţie validă de sex bărbătesc se împarte în două părţi - o armată permanentă activă şi o armată permanentă de rezervă, ambele obligate să se supună total superiorilor lor prin graţia lui dumnezeu -, un astfel de sistem militar constituie, fireşte, o „garanţie materială“ a păcii mondiale şi, pe deasupra, ţelul suprem al civilizaţiei! În Germania, ca şi pretutindeni, trepăduşii puternicilor zilei otrăvesc opinia publică cu tămîieri şi cu frazeologia lor mincinoasă.

Aceşti patrioţi germani, care sînt cuprinşi de indignare falsă cînd privesc fortăreţele franceze Metz şi Strasbourg, nu văd nici un rău în uriaşul sistem de fortificaţii moscovite de la Varşovia, Modlin şi Ivangorod. Cutremurîndu-se în faţa grozăviilor agresiunii bonapartiste, ei închid ochii în faţa ruşinosului protectorat ţarist.

Întocmai cum în 1865 Ludovic Bonaparte şi Bismarck îşi făcuseră reciproc promisiuni, tot astfel în 1870 Gorceakov şi Bismarck şi-au făcut reciproc promisiuni[N284]. Întocmai cum Ludovic-Napoleon s-a legănat în speranţa că războiul din 1866, prin epuizarea reciprocă a Austriei şi a Prusiei, va face din el arbitrul suprem al Germaniei, tot astfel Alexandru s-a legănat în speranţa că războiul clin 1870, prin epuizarea reciprocă a Germaniei şi a Franţei, îi va da posibilitatea să devină arbitrul suprem al întregii Europe occidentale. Întocmai cum cel de-al doilea Imperiu considera existenţa Confederaţiei Germaniei de nord[N285] incompatibilă cu propria sa existenţă, tot astfel Rusia autocrată trebuie să considere drept un pericol pentru ea un imperiu german avînd în frunte Prusia. Aceasta o legea vechiului sistem politic. În cadrul acestui sistem, ceea ce reprezintă un cîştig pentru un stat constituie o pierdere pentru celălalt. Influenţa precumpănitoare exercitată de ţar asupra Europei îşi are obîrşia în supremaţia lui tradiţională asupra Germaniei. În clipa în care chiar în Rusia forţele sociale vulcanice ameninţă să zguduie înseşi temeliile autocraţiei, poate oare ţarul să admită o ştirbire a prestigiului său în străinătate? Ziarele moscovite au şi început să folosească limbajul folosit de ziarele bonapartiste după războiul din 1866. Cred oare cu adevărat patrioţii teutoni că libertatea şi pacea Germaniei5) vor fi asigurate dacă silesc Franţa să se arunce în braţele Rusiei? Dacă şansa în război, beţia succesului şi intrigile dinastice vor împinge Germania pe calea răpirii unor teritorii franceze, nu-i vor rămîne deschise decît două căi: ori va trebui să devină - oricare ar fi urmările - unealta făţişă a politicii expansioniste ruseşti6), ori va trebui să se pregătească după un scurt răgaz, pentru un nou război „de apărare“, dar nu pentru un război „localizat“ de invenţie recentă, ci pentru un război rasial împotriva raselor slave şi latine coalizate7).

Clasa muncitoare germană, neavînd posibilitatea să împiedice acest război, L-a sprijinit cu toată energia, ca pe un război pentru independenţa Germaniei şi pentru eliberarea Franţei şi a Europei de coşmarul apăsător al celui de-al doilea Imperiu. Muncitorii industriali germani împreună cu muncitorii de la sate au fost aceia care, lăsîndu-şi acasă familiile lihnite de foame, au alcătuit nucleul unor trupe eroice. Rîndurile lor s-au rărit în bătăliile purtate în afara graniţelor ţării, iar acasă îi aşteaptă alte calamităţi provocate de mizerie8). Ei cer acum, la rîndul lor, „garanţii“, garanţii că nenumăratele lor sacrificii nu vor fi zadarnice, că au cucerit libertatea, că victoriile repurtate de ei asupra armatelor bonapartiste nu vor fi transformate, aşa cum s-a întîmplat în 1815, într-o înfrîngere a poporului german[N286]. Şi, ca primă garanţie, ei cer „o pace onorabilă pentru Franţa“ şi „recunoaşterea Republicii Franceze“.

Comitetul Central al Partidului muncitoresc social-democrat german a publicat, la 5 septembrie, un manifest în care insistă energic asupra acestor garanţii.

„Noi - se spune în manifest - protestăm împotriva anexării Alsaciei şi Lorenei. Şi sîntem conştienţi de faptul că vorbim în numele clasei muncitoare germane. În interesul comun al Franţei şi al Germaniei, în interesul păcii şi al libertăţii, în interesul civilizaţiei apusene împotriva barbariei orientale, muncitorii germani nu vor tolera anexarea Alsaciei şi Lorenei... Alături de tovarăşii noştri, muncitorii din toate ţările, vom apăra cu abnegaţie cauza internaţională comună a proletariatului!“[N287]

Din nefericire, nu putem conta pe succesul lor imediat. Dacă muncitorii francezi nu l-au putut opri pe agresor în timp de pace, au oare muncitorii germani mai multe şanse de a-l opri pe învingător atunci cînd zăngănesc armele? Manifestul muncitorilor germani cere ca Ludovic Bonaparte să fie extrădat, ca un criminal de rînd, Republicii Franceze. Guvernanţii lor îşi dau, în schimb, toată osteneala să-l instaleze din nou la Tuileries, ca fiind omul cel mai indicat să ducă Franţa de rîpă. Oricum ar fi, istoria va dovedi că muncitorii germani nu sînt făcuţi din acelaşi material maleabil din care e făcută burghezia germană. Ei îşi vor face datoria.

Alături de ei salutăm instaurarea republicii în Franţa, dar, în acelaşi timp, sîntem cuprinşi de temeri care să sperăm că se vor dovedi neîntemeiate. Această republică nu a răsturnat tronul, ci a ocupat doar locul care a rămas vacant9). Ea nu a fost proclamată ca o cucerire socială, ci ca o măsură de apărare naţională. Ea se află în mâinile unui guvern provizoriu, alcătuit în parte din orleanişti notorii, în parte din republicani burghezi, şi printre aceştia din urmă sînt unii pe care insurecţia din iunie 1848 i-a marcat cu un stigmat de neşters. Felul în care membrii acestui guvern şi-au împărţit funcţiile nu e cîtuşi de puţin promiţător. Orleaniştii şi-au asigurat poziţiile-cheie - armata şi poliţia, în timp ce pretinşilor republicani li s-a atribuit funcţia de pălăvrăgeală. Unele din primele acţiuni ale acestui guvern arată destul de limpede că el a moştenit de la imperiu nu numai un morman de ruine, ci şi frica pe care o încerca acesta în faţa clasei muncitoare. Dacă acum, în numele republicii, el promite în fraze grandilocvente lucruri imposibile, nu o face oare pentru a stîrni zarvă în favoarea unui guvern „posibil“? Nu cumva republica trebuie să servească, potrivit intenţiilor unor magnaţi burghezi, care s-ar transforma bucuros în groparul ei, doar ca o treaptă de tranziţie spre o restauraţie orleanistă?

Astfel, clasa muncitoare franceză se află într-o situaţie extrem de grea. Orice încercare de a răsturna noul guvern într-un moment cînd duşmanul aproape că bate la porţile Parisului ar fi un act de nebunie desperată. Muncitorii francezi trebuie să-şi facă datoria de cetăţeni10); totodată însă, ei nu trebuie să se lase dominaţi de reminiscenţele naţionale ale anului 1792, aşa cum s-au lăsat amăgiţi ţăranii francezi de reminiscenţele naţionale ale primului Imperiu[N288]. Ei nu trebuie să repete trecutul, ci să construiască viitorul. Ei trebuie să folosească cu calm şi hotărîre toate mijloacele pe care li le oferă libertatea republicană pentru a întări mai temeinic organizarea propriei lor clase. Aceasta le va da forţe noi, herculeene, în lupta pentru renaşterea Franţei şi pentru cauza noastră comună: eliberarea muncii. De puterea şi înţelepciunea lor depinde soarta republicii.

Muncitorii englezi au şi făcut primii paşi pentru a frînge, printr-o presiune salutară din afară, poziţia ostilă a guvernului lor faţă de recunoaşterea Republicii Franceze[N289]. Actuala ezitare a guvernului englez este, probabil, menită să repare greşeala războiului antiiacobin din 1792 ca şi graba indecentă cu care el şi-a dat consimţămîntul la lovitura de stat[N290]. În afară de aceasta, muncitorii englezi cer guvernului lor să se opună cu toată energia dezmembrării Franţei, pe care are neruşinarea s-o preconizeze o parte din presa engleză11). E aceeaşi presă care timp de 20 de ani l-a divinizat pe Ludovic Bonaparte ca fiind providenţa Europei şi a aplaudat frenetic rebeliunea proprietarilor de sclavi din America. Şi astăzi, ca şi atunci, ea militează pentru interesele proprietarilor de sclavi.

Secţiile Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor trebuie să cheme la acţiune clasa muncitoare din toate ţările. Dacă muncitorii vor uita care e datoria lor şi vor rămîne pasivi, îngrozitorul război actual nu va fi decît preludiul unor războaie internaţionale şi mai îngrozitoare şi va duce în fiecare ţară la noi înfrîngeri ale muncitorilor de către cavalerii spadei, stăpînii pămîntului şi ai capitalului.

Vive la republique!12)

 

Consiliul General

Robert Applegarth, Martin J. Boon, Fred. Bradnick, Caihil, John Hales, William Hales, George Harris, Fred. Lessner, Lopatin B. Lucraft, George Milner, Thomas Mottershead, Charles Murray, George Odger, James Parnell, Pfänder, Rühl, Joseph Shepherd, Cowell Stepney, Stoll, Schmulz.

 

Secretari-corespondenţi

Eugène Dupont - pentru Franţa
Karl Marx - pentru Germania şi Rusia
A. Serraillier - pentru Belgia, Olanda şi Spania
Hermann Jung - pentru Elveţia

Giovanni Bora - pentru Italia
Zévy Maurice - pentru Ungaria
Antoni Žabicki - pentru Polonia
James Cohen - pentru Danemarca
J. G. Eccarius - pentru Statele Unite ale Americii

William Townshend, preşedinte
John Weston, casier
J. George Eccarius, secretar general

 

256, High Holborn, London, Western Central

9 septembrie 1870

 

 

 

_____

 

Scris de K. Marx între 6 şi 9 septembrie 1870

Publicat sub formă de manifest în limba engleză la 11-13 septembrie 1870, precum şi sub formă de manifest în limba germană şi în presa periodică în limba germană şi franceză în septembrie-decembrie 1870

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 284-292

Nota red. Editurii Politice

 

______


 

1). Vezi volumul de faţă, p. 435.  - Nota red. Editurii Politice

 

2). Vezi volumul de faţă, p. 435.  - Nota red. Editurii Politice

 

3). În ediţia din 1870, această frază şi citatul din manifest care urmează au fost omise.  - Nota red. Editurii Politice

 

4). În ediţia din 1870 acest paragraf lipseşte.  - Nota red. Editurii politice

 

5). În ediţia germană din 1870, înaintea cuvintelor „libertatea şi pacea“ era adăugat cuvîntul „independenţa“.  - Nota red. Editurii politice

 

6). În ediţia germană din 1870, aici sînt adăugate cuvintele: „ceea ce corespunde tradiţiei Hohenzollernilor“.  - Nota red. Editurii politice

 

7). În ediţia germană din 1870, aici este adăugată fraza: „Aceasta este perspectiva de pace pe care o «garantează» Germaniei patrioţii burghezi senili“.  - Nota red. Editurii politice

 

8). În ediţia germană din 1870 este adăugat mai departe: „Iar scandalagiii patrioţi îi vor consola spunîndu-le că capitalul nu are patrie şi că salariul este reglementat de legea internaţională antipatriotică a cererii şi ofertei. Nu ar fi oare timpul ca clasa muncitoare germană să-şi spună cuvîntul şi să nu mai permită domnilor burghezi să vorbească în numele ei?“.  - Nota red. Editurii politice

 

9). În ediţia germană din 1870 se spune mai departe: „datorită baionetelor germane“.  - Nota red. Editurii politice

 

10). În ediţia germană din 1870, după cuvîntul „datoria“

urmează cuvintele „ceea ce şi fac“.  - Nota red. Editurii politice

 

11). În ediţia germană din 1870, sfîrşitul acestei fraze suna astfel: „care era preconizată de o parte a presei burgheze cu tot atîta tărăboi ca şi de patrioţii germani“.  - Nota red. Editurii politice

 

12). - Trăiască republica!.  - Nota trad. Editurii politice

 

 

______

 

[N279]. „A doua Adresă a Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor cu privire la războiul franco-prusian“ („Second Address of the General Council of the International Working-Men's Association on the War“) a fost scrisă de Marx între 6 şi 9 septembrie 1870.

La 6 septembrie 1870, analizînd noua situaţie, complicată ca urmare a căderii celui de-al doilea imperiu şi a începerii unei noi etape a războiului, Consiliul General al Internaţionalei a adoptat o rezoluţie în legătură cu publicarea unei a doua Adrese cu privire la războiul franco-prusian şi a ales în acest scop o comisie formată din Marx, Jung, Milner şi Serraillier.

Lucrînd la această Adresă, Marx a folosit materialele trimise de Engols, în care erau demascate încercările de a justifica prin consideraţii de Ordin militar-strategic tendinţa militarismului, iuncherismului şi burgheziei din Prusia de a anexa teritorii franceze. Adresa scrisă de Marx a fost adoptată în unanimitate la şedinţa Consiliului General convocată în mod special la 9 septembrie 1870 şi trimisă tuturor ziarelor burgheze din Londra, care au trecut-o sub tăcere cu excepţia lui „Pall Mall Gazette“, care a publicat un extras în numărul din 16 septembrie 1870. La 11-13 septembrie, Adresa a apărut sub formă de foaie volantă în limba engleză într-un tiraj de 1.000 de exemplare; la sfîrşitul lunii septembrie a apărut o a doua ediţie, în care au fost publicate laolaltă prima şi a doua Adresă. În această ediţie au fost corectate greşelile de tipar strecurate în prima ediţie şi s-au făcut unele modificări redacţionale.

Traducerea în limba germană a celei de-a doua Adrese a fost făcută de Marx, care, traducînd textul, l-a completat cu unele fraze destinate muncitorilor germani şi a omis unele pasaje. În această traducere, Adresa a fost publicată în ziarul „Volksstaat“ nr. 76 din 21 septembrie 1870 şi în revista „Vorbote“ nr. 10-11 din octombrie-noiembrie 1870 şi la Geneva sub formă de foaie volantă. În 1891, Engels a publicat a doua Adresă în ediţia germană a „Războiului civil din Franţa“; pentru această ediţie traducerea a fost făcută de Louise Kautsky, sub supravegherea lui Engels.

În limba franceză, a doua Adresă a fost publicată în ziarele „Internationale“ (nr. 93 din 23 octombrie 1870) şi parţial (publicarea n-a fost terminată) în „Égalité“ (nr. 35 din 4 octombrie 1870).

În limba rusă, a doua Adresă a apărut pentru prima oară în 1905 în „Războiul civil din Franţa“ sub îngrijirea lui V. I. Lenin; traducerea a fost făcută după ediţia germană din 1891.

Ediţia de faţă are la bază ediţia germană din 1891. Abaterile de la prima ediţie germană din 1870, care se referă la conţinut au fost date în note de subsol. Menţionările şi semnăturile membrilor Consiliului General sînt reproduse după cea de-a doua ediţie engleză. Întrucît Adresa este cunoscută cititorilor germani sub titlul dat de Engels în 1891, o publicăm şi noi sub acelaşi titlu.  - Nota red. Editurii Politice (nota 279, vol. 1)

 

[N280]. „Kölnische Zeitung“ din 12 august 1870.  - Nota red. Editurii Politice (nota 280, vol. 1)

 

[N281]. În 1618 electoratul Brandenburg s-a unit cu ducatul Prusiei (Prusia orientală), care se formase la începutul secolului al XVI-lea din posesiunile Ordinului Teutonilor şi era vasal al Rzeczpospolitei. Ca principe prusian, electorul de Brandenburg a fost vasalul Poloniei pînă în 1657, cînd, profitînd de dificultăţile pe care aceasta le întîmpina în războiul cu Elveţia, a obţinut recunoaşterea drepturilor sale suverane asupra posesiunilor prusiene.  - Nota red. Editurii Politice (nota 281, vol. 1)

 

[N282]. Pacea separată - este vorba de tratatul de pace de la Basel, încheiat separat de Prusia cu Republica Franceză la 5 aprilie 1795; cu acest tratat a început destrămarea primei couliţii antifranceze a statelor europene.  - Nota red. Editurii Politice (nota 282, vol. 1)

 

[N283]. Pacea de la Tilsit - tratate de pace încheiate la 7 şi 9 iulie 1807 între Franţa napoleoneană şi ţările participante la cea de-a patra coaliţie anti-franceză, Rusia şi Prusia, care fuseseră înfrînte în război. Condiţiile de pace au fost extrem de grele pentru Prusia, care a pierdut o parte însemnată din teritoriul ei (inclusiv toate posesiunile situate la apus de Elba). Rusia nu numai că n-a suferit pierderi teritoriale, ci chiar a dobîndit districtul Bielostok, care aparţinuse Prusiei. În schimb însă, Alexandru I a trebuit să recunoască cuceririle franceze în Germania şi modificările teritoriale făcute acolo de Napoleon I, să consimtă la crearea ducatului Varşoviei, care nu era decît un avanpost francez la graniţa Rusiei, şi să adere la blocada împotriva Angliei (aşa-zisa blocadă continentală). Pacea tîlhărească de la Tilsit, dictată de Napoleon I, a stîrnit profundă nemulţumire în rîndurile populaţiei Germaniei, pregătind totodată terenul pentru mişcarea de eliberare din 1813 împotriva dominaţiei napoleoneene.  - Nota red. Editurii Politice (nota 283, vol. 1)

 

[N284]. În octombrie 1865, în cadrul întrevederii de la Biarritz cu Napoleon al III-lea, Bismarck a obţinut consimţământul efectiv al Franţei la o alianţă între Prusia şi Italia şi la războiul Prusiei împotriva Austriei. Napoleon, care uza de toate mijloacele intrigilor diplomatice pentru a aţîţa un război între Austria şi Prusia, şi-a dat consimţămîntul, deoarece miza pe un război de durată care, în cazul înfrîngerii Prusiei, să-i ofere posibilitatea de a se erija în arbitru şi profitor.

La începutul războiului franco-prusian din 1870-1871 ministrul de externe din guvernul ţarist, Gorceakov, a declarat în cadrul tratativelor duse cu Bismarck la Berlin că Rusia va păstra o neutralitate binevoitoare în război şi va exercita presiuni diplomatice asupra Austriei; la rîndul său, guvernul prusian s-a obligat să nu stingherească Rusia ţaristă în politica ei în problema orientală.  - Nota red. Editurii Politice (nota 284, vol. 1)

 

[N285]. Confederaţia Germaniei de nord - stat federal german, format în 1867 sub hegemonia Prusiei, după victoria repurtată de ea în războiul austro-prusian, în locul Confederaţiei germane care se destrămase. În Confederaţia Germanici de nord au intrat 19 state germane şi 3 oraşe libere germane, recunoscute în mod formal ca autonome. Constituţia Confederaţiei Germaniei de nord asigura Prusiei o situaţie dominantă: regele Prusiei era preşedintele Confederaţiei şi comandantul suprem al forţelor armate ale Confederaţiei; tot lui i se incredinţa conducerea politicii externe. Împuternicirile legislative ale Reichstagului Confederaţiei, ales pe baza votului universal, erau extrem de limitate: legile adoptate de el intrau în vigoare după ce erau aprobate de consiliul federal, reacţionar prin componenţa lui, şi după ce erau sancţionate de preşedinte. În 1870, în Confederaţie au fost incluse Bavaria, Baden, Württemberg şi Hessen-Darmstadt, care rămăseseră înainte în afara ei. Crearea Confederaţiei Germaniei de nord a constituit un pas înainte pe calea spre unificarea naţională a Germaniei; în ianuarie 1871, Confederaţia şi-a încetat existenţa în urma formării Imperiului german.  - Nota red. Editurii Politice (nota 285, vol. 1)

 

[N286]. Marx se referă la triumful reacţiunii feudale în Germania după prăbuşirea dominaţiei napoleoneene.

Rezultatele războiului de eliberare împotriva dominaţiei lui Napoleon I, la care alături de popoarele dintr-o serie de ţări europene au participat pături largi ale poporului german, au fost folosite de suveranii statelor feudale-absolutiste din Europa, care se sprijineau pe nobilimea reacţionară. Soarta statelor europene era hotărîtă de alianţa contrarevoluţionară a monarhilor - Sfînta Alianţă, al cărei nucleu îl formau Austria, Prusia şi Rusia ţaristă. Prin crearea Confederaţiei germane, în Germania s-a menţinut fărîmiţarea feudală, în statele germane s-a consolidat regimul feudal-absolutist, s-au păstrat toate privilegiile nobilimii, s-a intensificat exploatarea semiiobăgistă a ţăranilor.  - Nota red. Editurii Politice (nota 286, vol. 1)

 

[N287]. „Manifest des Ausschusses der Sozial-demokratischen Arbeiterpartei. An Alle deutschen Arbeiter“! Manifestul a fost publicat sub formă de foaie volantă la 5 septembrie 1870 şi în ziarul „Volksstaat“ nr. 73 din 11 septembrie 1870. Citatul nu corespunde întocmai textului „Manifestului“, întrucît a fost tradus în limba germană după ediţia a doua engleză a Adresei.  - Nota red. Editurii Politice (nota 287, vol. 1)

 

[N288]. Reminiscenţele naţionale ale primului imperiu - simpatia de care se bucura Ludovic Bonaparte, ca nepot al lui Napoleon I, printre ţărani. Aceştia vedeau în Napoleon I apărătorul cuceririlor lor din timpul revoluţiei franceze împotriva Restauraţiei feudale-monarhiste şi a intervenţiei străine, treclnd însă cu vederea sau uitînd că Napoleon I reprezentase în fond interesele marii burghezii, care s-a îmbogăţit în timpul revoluţiei, şi că prin războaiele pe care le-a purtat, el a silit poporul francez să plătească un extraordinar tribut de sînge.  - Nota red. Editurii Politice (nota 288, vol. 1)

 

[N289]. Marx se referă la mişcarea muncitorilor englezi sub lozinca luptei pentru recunoaşterea Republicii Franceze instaurate la 4 septembrie 1870 şi pentru acordarea de ajutor diplomatic acesteia. Începînd de la 5 septembrie au avut loc la Londra, Birmingham, Newcastle şi în alte mari mitinguri şi demonstraţii la care au participat mase largi ale oamenilor muncii; un rol activ în cadrul acestei acţiuni l-au jucat trade-unionurile. Participanţii la mitinguri şi demonstraţii şi-au exprimat simpatia faţă de poporul francez şi, în rezoluţii şi petiţii, au cerut guvernului englez să recunoască neîntîrziat Republica Franceză.

Consiliul General al Internaţionalei şi Marx personal au participat activ la această mişcare.  - Nota red. Editurii Politice (nota 289, vol. 1)

 

[N290]. Marx face aluzie la pariciparea activă a Angliei burghezo-aristocrate la formarea coaliţiei statelor feudale-absolutiste, care în 1792 au început războiul împotriva Franţei revoluţionare (Anglia a intrat în acest război în 17930, precum şi la faptul că oligarhia guvernantă engleză a fost prima din Europa care a recunoscut regimul bonapartist din Franţa, instaurat în urma loviturii de stat din 2 decembrie 1851 a lui Ludovic Bonaparte.  - Nota red. Editurii Politice (nota 290, vol. 1)

 

 

 


 

 

 

  Războiul civil din Franţa.

Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor

[30 mai 1871]

 

 

Către toţi membrii Asociaţiei din Europa şi din Statele Unite

 

 I

 

 

La 4 septembrie 1870, cînd muncitorii parizieni au proclamat republica, care a fost aclamată aproape în aceeaşi clipă de întreaga Franţă, fără să se audă nici o singură voce de împotrivire, o clică de avocaţi, în goană după posturi, avînd în frunte pe Thiers ca om de stat şi pe Trochu ca general, a pus stăpînire pe Hôtel de Ville. Aceşti oameni erau pe atunci atît de pătrunşi de credinţa fanatică în misiunea Parisului de a reprezenta Franţa în toate epocile de criză istorică, încît, pentru a justifica uzurparea titlului de guvernanţi ai Franţei, li se părea absolut suficient să prezinte mandatele lor expirate de deputaţi ai Parisului. În cea de-a doua adresă a noastră cu privire la ultimul război, cinci zile după ce evenimentele i-au săltat pe aceşti oameni, vă arătam cine sînt ei1). Dar în primul moment de surpriză, cînd adevăraţii conducători ai muncitorilor se aflau încă în închisorile lui Bonaparte, iar prusienii erau în plin marş asupra Parisului, Parisul a îngăduit acestor oameni să pună mîna pe puterea de stat, cu condiţia expresă ca s-o folosească numai în scopul apărării naţionale. Parisul nu putea fi însă apărat dacă clasa sa muncitoare nu era înarmată, dacă nu era transformată într-o forţă efectivă, ale cărei batalioane să fie instruite chiar la şcoala războiului. Dar înarmarea Parisului însemna înarmarea revoluţiei. Victoria Parisului asupra agresorului prusian ar fi însemnat victoria muncitorului francez asupra capitalistului francez şi a paraziţilor acestuia din aparatul de stat. Fiind nevoie să aleagă între datoria naţională şi interesul de clasă, guvernul apărării naţionale n-a şovăit nici un moment, el s-a transformat într-un guvern al trădării naţionale.

Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-l trimită pe Thiers să colinde toate curţile europene pentru a cerşi o mediaţie, oferind în schimb înlocuirea republicii printr-un rege. Patru luni după începerea asediului Parisului, cînd se părea că a sosit momentul să se vorbească despre capitulare, Trochu, în prezenţa lui Jules Favre şi a altor colegi ai săi, a adresat primarilor convocaţi din toate arondismentele Parisului următoarele cuvinte:

„Prima întrebare pe care mi-au pus-o colegii mei încă în seara zilei de 4 septembrie a fost: are Parisul vreo perspectivă de a rezista cu succes unui asediu al armatei prusiene? Fără să şovăi, le-am dat un răspuns negativ. Unii dintre colegii mei care sînt de faţă pot confirma că spun adevărul şi că întotdeauna am fost de această părere. Le-am spus textual ceea ce spun şi acum: În condiţiile actuale, încercarea de a apăra Parisul împotriva unui asediu din partea Prusiei ar fi o nebunie. Desigur, o nebunie eroică, am adăugat eu, dar totuşi o nebunie... Evenimentele“ (pe care el însuşi le dirija) „au confirmat previziunile mele“[N291].

Acest delicios mic discurs al lui Trochu a fost ulterior dat publicităţii de d-l Corbon, unul dintre primarii care au fost de faţă.

Aşadar, chiar în seara în care era proclamată republica, colegii lui Trochu ştiau că „planul“ acestuia constă în capitularea Parisului. Dacă apărarea naţională n-ar fi fost numai un simplu pretext pentru dominaţia personală a lui Thiers, Favre & Co., ariviştii lui 4 septembrie ar fi demisionat chiar a doua zi, ar fi adus la cunoştinţa populaţiei Parisului „planul“ lui Trochu şi ar fi îndemnat-o fie să capituleze de îndată, fie să-şi ia soarta în propriile ei mîini. În loc de aceasta însă mişeii impostori au hotărît să lecuiască Parisul prin foamete şi sînge de nebunia sa eroică, iar între timp îl ducea de nas cu manifeste grandilocvente, în care se spunea: Trochu, „guvernatorul Parisului, nu va capitula niciodată!“[N292], iar Jules Favre, ministru de externe, „nu va ceda nici o palmă de pămînt din teritoriul nostru, nici o piatră din fortăreţele noastre“[N293]. Într-o scrisoare adresată lui Gambetta, acelaşi Jules Favre recunoaşte că ei nu „se apără“ de soldaţii Prusiei, ci de muncitorii din Paris. În tot timpul asediului, cuţitarii bonapartişti, cărora prevăzătorul Trochu le încredinţase comanda armatei pariziene, făceau în corespondenţa lor particulară glume grosolane pe seama acestui simulacru de apărare, lucru de care erau perfect conştienţi (vezi, de pildă, scrisoarea lui Alphonse-Simon Guiod, comandantul suprem al artileriei armatei pariziene, decorat cu marea cruce a legiunii de onoare, către Susane, general de divizie la artilerie, scrisoare publicată de Comună în „Journal Officiel“[N294]). În cele din urmă, la 28 ianuarie 1871[N295], ei şi-au lepădat masca. Cu prilejul capitulării Parisului, guvernul apărării naţionale, dînd dovadă de eroismul celei mai adînci autoumiliri, s-a comportat ca un guvern al Franţei format din prizonieri ai lui Bismarck - un rol atît de josnic încît nici chiar Ludovic Bonaparte n-a avut curajul să şi-l asume la Sedan. După 18 martie, cînd, cuprinşi de panică, au fugit spre Versailles, capitulards[N296] au lăsat la Paris dovezile scrise ale trădării lor, pentru a căror distrugere, după cum spune Comuna într-unul din manifestele sale adresate provinciei,

„aceşti indivizi nu s-ar fi dat în lături să transforme Parisul într-un morman de ruine scăldat de o mare de sînge“[N297].

Dar unii dintre membrii influenţi ai guvernului apărării au avut şi motive cu totul speciale, de ordin personal, de a provoca acest deznodămînt.

La scurt timp după încheierea armistiţiului, Millière, deputat al Parisului în Adunarea naţională, împuşcat mai tîrziu din ordinul special al lui Jules Favre, a publicat o serie de acte judiciare autentice din care reieşea că Jules Favre, care trăia în concubinaj cu soţia unui beţiv stabilit în Algeria, reuşise ca, printr-o combinaţie de falsuri dintre cele mai neruşinate săvîrşite de-a lungul unui şir întreg de ani, să-şi însuşească, în numele copiilor săi adulterini, o mare moştenire, devenind un om bogat, şi că în procesul intentat de moştenitorii legitimi el nu a fost demascat numai pentru că se bucura de ocrotirea specială a tribunalelor bonapartiste. Şi cum aceste acte judiciare categorice nu puteau fi contestate şi în faţa lor orice elocvenţă ar fi fost neputincioasă, pentru prima oară în viaţa lui, Jules Favre n-a deschis gura, aşteptînd în tăcere izbucnirea războiului civil, pentru ca apoi să defăimeze cu furie pe locuitorii Parisului, numindu-i o bandă de ocnaşi evadaţi, răzvrătiţi împotriva familiei, religiei, ordinii şi proprietăţii. Şi îndată după 4 septembrie, abia instalat la putere, acest falsificator de acte publice, dintr-un sentiment de solidaritate, i-a pus în libertate pe Pic şi Taillefer, ambii condamnaţi încă sub imperiu pentru falsuri în scandaloasa afacere a ziarului „L'Étendard“[N298]. Unul dintre aceşti domni, Taillefer, care a avut neobrăzarea să se întoarcă la Paris în timpul Comunei, a fost imediat arestat; apoi Jules Favre a strigat în auzul tuturor de la tribuna Adunării naţionale că parizienii pun în libertate pe toţi ocnaşii!

Ernest Picard, acest Joe Miller2) al guvernului apărării naţionale, care s-a numit el însuşi în postul de ministru de finanţe al republicii după ce încercase zadarnic să devină ministru de interne al imperiului, este fratele unui oarecare Arthur Picard, care, din pricina escrocheriilor comise, a fost alungat de la Bursa din Paris (vezi raportul prefecturii poliţiei din Paris din 31 iulie 1867) şi care, pe baza propriei lui mărturisiri, a fost dovedit vinovat de furtul sumei de 300.000 de franci, comis pe cînd era directorul unei filiale a lui Société Générale[N299], rue Palestro nr. 5 (vezi raportul prefecturii poliţiei din 11 decembrie 1868). Pe acest Arthur Picard l-a numit Ernest Picard redactor al ziarului său „L'Électeur libre“[N300]. În timp ce speculanţi de rînd de la bursă erau induşi în eroare de minciunile oficiale ale acestui ziar al ministerului de finanţe, Arthur Picard făcea naveta între minister şi bursă, unde transforma înfrîngerile armatelor franceze în cîştiguri grase. Întreaga corespondenţă de afaceri a acestor onorabili fraţi a căzut în mîinile Comunei.

Jules Ferry, care înainte de 4 septembrie era un avocat fără procese, în calitate de primar al Parisului în timpul asediului, a reuşit să adune o avere frumuşică de pe urma foametei. Ziua în care va trebui să dea socoteală de administrarea sa necinstită va fi ziua condamnării sale.

Toţi aceşti oameni nu-şi puteau găsi tickets-of-leave[*] decît pe ruinele Parisului; ei erau tocmai oamenii de care avea nevoie Bismarck. O mică scamatorie, şi iată-l pe Thiers, pînă atunci inspiratorul secret al guvernului, ajuns în fruntea lui şi avînd ca miniştri nişte ticket-of-leavemen.

Thiers, această stîrpitură, a ţinut mai bine de o jumătate de secol burghezia franceză sub vrajă pentru că el reprezintă cea mai desăvîrşită expresie spirituală a depravării de clasă a acesteia. Înainte de a deveni om de stat, el îşi dovedise deja, în calitate de istoric, talentul său de a minţi. Cronica vieţii sale publice este istoria nenorocirilor Franţei. Aliat, înainte de 1830, cu republicanii, sub Ludovic-Filip a înhăţat un portofoliu, trădîndu-l pe protectorul său Laffitte. A reuşit să intre în graţiile regelui prin instigarea la excese populare împotriva clerului, în timpul cărora au fost jefuite biserica Saint-Germain l'Auxerrois şi palatul arhiepiscopal, precum şi prin purtarea sa faţă de ducesa de Berry, pe lîngă care a jucat în acelaşi timp rolul de ministru-spion şi de temnicer-mamoş[N301]. Măcelărirea republicanilor din rue Transnomain, precum şi infamele legi din septembrie împotriva presei şi dreptului de asociere[N302] care au urmat imediat după aceea au fost opera lui. În martie 1840, cînd şi-a făcut din nou apariţia ca prim-ministru, a uimit Franţa cu planul său de a fortifica Parisul[N303]. Republicanilor, care considerau acest plan un complot perfid împotriva libertăţii Parisului, el le-a răspuns în Camera deputaţilor:

„Cum? Vă închipuiţi că fortificaţiile ar putea deveni vreodată o primejdie pentru libertate? În primul rînd, calomniaţi guvernul, oricare ar fi el, daca presupuneţi că ar putea încerca vreodată să bombardeze Parisul ca să se menţină... Un asemenea guvern ar fi de o sută de ori mai imposibil după victoria sa decît înainte“[N304].

Într-adevăr, nici un guvern n-ar fi îndrăznit vreodată să bombardeze Parisul servindu-se de aceste forturi, cu excepţia guvernului care le-ar fi predat mai înainte prusienilor.

Cînd în ianuarie 1848 regele-bombă şi-a încercat puterile asupra oraşului Palermo[N305], Thiers, care pe atunci nu mai era de multă vreme ministru, s-a ridicat din nou în Cameră şi a spus:

„Ştiţi, domnilor, ce se petrece la Palermo. Vă cutremuraţi cu toţii de groază“ (în sens parlamentar) „auzind că un oraş mare a fost bombardat timp de 48 de ore - de cine? De un duşman din afară care făcea uz de dreptul războiului? Nu, domnii mei, de propria lui cîrmuire. Şi pentru ce? Pentru că acest nefericit oraş îşi revendicase drepturile. Da, pentru că îşi revendicase drepturile a fost bombardat timp de 48 de are... Permiteţi-mi să fac apel la opinia publică a Europei. A te ridica şi a-ţi exprima de la această tribună, poate, cea mai mare din Europa, în cîteva vorbe“ (în vorbe, într-adevăr!) „indignarea faţă de asemenea fapte înseamnă a aduce un serviciu umanităţii. Cînd regentul Espartero, care a adus servicii ţării sale“ (lucru pe care Thiers nu l-a făcut vreodată), „intenţiona să bombardeze Barcelona pentru a înăbuşi răscoala care izbucnise acolo, din toate colţurile lumii s-a auzit un strigăt general de protest“[N306].

Optsprezece luni mai tîrziu Thiers se afla printre cei mai înverşunaţi partizani ai bombardării Romei de către armata franceză[N307]. Aşadar, greşeala regelui-bombă a constat, pare-se, numai în faptul că s-a mărginit la un bombardament de 48 de ore.

Cîteva zile înainte de revoluţia din februarie, iritat din pricina îndelungatei exilări de la putere la care îl condamnase Guizot, răpindu-i posibilitatea de a mai săvîrşi fraude, şi simţind în atmosferă apropierea unei mişcări populare, Thiers a declarat Camerei deputaţilor în acel stil pseudoeroic care-i adusese porecla de „Mirabeau-mouche“3):

„Eu aparţin partidului revoluţiei nu numai din Franţa, ci şi din Europa. Dorinţa mea ar fi ca guvernul revoluţiei să rămînă pe mîna unor oameni moderaţi... Dar chiar dacă acest guvern ar încăpea pe mina unor oameni pătimaşi, fie şi pe mîna radicalilor, eu tot nu voi abandona cauza mea. Întotdeauna voi aparţine partidului revoluţiei“[N308].

A venit revoluţia din februarie. Dar ea n-a înlocuit guvernul Guizot cu un guvern Thiers, aşa cum visase acest om de nimic, ci l-a înlocuit pe Ludovic-Filip cu republica. În prima zi a victoriei, Thiers s-a ascuns cu grijă, uitînd că muncitorii îl dispreţuiau prea mult pentru a-l putea urî. Totuşi dat fiind curajul lui bine cunoscut, s-a ţinut departe de arena publică pînă cînd masacrele din iunie au curăţat-o, făcînd-o propice pentru oameni de felul lui. Atunci a devenit conducătorul ideologic al „partidului ordinii“[N309] şi al republicii lui parlamentare, acel interregn anonim în care toate fracţiunile rivale ale clasei dominante conspirau împreună în scopul asupririi poporului şi una împotriva celeilalte în scopul restaurării propriei monarhii. Atunci, ca şi acum, Thiers aducea republicanilor învinuirea că ei reprezintă singura piedică în calea consolidării republicii; atunci, ca şi acum, el spunea republicii ceea ce-i spunea călăul lui Don Carlos: „Te voi ucide, dar o fac spre binele tău“. Acum, ca şi atunci, el va trebui să strige a doua zi după victorie: „L'Empire est fait!“ - Imperiul e gata! În ciuda predicilor sale ipocrite despre „libertăţile necesare“ şi a animozităţii sale împotriva lui Ludovic Bonaparte, care, după ce s-a folosit de el, a aruncat parlamentarismul peste bord (iar în afara atmosferei artificiale a parlamentarismului, omuleţul nostru nu face nici doi bani, şi el ştie bine acest lucru), în ciuda acestor fapte, Thiera a fost amestecat în toate infamiile celui de-al doilea Imperiu, începînd cu ocuparea Romei de către trupele franceze şi terminînd cu războiul împotriva Prusiei; el a instigat la acest război prin atacurile sale violente împotriva unităţii Germaniei, pe care a privit-o nu ca o camuflare a despotismului prusac, ci ca o încălcare a dreptului inalienabil al Franţei la dezmembrarea Germaniei. În timp ce se complăcea să agite, cu braţele lui de pitic, în faţa ochilor Europei, spada primului Napoleon, pe care l-a tămîiat în modul cel mai servil în lucrările lui istorice, în realitate politica lui externă a dus în permanenţă la extrema umilire a Franţei, începînd cu Convenţia de la Londra din 1840[N310] pînă la capitularea Parisului în 1871 şi la actualul război civil, în cursul căruia, cu înalta permisiune a lui Bismarck, a asmuţit prizonierii de la Sedan şi Metz împotriva Parisului[N311]. Cu toată supleţea talentului său şi cu toată nestatornicia ţelurilor sale, acest om a rămas toată viaţa încătuşat de cea mai anchilozată rutină. E limpede că mişcările mai profunde care au loc în societatea modernă au rămas întotdeauna pentru el o taină de nepătruns; dar nici chiar prefacerile cele mai evidente, săvîrşite la suprafaţa vieţii sociale, nu puteau fi sesizate de creierul lui, a cărui întreagă forţă vitală era concentrată în limbă. De pildă, el nu înceta să denunţe ca o profanare orice abatere de la învechitul sistem protecţionist francez. Cît timp a fost ministru al lui Ludovic-Filip, el a încercat să se opună introducerii căilor ferate, de care îşi bătea joc numindu-le o himeră nebunească; în opoziţie, în timpul lui Ludovic Bonaparte a înfierat ca pe un sacrilegiu orice încercare de reformă a putredei organizări militare franceze. Niciodată în lunga sa carieră politică el n-a luat vreo măsură cît de cît însemnată de utilitate practică. Thiers a fost consecvent numai în setea sa de avuţii şi în ura sa împotriva oamenilor care le produc. Cînd a intrat pentru prima oară în guvern, sub Ludovic-Filip, era sărac ca Iov; dar cînd a ieşit din guvern era milionar. Cînd, fiind şeful guvernului sub acelaşi rege (de la 1 martie 1840), a fost acuzat în mod public în Camera deputaţilor de delapidare, el a izbucnit în lacrimi, pe care le are oricînd la îndemînă ca şi Jules Favre sau oricare alt crocodil. La Bordeaux în 18714), prima măsură luată de el pentru a salva Franţa de la ruina financiară care o ameninţa a fost de a-şi fixa o indemnizaţie de 3.000.000 de franci anual; acesta a fost primul şi ultimul cuvînt al acelei „republici economicoase“ a cărei perspectivă o prezentase alegătorilor săi de la Paris în 1869. Unul dintre foştii lui colegi din Camera de la 1830, d-l Beslay, el însuşi capitalist - ceea ce nu l-a împiedicat să fie un membru devotat al Comunei din Paris -, într-una din proclamaţiile sale publice a adresat recent lui Thiers următoarele cuvinte:

„Aservirea muncii de către capital a fost întotdeauna piatra unghiulară a politicii dv. şi, de cînd la primăria din Paris a fost instalată republica muncii, nu aţi încetat să strigaţi Franţei: «Iată cine sînt criminalii!»“

Maestru al măruntelor escrocherii politice, virtuos al sperjurului şi al trădării, expert în toate stratagemele meschine, în toate tertipurile viclene şi perfidiile josnice ale luptei parlamentare dintre partide; gata oricînd să instige la revoluţie cînd era îndepărtat din funcţie şi s-o înăbuşe în sînge de îndată ce se afla la putere; cu prejudecăţi de clasă în loc de idei; cu vanitate în loc de inimă; la fel de murdar în viaţa lui particulară pe cît de mîrşav era în viaţa politică, - el nu se poate reţine nici acum, cînd joacă rolul unui Sulla francez, să nu-şi accentueze hidoşenia faptelor prin fanfaronada sa ridicolă.

Capitularea Parisului, care a dat pe mîna prusienilor nu numai Parisul, ci întreaga Franţă, a încheiat lungul şir de intrigi trădătoare cu duşmanul, pe care, după cum declară chiar Trochu, uzurpatorii din 4 septembrie au început să le urzească chiar din ziua cînd au pus mîna pe putere. Pe de altă parte, această capitulare a declanşat războiul civil, pe care apoi l-au dus cu sprijinul Prusiei împotriva republicii şi Parisului. Chiar condiţiile capitulării ascundeau o cursă. Pe atunci, peste o treime din teritoriul ţării se afla în mîinile duşmanului, capitala era izolată de provincie, toate mijoacele de comunicaţie erau distruse. În asemenea împrejurări era cu neputinţă să se aleagă o reprezentanţă reală a Franţei fără a se acorda timpul necesar pregătirilor. Tocmai de aceea în actul de capitulare se prevedea că alegerile pentru Adunarea naţională urmează să aibă loc în termen de opt zile, astfel încît în multe părţi ale Franţei ştirea despre alegeri a ajuns abia în ajunul alegerilor. Apoi, potrivit unei clauze exprese a actului de capitulare, Adunarea avea să fie aleasă numai în scopul de a hotărî în problema războiului şi a păcii şi, eventual, pentru încheierea unui tratat de pace. Poporul trebuia să simtă că condiţiile armistiţiului făceau imposibilă continuarea războiului şi că, pentru a ratifica pacea impusă de Bismarck, cei mai nimeriţi erau oamenii cei mai corupţi din Franţa. Dar Thiers, care nu se mulţumea numai cu aceste măsuri de precauţie, încă înainte ca secretul armistiţiului să fi fost adus la cunoştinţa parizienilor, plecase într-un turneu electoral prin ţară pentru a învia partidul legitimist[N312]; acest partid, împreună cu orleaniştii, urma să ia locul bonapartiştilor, deveniţi în acel moment cu totul inacceptabili pentru ţară. De legitimişti nu se temea. Era de neconceput ca ei să formeze un guvern al Franţei contemporane şi de aceea ei nu prezentau nici o importanţă ca rivali; acest partid, a cărui activitate, după cum a spus chiar Thiers (în Camera deputaţilor la 5 ianuarie 1833),

„s-a rezemat întotdeauna pe trei piloni: invazia străina, războiul civil şi anarhia[N313]“,

era cum nu se poate mai indicat să servească drept unealta a contrarevoluţiei.

Legitimiştii însă credeau într-adevăr într-o întoarcere a împărăţiei lor de o mie de ani. Franţa era din nou strivită sub călcîiul invaziei străine; din nou se prăbuşise un imperiu şi un Bonaparte era captiv; legitimiştii înviau din nou. Roata istoriei se întorsese vizibil înapoi pînă la „chambre introuvable“ din 1816[N314]. În Adunările naţionale ale republicii dintre 1848 şi 1851, ei fuseseră reprezentaţi de liderii lor, instruiţi şi experimentaţi în lupta parlamentară; acum însă pe primul plan ieşeau soldaţii de rînd ai partidului, toţi Pourceaugnacii5) Franţei.

De îndată ce această adunare „des ruraux“[N315] a fost deschisă la Bordeaux, Thiers a lămurit-o că trebuie să accepte imediat, fără a-i face onoarea unor dezbateri parlamentare, condiţiile preliminare de pace, întrucît numai cu această condiţie Rusia le va permite să pornească lupta împotriva republicii şi a bastionului ei, Parisul. Într-adevăr, contrarevoluţia nu avea vreme de stat pe gînduri. Al doilea imperiu a făcut să se dubleze datoria publică, înglodînd oraşele mari în datorii municipale grele. Războiul a impus naţiunii sacrificii cumplite, secătuindu-i fără milă resursele. Pentru a desăvîrşi ruina, apăruse Shylockul6) prusac, cu nota lui de plată a întreţinerii unui număr de 500.000 de soldaţi de-ai săi pe teritoriul francez şi a contribuţiei de 5 miliarde cu o dobîndă de 5% pentru ratele neachitate[N316]. Cine avea să plătească toate acestea? Numai prin răsturnarea violentă a republicii puteau spera cei ce-şi însuşeau avuţiile că vor putea să arunce cheltuielile războiului provocat de ei pe spinarea celor ce produc aceste avuţii. Aşadar, ruina nemaipomenită a Franţei i-a mînat pe aceşti patrioţi, reprezentanţi ai proprietăţii funciare şi ai capitalului, să desăvîrşească, sub ochii şi sub înalta protecţie a cuceritorului străin, războiul împotriva inamicului din afară cu un război civil, cu o rebeliune a stăpînilor de sclavi.

În calea acestui complot se afla un mare obstacol: Parisul. Dezarmarea Parisului era prima condiţie a succesului. Thiers a somat deci Parisul să depună armele. Apoi răbdarea parizienilor a fost pusă la încercare prin freneticele demonstraţii antirepublicane ale adunării „des ruraux“; prin declaraţiile echivoce ale lui Thiers însuşi cu privire la legalitatea existenţei republicii; prin ameninţarea de a decapita Parisul şi a-i lua titlul de capitală; prin numirea unor ambasadori orléanişti; prin legile lui Dufaure cu privire la poliţele scadente şi la chiriile exigibile[N317], legi care ameninţau să submineze industria şi comerţul Parisului; prin impozitul de 2 centime instituit de Pouyer-Quertier de fiecare exemplar imprimat; prin condamnarea la moarte a lui Blanqui şi Flourens; prin suprimarea ziarelor republicane; prin mutarea Adunării naţionale la Versailles; prin reintroducerea stării de asediu, decretată de Palikao şi ridicată la 4 septembrie; prin numirea décembriseurului Vinoy[N318] în postul de guvernator, a jandarmului Valentin în postul de prefect al poliţiei şi a generalului iezuit Aurelie de Paladines în postul de comandant suprem al Gărzii naţionale din Paris.

Şi acum vom pune o întrebare d-lui Thiers şi vătafilor lui, domnii din guvernul apărării naţionale. Se ştie că prin ministrul său de finanţe, d-l Pouyer-Quertier, Thiers a contractat un împrumut de 2 miliarde. Este adevărat sau nu:

1) că această afacere a fost aranjată în aşa fel, încît un „comision“ de cîteva sute de milioane a intrat în buzunarele d-lor Thiers, Jules Favre, Ernest Picard, Pouyer-Quertier şi Jules Simon?

2) că plata urma să se facă numai după „pacificarea“ Parisului[N319]?

În orice caz, aveau probabil motive să se grăbească foarte mult, căci Thiers şi Jules Favre, fără pic de ruşine, au cerut, în numele Adunării de la Bordeaux, ocuparea imediată a Parisului de către armata prusiană. Lucrul acesta nu intra însă în planurile lui Bismarck, după cum a relatat el ironic în mod public, la întoarcerea sa în Germania, filistinilor uluiţi din Frankfurt.

 

____

 

[*]. În Anglia deţinuţilor de drept comun, după ce şi-au executat cea mai mare parte din osîndă, li se dă adesea nişte bilete de voie pe baza cărora sînt eliberaţi şi puşi sub supraveghere poliţienească. Aceste bilete de voie se numesc tickets-of-leave, iar posesorii lor se numesc ticket-of-leavemen. [Nota lui Engels la ediţia germană din 1871.]

 

 


_____

 

1). Vezi volumul de faţă, p. 445.  - Nota red. Editurii Politice

 

2). În ediţiile germane din 1871 şi 1891 în locul lui „Joe Miller“ e scris „Karl Vogt“; în ediţia franceză din 1871 - „Falstaff“.  - Nota red. Editurii Politice

 

3). „Mirabeau-muscă“.  - Nota trad. Editurii Politice

 

4). În ediţiile din 1871 şi 1876 lipseşte: „în 1871“.  - Nota red. Editurii politice

 

5). Pourceaugnac - eroul unei comedii de Molière, tipul micului moşier obtuz şi mărginit.  - Nota trad. Editurii politice

 

6). Shylock - tipul cămătarului din drama lui Shakespeare „Neguţătorul din Veneţia“.  - Nota trad. Editurii politice

 

 

______

 

[N291]. „Le Figaro“ din 19 martie 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 291, vol. 1)

 

[N292]. „Le Temps“ din 8 ianuarie 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 292, vol. 1)

 

[N293].  „Le Temps“ din 8 septembrie 1870.  - Nota red. Editurii Politice (nota 293, vol. 1)

 

[N294]. Scrisoarea lui Alphonse-Simon Guiod către Suzanne a fost publicată în „Journal Officiel de la République française“, nr. 115 din 25 aprilie 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 294, vol. 1)

 

[N295]. La 28 ianuarie 1871, Bismarck şi Favre, reprezentantul guvernului apărării naţionale, au semnat „Convenţia cu privire la armistiţiu şi la capitularea Parisului“. Refuzul guvernului apărării naţionale de a mai opune rezistenţă cuceritorilor prusieni şi capitularea ruşinoasă a Parisului au constituit o trădare a intereselor naţionale ale Franţei. În dorinţa de a folosi toate forţele pentru reprimarea mişcării revoluţionare, clasele dominante din Franţa au sacrificat interesele naţionale ale ţării. Semnînd Convenţia, Jules Favre a acceptat pretenţiile înjositoare ale prusienilor: plata unei contribuţii de război de 200.000.000 de franci în termen de două săptămîni, predarea majorităţii forturilor din Paris, predarea artileriei de cîmp şi a materialului de război al armatei din Paris autorităţilor germane. Bismarck şi Favre nu au cutezat totuşi să stipuleze în Convenţie dezarmarea Gărzii naţionale, formată în cea mai mare parte din muncitori. Convenţia mai prevedea ca în termenul cel mai scurt să fie aleasă o Adunare naţională care să hotărască în problema dacă războiul să fie continuat sau să se încheie un tratat de pace.  - Nota red. Editurii Politice (nota 295, vol. 1)

 

[N296]. Capitulards (capitularzii) - poreclă dispreţuitoare dată adepţilor capitulării Parisului în timpul asediului din 1870-1871, cînd populaţia era pregătită să-şi apere oraşul.  - Nota red. Editurii Politice (nota 296, vol. 1)

 

[N297]. „Le Vengeur“ din 28 aprilie 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 297, vol. 1)

 

[N298]. „L'Étendard“ - ziar francez de orientare bonapartistă; a apărut la Paris din 1866 pînă în 1868. Şi-a încetat apariţia în urma descoperirii unor maşinaţii frauduloase care au servit drept sursă de finanţare a ziarului. - Nota red. Editurii Politice (nota 298, vol. 1)

 

[N299]. Crédit mobilier (Société générale de crédit mobilier) - mare bancă pe acţiuni din Franţa, înfiinţată de fraţii Péréire şi recunoscută legal prin decretul din 18 noiembrie 1852. Scopul ei principal era mijlocirea de credite şi înfiinţarea de întreprinderi industriale şi de alt fel. Sursa principală a veniturilor ei o constituiau speculaţiile de bursă cu hîrtiile de valoare ale societăţilor pe acţiuni înfiinţate de ea. Crédit mobilier avea legături strînse cu cercurile guvernante ale celui de-al doilea imperiu şi se bucura de sprijinul lor. În 1867 banca a dat faliment, iar în 1871 a fost lichidată. Marx a dezvăluit adevărata esenţă a lui Crédit mobilier într-o serie de articole publicate în „New York Daily Tribune“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 12, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 21-38, 205-213, 292-296).  - Nota red. Editurii Politice (nota 299, vol. 1)

 

[N300]. „L'Électeur libre“ - săptămînal (în timpul războiului frasnco-prusian devine cotidian), organ de presă al republicanilor de dreapta; a apărut la Paris din 1868 pînă în 1871; în 1870-1871 a avut legături strînse cu ministrul de finanţe al guvernului apărării naţionale.  - Nota red. Editurii Politice (nota 300, vol. 1)

 

[N301]. Este vorba de acţiunile antilegitimiste şi anticlericale care au avut loc 14 şi 15 februarie 1831 la Paris şi care au avut răsunet în provincie. În semn de protest împotriva demonstraţiei legitimiste organizate cu prilejul slujbei religioase celebrate în memoria ducelui de Berry, mulţimea adunată a distrus biserica Saint-Germain l'Auxerrois şi palatul arhiepiscopului Quélen, cunoscut ca simpatizant al legitimiştilor. Guvernul orléanist, care dorea să lovească în partidul vrăjmaş, al legitimiştilor, nu a luat nici o măsură pentru a opri acţiunile mulţimii; Thiers, care asistase la distrugerea bisericii şi a palatului arhiepiscopului, a sfătuit Garda naţională să nu împiedice acţiunile mulţimii.

În 1832, din ordinul lui Thiers, pe atunci ministru de interne, a fost arestată ducesa de Berry, mama contelui Chambord, pretendentul legitimist la tronul Franţei. Ulterior, aceasta a fost pusă sub supraveghere riguroasă şi supusă unui examen medical umilitor, pentru a o sili să dea publicităţii căsătoria ei secretă şi a o compromite politiceşte.  - Nota red. Editurii Politice (nota 301, vol. 1)

 

[N302]. Marx se referă la rolul detestabil jucat de Thiers (pe atunci ministru de interne) în reprimarea răscoalei muncitorilor din Paris şi a păturilor mic-burgheze care li s-a alăturat; răscoala din 13-14 aprilie 1834 împotriva regimului monarhiei din iulie şi era condusă de Societatea republicană secretă a drepturilor omului. Înăbuşirea răscoalei a fost însoţită de acte bestiale la care s-a dedat soldăţimea, care a măcelărit, printre alţii, pe locatarii unei case de pe strada Transnonain. Thiers a fost principalul inspirator al cruntelor represiuni împotriva democraţilor în timpul răscoalei şi după înăbuşirea ei.

Legile din septembrie - legi reacţionare promulgate de guvernul francez în septembrie 1835, în urma atentatului comis la 28 iulie împotriva regelui Ludovic-Filip; ele îngrădeau activitatea curţilor cu juri şi introduceau măsuri aspre împotriva presei. Referitor la presă, aceste legi prevedeau majorarea sumei depuse drept cauţiune pentru publicaţiile periodice şi introduceau pedeapsa cu închisoare şi amenzi importante pentru orice atacuri împotriva proprietăţii şi a orînduirii de stat existente.  - Nota red. Editurii Politice (nota 302, vol. 1)

 

[N303]. În ianuarie 1841, Thiers a prezentat Camerei deputaţilor un proiect de creare a unor întărituri în jurul Parisului - un zid de fortificaţii şi cîteva forturi. Cercurile revoluţionar-democrate au văzut în acest proiect o măsură preliminară în vederea înăbuşirii mişcărilor populare, propusă sub pretextul întăririi apărării Parisului. S-a relevat că în acest scop proiectul lui thiers prevedea construirea unor forturi foarte puternice şi în număr mare în apropierea cartierelor muncitoreşti din partea de est şi nord-est a Parisului, pentru ca în viitor să poată reprima mai uşor revoltele populare.  - Nota red. Editurii Politice (nota 303, vol. 1)

 

[N304]. „Journal Officiel de la République française“, Paris, din 11 aprilie 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 304, vol. 1)

 

[N305]. În ianuarie 1848, trupele napolitane ale lui Ferdinand al II-lea - care în urma bombardării sălbatice a Messinei, în toamna aceluiaşi an, a primit porecla de regele-bombă - au supus unui bombardament de atilerie oraşul Palermo, încercînd să înăbuşe răscoala populară care a servit drept semnal pentru începerea revoluţiei burgheze din 1848-1849 în statele italiene.  - Nota red. Editurii Politice (nota 305, vol. 1)

 

[N306]. „Le Moniteur universel“ din 1 februarie 1848.  - Nota red. Editurii Politice (nota 306, vol. 1)

 

[N307]. În aprilie 1849, guvernul burghez francez, în alianţă cu Austria şi Neapolul, a organizat o intervenţie împotriva Republicii romane, în scopul răsturnării ei şi al instaurării puterii laice a papei. În urma intervenţiei armate şi a asediului Romei, pe care trupele franceze au supus-o unui bombardament sălbatic, cu toată rezistenţa sa eroică, Republica romană a fost răsturnată, iar, Roma a fost ocupată de trupele franceze.  - Nota red. Editurii Politice (nota 307, vol. 1)

 

[N308]. „Le Moniteur universel“ din 3 februarie 1848.  - Nota red. Editurii Politice (nota 308, vol. 1)

 

[N309]. Partidul ordinii - partid al marii burghezii conservatoare, apărut în 1848, reprezenta coaliţia celor două fracţiuni monarhiste din Franţa; legitimiştii (adepţii dinastiei Bourbon) şi orléaniştii (adepţii dinastiei Orléans); din 1849 pînă la lovitura de stat din 2 decembrie 1851 a avut o poziţie conducătoare în Adunarea legislativă a celei de-a doua Republici. Clica lui Ludovic Bonaparte a profitat de falimentul politicii antipopulare a partidului ordinii pentru a instaura regimul celui de-al doilea imperiu.  - Nota red. Editurii Politice (nota 309, vol. 1)

 

[N310]. Convenţia de la Londra din 1841 - După înfrîngerea suferită de politica Franţei în Orientul Apropiat, guvernul francez a reuşit totuşi ca Franţa să participe la încheierea Convenţiei de la Londra din 1841, care prevedea blocarea strîmtorilor Mării Negre în timp de pace pentru toate vasele de război străine. Această convenţie a fost semnată la 13 iulie 1841 de reprezentanţii Rusiei, Angliei, Franţei, Austriei şi Prusiei, pe de o parte, şi ai Turciei pe de altă parte.

În ediţia a treia engleză a „Războiului civil din Franţa“ Marx dă ca exemplu de înfrîngere diplomatică a Franţei - convenţia de la Londra din 1840.  - Nota red. Editurii Politice (nota 310, vol. 1)

 

[N311]. În dorinţa de a întări armata de la Versailles în vederea reprimării Parisului revoluţionar, Thiers s-a adresat lui Bismarck cu rugămintea de a-i îngădui să sporească contingentul de trupe, al căror efectiv, potrivit tratatului de pace preliminar, semnat la 26 februarie 1871, nu trebuia să depăşească 40.000 de oameni. După ce l-a asigurat pe Bismarck că trupele vor fi folosite exclusiv pentru înăbuşirea insurecţiei din Paris, guvernul Thiers, prin convenţia încheiată la Rouen la 28 martie 1871, a obţinut permisiunea de a mări efectivul trupelor de la Versailles pînă la 80.000, iar ceva mai tîrziu pînă la 100.000 de oameni. În conformitate cu aceste convenţii, Comandamentul german i-a repatriat în grabă pe prizonierii francezi, în special pe cei din armatele care au capitulat la Sedan şi Metz. Guvernul de la Versailles a încartiruit aceste unităţi în tabere închise, unde au fost supuse unei prelucrări ideologice pentru a li se insufla ura împotriva Comunei din Paris.  - Nota red. Editurii Politice (nota 311, vol. 1)

 

[N312]. Legitimiştii - vezi adnotarea 21.  - Nota red. Editurii Politice (nota 312, vol. 1)

 

[N313]. „Le Moniteur universel“ din 6 ianuarie 1833.  - Nota red. Editurii Politice (nota 313, vol. 1)

 

[N314]. „Chambre introuvable“ - Camera deputaţilor din Franţa în 1815-1816 (primii ani ai regimului Restauraţiei), alcătuită din reacţionari extremişti.  - Nota red. Editurii Politice (nota 314, vol. 1)

 

[N315]. Adunarea „des ruraux“ („assembly of rurals“) („rurals“ corespunde cuvîntului francez „les ruraux“) - denumire ironică dată Adunării naţionale din 1871, formată în cea mai mare parte din reacţionari-monarhişti; nobili din provincie, funcţionari, rentieri şi negustori, aleşi în circumscripţiile electorale rurale. Din cei 630 de deputaţi ai adunării, aproximativ 430 erau monarhişti.  - Nota red. Editurii Politice (nota 315, vol. 1)

 

[N316]. Este vorba de pretenţia lui Bismarck la plata contribuţiei, pretenţie formulată ca una dintre condiţiile tratatului preliminar de pace. Tratatul a fost semnat la 26 februarie 1871 la Versailles de Thiers şi J. Favre, pe de o parte, şi de Bismarck şi reprezentanţii statelor din sudul Germaniei, pe de altă parte. Conform acestui tratat, Franţa trebuia să cedeze Germaniei Alsacia şi Lorena de est şi să plătească o contribuţie în valoare de 5 miliarde de franci; pînă la plata acestei sume, o parte a teritoriului francez rămînea sub ocupaţia trupelor germane. Tratatul de pace definitiv a fost semnat la Frankfurt la 10 mai 1871 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 372-373).  - Nota red. Editurii Politice (nota 316, vol. 1)

 

[N317]. La 10 martie 1871 Adunarea naţională a adoptat legea „Cu privire la amînarea plăţilor scadente“. În conformitate cu această lege, pentru plata obligaţiilor contractate între 13 august şi 12 noiembrie 1870 se stabilea termenul de 7 luni, socotit din ziua încheierii lor; pentru plata obligaţiilor contractate după 12 noiembrie nu se acorda amînare. Aşadar, de fapt, legea nu acorda amînare celei mai mari părţi a debitorilor, ceea ce a constituit o grea lovitură pentru muncitori şi păturile neavute ale populaţiei şi a dus la falimentul unui mare număr de mici industriaşi şi negustori.  - Nota red. Editurii Politice (nota 317, vol. 1)

 

[N318]. Décembriseur - participant la lovitura de stat bonapartistă de la 2 decembrie 1851 şi adept al acţiunilor întreprinse în spiritul acestei lovituri. Vinoy a participat direct la lovitura de stat, înăbuşind cu ajutorul armatei încercările de răscoală republicană dintr-unul din departamentele Franţei.  - Nota red. Editurii Politice (nota 318, vol. 1)

 

[N319]. Potrivit relatărilor presei, din împrumutul intern pe care guvernul Thiers hotărîse să-l contracteze, Thiers însuşi şi alţi membri ai guvernului său trebuiau să primească peste 300.000.000 de franci sub formă „de comision“. Ulterior, Thiers a recunoscut că reprezentanţii cercurilor financiare cu care se duceau tratative în vederea împrumutului cereau înăbuşirea grabnică a revoluţiei de la Paris. La 20 iunie 1871, după zdrobirea Comunei din Paris de către trupele de la Versailles, legea cu privire la împrumut a fost adoptată.  - Nota red. Editurii Politice (nota 319, vol. 1)

 

 

 

 

II

 

Parisul înarmat era singurul obstacol serios în calea complotului contrarevoluţionar. Deci Parisul trebuia dezarmat. În această chestiune, Adunarea de la Bordeaux a fost cît se poate de sinceră. Chiar dacă urletele turbate ale adunării „des ruraux“ nu ar fi fost destul de elocvente, faptul că Thiers a predat Parisul în inimile triumviratului - décembriseur-ul Vinoy, Valentin, jandarmul lui Bonaparte, şi Aurelie de Paladines, generalul iezuit - a înlăturat orice urmă de îndoială în această privinţă. Şi în timp ce conjuraţii afişau cu neruşinare adevăratul scop al dezarmării Parisului, pretextul pe care îl invocau somînd Parisul să depună armele era o minciună dintre cele mai sfruntate şi mai neruşinate. Artileria Gărzii naţionale din Paris, spunea Thiers, aparţine statului şi trebuie restituită statului. În realitate, lucrurile stăteau astfel: Parisul stătea de veghe încă din prima zi a capitulării, cînd prizonierii lui Bismarck i-au predat acestuia Franţa, reţinîndu-şi pentru ei o gardă numeroasă cu scopul bine definit de a îngenunchea Parisul. Garda naţională s-a reorganizat şi a încredinţat comanda sa supremă unui Comitet central, ales de întreaga masă a membrilor, cu excepţiei cîtorva din vechile unităţi bonapartiste. În ajunul intrării prusienilor în Paris, Comitetul central a avut grijă să transporte la Montmartre, La Villette şi Belleville tunurile şi mitralierele părăsite în mod trădător de capitulards în cartierele care urmau să fie ocupate de prusieni sau în cartierele învecinate cu acestea. Această artilerie fusese achiziţionată prin contribuţiile Gărzii naţionale însăşi. Prin actul de capitulare de la 28 ianuarie, ea fusese recunoscută în mod oficial ca proprietate a Gărzii naţionale şi, în această calitate, nu fusese inclusă în armamentul statului care urma să fie predat învingătorului. Thiers nu avea nici cel mai mic pretext pentru a dezlănţui războiul împotriva Parisului, de aceea a fost nevoit să recurgă la minciuna grosolană că artileria Gărzii naţionale ar aparţine statului!

Confiscarea artileriei trebuia să servească doar ca preludiu al dezarmării generale a Parisului şi, prin aceasta, al dezarmării revoluţiei din 4 septembrie. Dar această revoluţie devenise starea legală a Franţei. Republica, rezultatul revoluţiei, fusese recunoscută de către învingător în textul actului de capitulare: după capitulare fusese recunoscută de toate puterile străine; în numele ei fusese convocată Adunarea naţională. Revoluţia din 4 septembrie săvîrşită de muncitorii parizieni constituia singurul temei legal al Adunării naţionale de la Bordeaux şi al puterii ei executive. Fără actul de la 4 septembrie, Adunarea naţională ar fi trebuit să cedeze imediat locul Corpului legislativ care a fost ales prin vot universal în 1869 sub stăpînire franceză, şi nu sub stăpînire prusacă, şi pe care revoluţia l-a dizolvat prin violenţă. Thiers şi banda sa ar fi trebuit să capituleze pentru a obţine bilete de liberă trecere semnate de Ludovic Bonaparte care să-i scape de necesitatea de a face o călătorie la Cayenne[N320]. Adunarea naţională, cu împuternicirea ei de a încheia pacea cu Prusia, nu era decît un episod izolat al revoluţiei, a cărei adevărată întruchipare continua să fie Parisul înarmat, Parisul care făcuse revoluţia, care rezistase în numele ei unui asediu de cinci luni cu toate grozăviile foametei şi care prin rezistenţa sa prelungită, în ciuda „planului“ lui Trochu, a dat posibilitate provinciei să ducă un înverşunat război de apărare. Şi acum Parisul trebuia sau să depună armele din ordinul jignitor al stăpînilor de sclavi răsculaţi de la Bordeaux şi să recunoască că revoluţia sa din 4 septembrie nu a fost decît o simplă trecere a puterii de stat din mîinile lui Ludovic Bonaparte în cele ale celorlalţi pretendenţi la tron, sau să lupte cu abnegaţie pentru cauza Franţei, care putea fi salvată de la pieire şi reînviată numai prin desfiinţarea revoluţionară a rînduielilor politice şi sociale ce zămisliseră cel de-al doilea Imperiu şi ajunseseră, sub binevoitoarea oblăduire a acestuia, la o totală descompunere. Parisul, slăbit de pe urma foametei îndurate timp de cinci luni, n-a şovăit nici o clipă. El a luat hotărîrea eroică de a face faţă tuturor primejdiilor pe care le implica rezistenţa împotriva conspiratorilor francezi, deşi, tunurile prusace mai erau încă îndreptate din propriile sale forturi asupra lui. Dar întrucît ideea unui război civil, în care urma să fie împins Parisul, îi repugna, Comitetul central continua să se menţină pe o poziţie pur defensivă, fără să ia în seamă nici provocările Adunării naţionale, nici imixtiunea puterii executive şi concentrarea ameninţătoare de trupe la Paris şi în împrejurimi.

Thiers însuşi a fost cel care a dezlănţuit războiul civil: el l-a trimis pe Vinoy, în fruntea unui detaşament numeros de poliţişti şi a cîtorva regimente de linie, să facă o incursiune tîlhărească nocturnă în Montmartre pentru ca prin surprindere să pună mîna pe artileria Gărzii naţionale. Se ştie că această tentativă a dat greş datorită rezistenţei Gărzii naţionale şi fraternizării trupelor cu poporul. Aurelie de Paladines tipărise dinainte comunicatul cu privire la victoria sa, iar Thiers avea gata afişele care urmau să anunţe măsurile luate de el în legătură cu acest coup d'état. Acum, aceste comunicate au trebuit să fie înlocuite printr-o proclamaţie în care Thiers anunţa hotărîrea sa generoasă de a lăsa Gărzii naţionale propria ei artilerie: nu încape îndoială, spunea el, că Garda naţională o va folosi pentru a se alătura guvernului în lupta împotriva rebelilor. Din cei 300.000 de membri ai Gărzii naţionale, numai 300 au răspuns acestui apel al micului Thiers de a se uni în jurul lui împotriva lor înşişi. Glorioasa revoluţie muncitorească din 18 martie era stăpînă absolută pe Paris. Comitetul central constituia guvernul ei provizoriu. Europa părea să se îndoiască o clipă că recentele evenimente politice şi militare atît de uimitoare ţin de domeniul realităţii, întrebîndu-se dacă nu sînt nişte năluci dintr-un trecut de mult apus.

De la 18 martie şi pînă la pătrunderea trupelor versailleze în Paris, revoluţia proletară a rămas atît de străină de actele de violenţă care abundă în revoluţii şi, mai ales, în contrarevoluţiile „claselor de sus“, încît adversarii ei nu au putut găsi nici un pretext de indignare în afară de execuţia generalilor Lecomte şi Clément Thomas şi de ciocnirea din piaţa Vendôme.

Unul dintre ofiţerii bonapartişti care participase la expediţia nocturnă împotriva Montmartre-ului, generalul Lecomte, a dat de patru ori ordin regimentului 81 de linie să deschidă focul asupra unui grup neînarmat din Place Pigalle, iar atunci cînd soldaţii au refuzat, el i-a înjurat furios; în loc să-şi îndrepte armele asupra femeilor şi copiilor, soldaţii au tras asupra lui. Obiceiurile statornicite, dobîndite de soldaţi în şcoala duşmanilor muncitorilor, nu dispar, bineînţeles, în momentul în care trec de partea muncitorimii. Aceiaşi oameni l-au executat şi pe Clément Thomas.

„Generalul“ Clément Thomas, un ex-vagmistru nemulţumit, fusese recrutat în ultimii ani ai domniei lui Ludovic-Filip în redacţia ziarului republican „Le National“, unde îndeplinea, concomitent, funcţia de om de paie responsabil (de gérant responsabil1)) şi pe aceea de duelgiu al acestui ziar teribil de belicos. Cînd, în urma revoluţiei din februarie, domnii de la „National“ au venit la putere, bătrînul vagmistru a fost transformat în general. Acestea s-au întîmplat în ajunul măcelului din iunie, pe care el, ca şi Jules Favre, l-a pus la cale şi în care a avut unul dintre cele mai mîrşave roluri de călău. Apoi a dispărut pentru multă vreme cu gradul lui de general cu tot, pentru a-şi face din nou apariţia la 1 noiembrie 1870. Cu o zi înainte, sechestrat la primărie, „guvernul apărării“ îşi dăduse solemn cuvîntul faţă de Blanqui, Flourens şi alţi reprezentanţi ai muncitorilor că va preda puterea pe care o uzurpase în mîinile unei Comune libere alese a Parisului[N321]. În loc să-şi respecte cuvîntul, el a slobozit asupra Parisului pe bretonii lui Trochu, care ocupau acum locul corsicanilor lui Bonaparte[N322]. Generalul Tamisier a fost singurul care a refuzat să-şi păteze numele printr-o asemenea călcare de cuvînt şi şi-a dat demisia din postul de comandant suprem al Gărzii naţionale. Clément Thomas, care a venit în locul lui, a devenit din nou general. În tot timpul cît a deţinut comanda supremă, el a dus război nu împotriva prusienilor, ci împotriva Gărzii naţionale a Parisului. El a împiedicat înarmarea ei generală, a incitat batalioanele burgheze împotriva batalioanelor muncitoreşti, a înlăturat pe ofiţerii ostili „planului“ lui Trochu şi a dizolvat, sub acuzarea de laşitate, batalioanele proletare, al căror eroism stîrneşte acum admiraţia celor mai inveteraţi duşmani ai lor. Clément Thomas era foarte mîndru că i se oferă prilejul de a-şi recuceri vechiul său titlu dobîndit în iunie 1848, de duşman personal al proletariatului parizian. Cu cîteva zile înainte de 18 martie el a prezentat ministrului de război, Le Flô, proiectul său de „a stîrpi la fine fleur (floarea) a plebei pariziene“. După înfrîngerea lui Vinoy, el n-a putut renunţa la plăcerea de a apărea pe scenă ca spion-amator. Comitetul central şi muncitorii din Paris au fost tot atît de puţin vinovaţi de împuşcarea lui Clément Thomas şi a lui Lecomte ca şi prinţesa de Wales de moartea celor striviţi de mulţime cu prilejul intrării ei în Londra.

Măcelărirea unor cetăţeni neînarmaţi în piaţa Vendôme este o născocire, despre care Thiers şi adunarea „des ruraux“ n-au suflat un cuvînt, lăsînd răspîndirea ei exclusiv pe seama lacheilor presei europene.

„Oamenii ordinii“, reacţionarii din Paris, s-au cutremurat la ştirea victoriei de la 18 martie. Pentru ei, aceasta era semnul că se apropie, în sfîrşit, ceasul răzbunării poporului. În faţă le apăreau spectrele victimelor asasinate de ei din zilele lui iunie 1848 şi pînă la 22 ianuarie 1871[N323]. Dar au scăpat numai cu spaima. Pînă şi poliţiştii, în loc să fie dezarmaţi şi arestaţi, aşa cum s-ar fi cuvenit, au găsit porţile Parisului larg deschise pentru a fugi în deplină siguranţă la Versailles. „Oamenilor ordinii“ nu numai că nu li s-a întîmplat nimic, dar li s-a dat chiar posibilitatea să se regrupeze şi să ocupe unele poziţii-cheie în inima Parisului. Această indulgenţă a Comitetului central, această mărinimie a muncitorilor înarmaţi, care contrasta atît de ciudat cu obiceiurile partidului ordinii, au fost interpretate de acesta drept un semn că muncitorii îşi recunosc neputinţa. Aşa se explică planul lor stupid de a încerca să facă din nou, sub masca unei demonstraţii neînarmate, ceea ce nu reuşise să facă Vinoy cu tunurile şi cu mitralierele sale. În ziua de 22 martie a pornit din cartierele huzurului un cortegiu de „domni bine“, în rîndurile căruia se găseau toţi petits crevés 2), în frunte cu binecunoscutele edecuri ale imperiului, alde Heeckeren, Coëetlogon, Henri de Pène etc. Camuflîndu-se cu laşitate în dosul lozincilor unei demonstraţii paşnice, dar înarmaţi în secret cu arme banditeşti, ticăloşii aceştia s-au încolonat, au dezarmat şi au maltratat posturile fixe şi patrulele Gărzii naţionale care le ieşeau în cale şi, înaintînd prin Rue de la Paix spre piaţa Vendôme, au încercat, în strigăte de „Jos Comitetul central! Jos asasinii! Adunarea naţională!“, să-şi facă drum printre gărzile postate acolo şi să ia prin surprindere statul-major al Gărzii naţionale, din piaţa Vendôme. Ca răspuns la focurile lor de revolver s-au făcut sommations (echivalentul francez al legii engleze cu privire răzvrătiri)[N324]; întrucît acestea au rămas fără efect, generalul comandant al Gărzii naţionale3) a dat ordin să se tragă. O singură salvă a fost suficientă pentru a pune pe fugă pe aceşti neghiobi care-şi închipuiseră că simpla privelişte a „lumii bune“ pe care o reprezentau va avea asupra revoluţiei din Paris acelaşi efect ca şi trompetele lui Iosua asupra zidurilor Ierihonului. Domnii puşi pe fugă au ucis: pe doi dintre membrii Gărzii naţionale, alţi nouă (printre care un membru al Comitetului central4)) au fost grav răniţi, iar terenul pe care a avut loc actul lor de bravură a rămas presărat cu revolvere, pumnale şi şişuri, mărturie a caracterului „neînarmat“ al demonstraţiei lor „paşnice“. Cînd, la 13 iunie 1849[N325] Garda naţională a Parisului a organizat o demonstraţie cu adevărat paşnică în semn de protest împotriva agresiunii tîlhăreşti a armatei franceze asupra Romei, Changarnier, pe atunci general al partidului ordinii, a fost proclamat de Adunarea naţională, şi mai ales de Thiers, salvator al societăţii pentru că şi-a aruncat din toate părţile trupele asupra oamenilor lipsiţi de apărare care au fost trecuţi prin foc şi sabie şi striviţi sub copitele cailor. La Paris a fost decretată atunci starea de asediu, Dufaure a obţinut votarea unor noi legi draconice. Au urmat noi arestări, noi deportări, s-a instituit un nou regim de teroare. Dar „clasele de jos“ au procedat altfel. Comitetul central din 1871 nici nu i-a luat în seamă pe eroii „demonstraţiei paşnice“, aşa că după două zile aceştia au putut să organizeze, sub comanda amiralului Saisset, o demonstraţie armată care s-a soldat cu faimoasa fugă la Versailles. Comitetul central care nu voia cu nici un preţ să continue războiul civil început de Thiers prin expediţia nocturnă împotriva Montmartre-ului, a comis de astă dată o greşeală capitală prin faptul că nu a pornit imediat asupra Versailles-ului, care pe atunci nu avea nici un fel de mijloace de apărare, pentru a pune astfel capăt comploturilor lui Thiers şi ale adunării „des ruraux“. În loc de a proceda astfel, i s-a dat partidului ordinii posibilitatea de a-şi încerca din nou forţele, cu prilejul alegerilor pentru Comună care au avut loc la 26 martie. În această zi, „oamenii ordinii“ au schimbat, la primăriile de arondismente, cuvinte binevoitoare de conciliere cu prea-mărinimoşii lor învingători, în timp ce în inimile lor făceau jurăminte solemne ca atunci cînd va sosi momentul să pună la cale o răzbunare sîngeroasă împotriva lor.

Şi iată acum reversul medaliei! Thiers a pornit al doilea atac împotriva Parisului la începutul lunii aprilie. Prima coloană de prizonieri parizieni adusă la Versailles a fost tratată cu o cruzime revoltătoare. Ernest Picard asista la acest spectacol plimbîndu-se cu mîinile în buzunare şi batjocorindu-i, iar d-nele Thiers şi Favre, în mijlocul doamnelor de onoare (?), aplaudau de la balcon mîrşăviile plebei versailleze. Soldaţii din regimentele de linie luaţi prizonieri au fost împuşcaţi cu sînge rece; bravul nostru prieten, generalul Duval, de profesiune turnător, a fost ucis fără nici o judecată. Galliffet, „întreţinutul“ nevestei sale, atît de faimoasă prin exhibiţia neruşinată a trupului ei la orgiile celui de-al doilea Imperiu, s-a lăudat într-o proclamaţie că el a fost acela care a poruncit masacrarea unor membri al Gărzii naţionale împreună cu căpitanul şi locotenentul lor, luaţi prin surprindere şi dezarmaţi de puşcaşii lui. Lui Vinoy, care a fugit din Paris, Thiers i-a decernat marea cruce a Legiunii de onoare pentru ordinul său de zi prin care a dat dispoziţie ca orice soldat din trupele de linie găsit la comunarzi să fie împuşcat. Desmaret, jandarmul, a fost decorat pentru că l-a omorît mişeleşte pe generosul şi bravul Flourens, acelaşi Flourens care la 31 octombrie 1870 salvase vieţile miniştrilor din guvernul apărării[N326]. Thiers a relatat pe larg şi cu vădită satisfacţie în Adunarea naţională „amănuntele încurajatoare“ ale acestui asasinat. Cu îngîmfare arogantă de pigmeu parlamentar, căruia i se permite să joace rolul de Tamerlan, el a refuzat celor ce se răsculaseră împotriva grandoarei sale pitice orice drept la aplicarea regulilor recunoscute într-un război civilizat şi nu a vrut să respecte nici chiar neutralitatea ambulanţelor sanitare. Ce poate fi mai dezgustător decît aspectul acestei maimuţe, căreia i s-a dat pentru un timp posibilitatea de a-şi satisface poftele ei de tigru, al acestei maimuţe-tigru al cărei portret l-a schiţat încă Voltaire[N327]. După ce Comuna în decretul din 7 aprilie a ordonat să se treacă la represiuni şi a declarat că este de datoria sa „să ocrotească Parisul împotriva actelor canibalice ale bandiţilor versaillezi şi să ceară ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“[N328], Thiers n-a încetat tratarea sălbatică a prizonierilor; ba îi mai şi insulta în comunicatele sale spunînd: „Nicicînd privirile îndurerate ale unor oameni cinstiţi nu au întîlnit reprezentanţi mai josnici ai unei democraţii josnice“[N329], oamenii cinstiţi fiind Thiers şi ticket-of-leavemenii lui ministeriali. Totuşi, cîtva timp împuşcarea prizonierilor a încetat. Dar, de îndată ce Thiers şi generalii săi - eroii loviturii de stat din decembrie - au constatat că decretul Comunei cu privire la represiuni n-a fost decît o simplă ameninţare, că pînă şi jandarmii spioni prinşi la Paris deghizaţi în uniforme ale Gărzii naţionale şi poliţiştii înarmaţi cu proiectile incendiare erau cruţaţi, împuşcarea în masă a prizonierilor a reînceput, fiind practicată pînă la sfîrşit. Casele în care se refugiaseră membrii Gărzilor naţionale erau înconjurate de jandarmi, stropite cu petrol (aici a fost folosit pentru prima oară în acest război) şi incendiate; cadavrele, pe jumătate carbonizate, au fost scoase mai tîrziu de ambulanţa presei din cartierul Les Ternes. Patru membri ai Gărzii naţionale care s-au predat la 25 aprilie la Belle-Epine unor vînători călări au fost împuşcaţi ulterior, unul după altul, de către căpitanul acestor vînători, slugă vrednică a lui Galliffet. Unul dintre aceşti patru, Scheffer, pe care îl crezuseră mort, a izbutit să se tîrască pînă la avanposturile pariziene, unde a atestat acest fapt în faţa uneia dintre comisiile Comunei. Cînd Tolain a adresat ministrului de război o interpelare în legătură cu raportul acestei comisii, vociferările adunării „des ruraux“ i-au acoperit glasul; ei nu l-au lăsat pe Le Fio să răspundă. Ar fi o insultă pentru „glorioasa“ lor armată să se vorbească de faptele ei. Tonul nepăsător al comunicatelor date de Thiers în legătură cu măcelărirea comunarzilor surprinşi în somn la Moulin-Saquet şi cu execuţiile în masă de la Clamart a călcat pe nervi pînă şi pe domnii de la ziarul londonez „Times“, care, după cum se ştie, nu vădesc o sensibilitate exagerată. Dar ar fi zadarnic să facem acum încercarea de a înşira toate atrocităţile - şi acestea nu erau decît un început - săvîrşite de oamenii care au bombardat Parisul şi care, sub protecţia cuceritorului străin, au instigat la rebeliune pe stăpînii de sclavi. În mijlocul tuturor acestor orori, Thiers, uitînd ieremiadele sale parlamentare despre cumplita răspundere care apasă pe umerii lui de pitic, se laudă în buletinele lui că l'Assemblée siège paisiblement (Adunarea îşi ţine netulburată şedinţele) şi dovedeşte prin nesfîrşitele sale banchete, cînd cu generalii săi, eroii loviturii de stat din decembrie, cînd cu principi germani, că nici măcar spectrele lui Lecomte şi Clément Thomas nu-i tulbură digestia.

 

 

 


 

1). În ediţiile germane din anii 1871 şi 1891 urmează cuvintele: „cel care ia asupra sa executarea pedepselor cu închisoarea“.  - Nota red. Editurii Politice

 

2). - filfizoni, fanţi..  - Nota trad. Editurii Politice

 

3). Bergeret..  - Nota red. Editurii Politice

 

4). Maljournal.  - Nota red. Editurii politice

 

 

______

 

[N320]. Cayenne - oraş în Guyana Franceză (America de Sud), loc de deportare a deţinuţilor politici. Mortalitatea masivă provocată de regimul de închisoare şi de clima tropicală ucigătoare, i-a adus numele de „ghilotina uscată“.  - Nota red. Editurii Politice (nota 320, vol. 1)

 

[N321]. La 31 octombrie 1870, după ce s-a primit ştirea despre capitularea Metzului, despre înfrîngerea de la Le Bourget şi tratativele cu prusienii începute de Thiers din însărcinarea guvernului apărării naţionale, muncitorii din Paris şi partea revoluţionară a Gărzii naţionale au pornit insurecţia şi, ocupînd primăria oraşului, au creat organul puterii revoluţionare, Comitetul salvării publice, în frunte cu Blanqui. Sub presiunea muncitorilor, guvernul apărării naţionale a fost nevoit să promită că-şi va da demisia şi la 1 noiembrie va ţine alegeri pentru Comună. Dar, profitînd de faptul că forţele revoluţionare ale Parisului erau insuficient organizate şi de divergenţele dintre blanquişti şi democraţii iacobini mic-burghezi care se aflau în fruntea insurecţiei, guvernul, ajutat de batalioanele Gărzilor naţionale rămase de partea sa, şi-a încălcat promisiunea de a-şi da demisia, a ocupat primăria şi şi-a reinstaurat puterea.  - Nota red. Editurii Politice (nota 321, vol. 1)

 

[N322]. „Bretonii“ - garda mobilă bretonă, folosită de Trochu ca trupe de jandarmi pentru înăbuşirea mişcării revoluţionare la Paris.

Corsicanii - în timpul celui de-al doilea imperiu formau o bună parte a corpului de jandarmi.  - Nota red. Editurii Politice (nota 322, vol. 1)

 

[N323]. La 22 ianuarie 1871, din iniţiativa blanquiştilor, a avut loc o acţiune revoluţionară a proletariatului din Paris şi a Gărzii naţionale. Din ordinul guvernului apărării naţionale, demonstraţia, ai cărei participanţi cereau răsturnarea guvernului şi crearea Comunei, a fost reprimată de către garda mobilă bretonă care păzea clădirea primăriei. Guvernul a operat arestări în rîndurile participanţilor la demonstraţie, a dispus închiderea tuturor cluburilor din Paris, interzicerea adunărilor populare şi interzicerea unei serii de ziare. După ce a înăbuşit prin teroare mişcarea revoluţionară, guvernul a trecut la pregătirea capitulării Parisului.  - Nota red. Editurii Politice (nota 323, vol. 1)

 

[N324]. Sommations - formă de avertizare folosită de autorităţi la împrăştierea demonstraţiilor, adunărilor, mitingurilor ş.a. Potrivit legii din 1831, cererea de împrăştiere se repeta de trei ori în bătaia tobelor sau în sunetul trompetelor, după aceea autorităţile aveau dreptul să recurgă la forţă.  - Nota red. Editurii Politice (nota 324, vol. 1)

 

[N325]. La 13 iunie 1849, la Paris, partidul mic-burghez al Muntelui (Montagne) - „o masă care oscila între burghezie şi proletariat“ (Marx) - a cerut încetarea intervenţiei franceze împotriva Republicii de la Roma, deoarece, potrivit art. V al constituţiei franceze, trimiterea de trupe franceze împotriva libertăţii unui alt popor era interzisă. În semn de protest împotriva încălcării constituţiei, partidul Muntelui, care, de teama proletariatului, voia să evite o insurecţie armată, nu a iniţiat decît o demonstraţie paşnică, convocată pentru ziua de 13 iunie la Paris. Această atitudine a dus la eşecul acţiunii, demonstraţia fiind împrăştiată, ceea ce a confirmat falimentul total al democraţiei mic-burgheze în Franţa. După 13 iunie, mulţi dintre liderii partidului Muntelui, precum şi democraţii mic-burghezi străini care aveau legături cu ei au fost arestaţi şi expulzaţi sau nevoiţi să emigreze din Franţa.  - Nota red. Editurii Politice (nota 325, vol. 1)

 

[N326]. În timpul evenimentelor de la 31 octombrie, cînd membrii guvernului apărării naţionale au fost sechestraţi în primărie, Flourens a împiedicat împuşcarea lor, cerută de unul dintre participanţii la insurecţie.  - Nota red. Editurii Politice (nota 326, vol. 1)

 

[N327]. Voltaire. „Candide“, capitolul 22.

În legătură cu atrocităţile săvîrşite de versaillezi, vezi volumul de faţă p. 491-492.  - Nota red. Editurii Politice (nota 327, vol. 1)

 

[N328]. Marx citează apelul Comunei din Paris din 5 aprilie 1871, publicat în „Journal Officiel de la République française“ nr. 96 din 6 aprilie, împreună cu decretul cu privire la ostatici (ca dată a emiterii decretului, Marx indică aici data la care acesta a fost publicat în presa engleză). Vezi şi adnotarea 266.  - Nota red. Editurii Politice (nota 328, vol. 1)

 

[N329]. „Journal Officiel de la République française“, Versailles, din 5 aprilie 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 329, vol. 1)



 

 

III

 

În dimineaţa zilei de 18 martie 1871, Parisul a fost trezit în strigăte asurzitoare de „Vive la Commune!“1) Ce este Comuna, acest sfinx care pune la încercări atît de grele mintea burghezului?

„Avînd în vedere slăbiciunea şi actele de trădare ale claselor stăpînitoare - spunea Comitetul central în manifestul său din 18 martie -, proletarii din Paris au înţeles că a sunat ceasul cînd trebuie să salveze situaţia, luînd în propriile lor mîini conducerea treburilor publice... Ei au înţeles că este datoria lor cea mai înaltă şi dreptul lor absolut să devină stăpîni pe propria lor soartă, luînd în mîinile lor puterea de stat[N330]“.

Dar clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este şi s-o pună în funcţiune pentru propriile ei scopuri[N331].

Puterea de stat centralizată2), cu organele ei omniprezente - armată permanentă, poliţie, birocraţie, cler, magistratură, organe create după principiul unei sistematice şi ierarhice diviziuni a muncii - îşi are originea în epoca monarhiei absolute, cînd servea societăţii burgheze în formare ca o armă puternică în lupta ei împotriva feudalismului. Dar dezvoltarea ei era stingherită de rămăşiţele medievale de tot felul, prerogative ale seniorilor feudali, privilegii locale, monopoluri ale oraşelor şi ale breslelor şi legi provinciale. Mătura uriaşă a revoluţiei franceze din secolul al XVIII-lea a dat la o parte toate aceste vechituri rămase din vremuri de mult apuse, curăţind astfel terenul social de ultimele piedici care stăteau în calea creării suprastructurii, care este edificiul statului modern. Acest edificiu a fost ridicat sub primul Imperiu, care, la rîndul său, se născuse ca urmare a războaielor de coaliţie ale vechii Europe semifeudale împotriva Franţei moderne, în timpul regimurilor ulterioare, guvernul fiind supus controlului parlamentar, adică controlului direct al claselor avute, nu numai că s-a transformat într-o pepinieră de datorii publice uriaşe şi de impozite împovărătoare, nu numai că a devenit mărul discordiei între fracţiunile rivale şi între aventurierii din rîndul claselor dominante atrase în mod irezistibil de veniturile şi posturile rentabile şi influente pe care le oferea, ci odată cu schimbările economice din societate se schimba şi caracterul lui politic. Pe măsură ce progresul industriei moderne dezvolta, lărgea, adîncea antagonismul de clasă dintre capital şi muncă, puterea de stat căpăta din ce în ce mai mult caracterul unei puteri naţionale a capitalului asupra muncii, al unei forţe publice organizate în vederea asupririi sociale, caracterul unui instrument de dominaţie de clasă3). După fiecare revoluţie care marchează un progres al luptei de clasă, caracterul pur asupritor al puterii de stat se manifestă tot mai făţiş. Revoluţia din 1830 a luat puterea din mîinile proprietarilor funciari şi a dat-o capitaliştilor, aşadar a luat-o din mîinile adversarilor mai îndepărtaţi şi a dat-o adversarilor mai direcţi ai muncitorilor. Republicanii burghezi, care în numele revoluţiei din februarie au pus mîna pe puterea de stat, au folosit-o pentru a provoca masacrele din iunie, dovedind astfel clasei muncitoare că republica „socială“ nu însemna altceva decît asuprirea ei socială de către republică, iar masei monarhiste a burghezilor şi clasei proprietarilor funciari că pot lăsa fără nici o teamă grijile şi avantajele financiare ale guvernării în seama „republicanilor“ burghezi. După unicul lor act de bravură din iunie, burghezilor republicani nu le-a mai rămas altceva de făcut decît să treacă din primele rînduri ale partidului ordinii - coaliţie alcătuită din toate fracţiunile şi partidele rivale ale claselor acaparatoare, care se află acum într-un antagonism vădit faţă de clasele producătoare - în ultimele rînduri ale acestuia. Forma cea mai adecvată a guvernării lor comune era republica parlamentară, avînd drept preşedinte pe Ludovic Bonaparte; aceasta era o guvernare a terorii de clasă făţişe şi a jignirii internaţionale a „gloatei“ (vile multitude). După cum spunea Thiers, „republica parlamentară era forma de stat care le despărţea (fracţiunile clasei dominante) cel mai puţin“, în schimb ea deschidea o prăpastie între această clasă puţin numeroasă şi întregul organism al societăţii aflat în afara ei. Dacă, în timpul regimurilor anterioare, disensiunile din cadrul acestei clase puneau anumite limite puterii de stat, acum datorită unirii ei, dispăruseră. Văzîndu-se ameninţată de o insurecţie a proletariatului, clasa avută unită se folosea acum fără scrupule şi cu neruşinare de puterea de stat ca de un instrument naţional în războiul capitalului împotriva muncii. Dar cruciada ei necontenită împotriva maselor producătoare nu numai că o silea să dea puterii executive drepturi tot mai mari pentru a înăbuşi împotrivirea, ea o silea totodată să răpească treptat propriei ei fortăreţe parlamentare - Adunarea naţională - orice mijloace de apărare împotriva puterii executive. Puterea executivă, în persoana lui Ludovic Bonaparte, a trimis la plimbare pe reprezentanţii clasei dominante. Al doilea Imperiu a fost succesorul natural al republicii „partidului ordinii“.

Imperiul, căruia coup d'état i-a servit drept act de naştere, votul universal drept sancţionare şi sabia drept sceptru, pretindea că se sprijină pe ţărănime, pe acea mare masă de producători care nu participau direct la lupta dintre capital şi muncă. El pretindea că a salvat clasa muncitoare întrucît a zdrobit parlamentarismul şi, o dată cu el, subordonarea făţişă a cîrmuirii faţă de clasele avute şi că a salvat clasele avute întrucît a menţinut dominaţia lor economică asupra clasei muncitoare; în sfîrşit, pretindea că a unit toate clasele în jurul himerei gloriei naţionale reînviate de el. În realitate, era singura formă de cîrmuire posibilă într-o vreme în care burghezia îşi pierduse capacitatea de a guverna naţiunea, iar clasa muncitoare nu o dobîndise încă. Lumea întreagă a salutat imperiul ca pe salvatorul societăţii. Sub cîrmuirea lui, societatea burgheză, scutită de orice grijă de ordin politic, a atins un grad de dezvoltare la care nici nu visase. Industria ei, comerţul ei au atins proporţii nemaipomenite; speculaţia de bursă se deda la orgii cosmopolite; mizeria maselor devenea şi mai pregnantă în contrast cu exhibiţia neruşinată a unui lux orbitor, dobîndit prin înşelăciune şi crimă. Puterea de stat, care în aparenţă plutea deasupra societăţii, era în realitate lucrul cel mai scandalos în această societate şi totodată pepiniera tuturor mîrşăviilor. Baionetele Prusiei, care ardea ea însăşi de dorinţa de a muta centrul acestui regim de la Paris la Berlin, au dat la iveală întreaga putreziciune a puterii de stat precum şi putreziciunea societăţii salvate de ea. Regimul imperial este forma cea mai prostituată şi, totodată, ultima formă a acestei puteri de stat pe care societatea burgheză pe cale de formare a zămislit-o ca instrument al propriei ei eliberări de sub feudalism şi pe care societatea burgheză deplin dezvoltată a prefăcut-o într-o unealtă de înrobire a muncii de către capital.

Comuna a fost antiteza directă a imperiului. „Republica socială“, lozinca cu care proletariatul parizian a salutat revoluţia din februarie, nu exprima decît năzuinţa vagă spre o republică care să înlăture nu numai forma monarhică a dominaţiei de clasă, ci însăşi dominaţia de clasă. Comuna era forma specifică a acestei republici4).

Parisul, centrul şi reşedinţa vechii cîrmuiri şi, totodată, reazemul social al clasei muncitoare franceze, Parisul s-a ridicat cu arma în mînă împotriva încercării lui Thiers şi a adunării „des ruraux“ de a restaura şi a eterniza vechiul regim primit ca moştenire de la imperiu. Parisul a reuşit să opună rezistenţă numai datorită faptului că în urma asediului scăpase de armată, înlocuind-o cu Garda naţională, alcătuită mai ales din muncitori. Acest fapt trebuia transformat acum într-o rînduială statornicită. De aceea, primul decret al Comunei a suprimat armata permanentă, înlocuind-o cu poporul înarmat.

Comuna era alcătuită din consilieri municipali aleşi prin vot universal în diferitele arondismente ale Parisului. Ei erau răspunzători şi oricînd revocabili. Cei mai mulţi dintre ei erau, bineînţeles muncitori sau reprezentanţi recunoscuţi ai clasei muncitoare. Comuna trebuia să fie nu un organism parlamentar, ci un organism activ, atît executiv cît şi legislativ. Poliţia, care pînă atunci era un instrument al guvernului central, a fost imediat despuiată de toate atributele ei politice şi transformată într-un organ răspunzător al Comunei şi oricînd revocabil. La fel şi funcţionarii din toate celelalte sectoare administrative. Începînd cu membrii Comumei şi pînă la ultimul slujbaş, funcţiile publice trebuiau îndeplinite în schimbul unui salariu de muncitor. Privilegiile înalţilor demnitari şi cheltuelile lor de reprezentare au dispărut o dată cu aceşti demnitari. Funcţiile publice au încetat de a mai fi proprietatea particulară a lacheilor guvernului central. Nu numai administraţia municipală, dar şi întreaga iniţiativă care aparţinuse pînă atunci statului a trecut în mîinile Comunei.

După înlăturarea armatei permanente şi a poliţiei, instrumente ale puterii materiale a vechii cîrmuiri, Comuna a trecut imediat la sfărîmarea instrumentului de asuprire spirituală, „puterea popilor“; ea a decretat separarea bisericii de stat şi exproprierea tuturor bisericilor, în măsura în care erau corporaţii deţinătoare de averi. Popii au trebuit să se întoarcă la viaţa modestă de persoane particulare, pentru ca, asemenea premergătorilor lor, apostolii, să trăiască din milosteniile credincioşilor. Toate instituţiile de învăţămînt şi-au deschis porţile în mod gratuit pentru popor, fiind scoase de sub influenţa statului şi a bisericii. Astfel nu numai că învăţămîntul devenea accesibil tuturor, dar şi ştiinţa era eliberată de cătuşele puse de prejudecăţile de clasă şi de puterea de stat.

Magistraţii şi-au pierdut independenţa aparentă, care nu era decît o mască pentru servilismul lor faţă de toate regimurile ce s-au succedat şi cărora le-au jurat pe rînd credinţă, pentru ca apoi să le trădeze. De aici înainte ei aveau să fie aleşi, ca şi toţi ceilalţi slujbaşi publici, şi deveneau răspunzători şi revocabili.

Comuna din Paris urma, bineînţeles, să servească drept model tuturor marilor centre industriale ale Franţei. De îndată ce Comuna ar fi fost instaurată la Paris şi în centrele mai importante din provincie, vechea administrare centralizată ar fi trebuit să facă loc autoadministrării producătorilor. În schiţa sumară a organizării naţionale, pe care Comuna n-a avut răgaz s-o elaboreze mai pe larg, se spune categoric că Comuna urmează să fie forma politică chiar şi a celui mai mic sat şi că şi la ţară armata permanentă avea să fie înlocuită printr-o miliţie populară, în care stagiul de serviciu să fie foarte redus. O adunare de delegaţi cu sediul în capitala departamentului urma să conducă treburile generale ale comunelor rurale din fiecare departament. La rîndul lor, aceste adunări departamentale urmau să trimită deputaţi în reprezentanţa naţională de la Paris; deputaţii urmau să respecte mandat impeéatif (instrucţiuni precise) dat de alegătorii lor şi puteau fi revocaţi în orice moment. Puţinele, dar foarte importantele funcţii care mai rămîneau guvernului central nu urmau să fie desfiinţate - afirmaţiile în acest sens constituiau un fals cu bună ştiinţă -, ci încredinţate unor funcţionari comunali, strict răspunzători. Unitatea naţiunii nu urma să fie distrusă, ci, dimpotrivă, să fie organizată pe baza orînduirii Comunei. Unitatea naţiunii avea să devină o realitate prin nimicirea puterii de stat, care pretindea că întruchipează această unitate, dar care voia să fie independentă de naţiune şi să se situeze deasupra ei, deşi nu era decît o excrescenţă parazitară pe corpul acesteia. Sarcina era de a amputa organele pur represive, ale vechii puteri de stat, iar funcţiile legitime ale acestei puteri, care avea pretenţia că se situează deasupra societăţii, să-i fie luate şi trecute în mîna unor slujitori răspunzători ai societăţii. În loc să hotărască o dată la trei sau la şase ani care membru al clasei dominante să reprezinte şi să calce în picioare poporul în parlament, votul universal urma să servească poporului, constituit în comune, pentru a-şi alege muncitorii, supraveghetorii şi contabilii, aşa cum votul individual serveşte oricărui alt patron să şi-i aleagă pentru întreprinderea lui. Se ştie doar că societăţile, ca şi indivizii, cînd este vorba de afaceri, se pricep, de obicei, să pună omul potrivit la locul potrivit şi că, atunci cînd s-au înşelat o dată, ştiu să îndrepte repede această greşeală. Pe de altă parte însă, nimic nu putea fi mai străin de spiritul Comunei decît înlocuirea votului universal printr-o învestitură ierarhică.

Este soarta obişnuită a noilor creaţii istorice de a fi considerate în mod greşit drept similare unor forme mai vechi şi chiar perimate ale vieţii sociale, cu care noile instituţii seamănă în oarecare măsură. Aşa şi această nouă Comună, caro zdrobeşte puterea de stat contemporană, a fost privită ca o reînviere a comunelor medievale, care au precedat apariţia acestei puteri de stat şi au alcătuit apoi temelia ei. - Sistemul Comunei a fost considerat în mod greşit drept o încercare de a institui o uniune de state mici, aşa cum o visau Montesquieu şi girondinii[N332], în locul acelei unităţi a marilor popoare care, chiar dacă la originea ei a fost făurită prin violenţă politică, a devenit acum un factor puternic al producţiei sociale. - Antagonismul dintre Comună şi puterea de stat a fost în mod greşit considerat drept o formă exagerată a vechii lupte împotriva centralizării excesive. Condiţii istorice deosebite au putut împiedica dezvoltarea clasică a formei de guvernămînt burgheze, aşa cum s-a întîmplat în Franţa, şi au putut, îngădui, de pildă, în Anglia, ca principalele organe de stat centrale să fie completate la oraşe cu nişte vestries (adunări parohiale) corupte, cu consilieri comunali afacerişti şi cu epitropi colerici ai săracilor, iar în comitate cu judecători de pace de fapt ereditari. Sistemul Comunei, dimpotrivă, ar fi redat organismului social toate forţele pe care pînă atunci le înghiţea excrescenţa parazitarii numită „stat“, care se hrăneşte pe socoteala societăţii, stînjenindu-i libertatea de mişcare. Chiar şi numai acest fapt ar fi fost suficient pentru a duce la renaşterea Franţei. - Clasa de mijloc a oraşelor provinciale vedea în Comună o încercare de a restaura dominaţia pe care ea o exercitase asupra satului sub Ludovic-Filip şi care, sub Ludovic Bonaparte, fusese înlăturată de pretinsa supremaţie a satului asupra oraşului. În realitate însă, Comuna ar fi pus pe producătorii rurali sub conducerea spirituală a capitalelor departamentelor, asigurîndu-le, prin muncitorii de la oraşe, reprezentanţi fireşti ai intereselor lor. - Chiar şi numai existenţa Comunei implica, ca pe un lucru de la sine înţeles, autoadministrarea locală, dar de astă dată nu ca o contrapondere a puterii de stat, devenită acum de prisos. Numai unui Bismarck, care, atunci cînd nu e ocupat cu intrigile sale în care sîngele şi fierul sînt nelipsite, îşi consacră tot timpul vechii sale îndeletniciri, atît de adecvată capacitaţii sale intelectuale, de colaborator la „Kladderadatsch“ („Puchul“ de la Berlin)[N333], numai unui astfel de om putea să-i treacă prin minte să atribuie Comunei din Paris năzuinţa spre sistemul de organizare a oraşelor din Prusia, caricatură a vechii organizări a oraşelor din Franţa anului 1791, care coboară organele de administrare locală a oraşelor la rolul unor rotiţe secundare ale mecanismului poliţienesc de stat prusac. Comuna a înfăptuit lozinca tuturor revoluţiilor burgheze - cîrmuire ieftină -, suprimînd cele două mari capitole de cheltuieli: armata şi birocraţia. Însăşi existenţa ei presupunea inexistenţa monarhiei, care, în Europa cel puţin, constituie balastul obişnuit şi masca indispensabilă a dominaţiei de clasă. Comuna a dat republicii temelia unor instituţii cu adevărat democratice. Dar scopul ei final nu era nici „cîrmuirea ieftină“, nici „adevărata republică“; ambele reprezentau numai un fenomen derivat.

Diversitatea interpretărilor cărora le-a dat naştere Comuna şi diversitatea intereselor care şi-au găsit expresia în ea dovedesc că ea constituia o formă politică elastică prin excelenţă, în timp ce toate vechile forme de guvernare aveau în esenţă un caracter asupritor. Adevăratul ei secret era acesta: ea era în esenţă un guvern al clasei muncitoare, rezultatul luptei clasei producătoare împotriva clasei acaparatoare, forma politică în sfîrşit descoperită, în cadrul căreia putea fi înfăptuită eliberarea economică a muncii.

Fără această din urmă condiţie, Comuna ar fi fost o imposibilitate şi o amăgire. Dominaţia politică a producătorilor nu poate coexista cu eternizarea înrobirii lor sociale. Comuna urma deci să servească drept instrument pentru răsturnarea temeliilor economice pe care se bazează existenţa claselor şi deci dominaţia de clasă. O dată cu eliberarea muncii, fiecare om va deveni un muncitor, iar munca productivă va înceta să mai fie atributul unei anumite clase5).

Lucru ciudat: în pofida a tot ce s-a vorbit şi s-a scris în ultimii 60 de ani pe tema eliberării muncitorilor6), de îndată ce undeva muncitorii îşi iau cauza în propriile lor mîini se porneşte din nou întreaga frazeologie apologetică a apărătorilor actualei societăţi cu cei doi poli ai ei: capital şi robia salariată (proprietarul funciar nu mai este astăzi decît un asociat tacit al capitalistului), ca şi cum societatea capitalistă ar mai fi în starea celei mai pure şi mai feciorelnice nevinovăţii, ca şi cum contradicţiile ei n-ar fi încă dezvoltate, ca şi cum autoînşelarea ei n-ar fi fost încă dată în vileag şi realitatea ei prostituată nu ar fi fost încă demascată! Comuna, exclamă ei, vrea să desfiinţeze proprietatea, temelia întregii civilizaţii! Da, domnilor, Comuna voia să desfiinţeze această proprietate de clasă, care transformă munca celor mulţi în bogăţie a celor puţini. Ea voia exproprierea expropriatorilor. Ea voia să facă din proprietatea individuală o realitate, transformînd mijloacele de producţie, pămîntul şi capitalul, care în prezent sînt, în primul rînd, mijloace de înrobire şi de exploatare a muncii, în instrumente ale muncii libere asociate. - Dar acesta-i comunism, „imposibilul“ comunism! Acei reprezentanţi ai claselor dominante însă care sînt destul de rezonabili pentru a recunoaşte că actualul sistem nu poate dăinui - şi numărul lor nu e mic - s-au transformat în propovăduitori insistenţi şi gălăgioşi ai producţiei cooperatiste. Dar dacă producţia cooperatistă nu va rămîne doar o vorbă goală şi o înşelăciune, dacă ea va înlătura sistemul capitalist, dacă asociaţiile cooperatiste unite vor organiza producţia naţională după un plan comun, luînd în felul acesta conducerea ei în mîna lor şi punînd capăt anarhiei permanente şi convulsiilor periodice inevitabile în condiţiile producţiei capitaliste, ce altceva este aceasta, domnilor, dacă nu comunism, comunismul „posibil“?

Clasa muncitoare nu aştepta de la Comună să facă minuni. Ea nu-şi propune să instaureze, par décret du peuple7), nişte utopii gata confecţionate. Ea ştie că, pentru a obţine propria ei eliberare şi totodată pentru a atinge forma superioară la care societatea actuală tinde irezistibil în virtutea propriei ei dezvoltări economice, ea va trebui să ducă lupte îndelungate şi să treacă printr-un şir întreg de procese istorice, care vor transforma cu totul şi oamenii şi condiţiile. Clasa muncitoare nu-şi propune să realizeze idealuri, ci doar să deschidă cîmp liber elementelor societăţii noi care s-au şi dezvoltat în cadrul societăţii vechi, burgheze pe cale de a se prăbuşi. Pe deplin conştientă de misiunea8) ei istorică şi plină de hotărîrea eroică de a-şi îndeplini această misiune, clasa muncitoare nu poate răspunde decît cu un zîmbet dispreţuitor la înjurăturile grosolane ale scribilor servili, ca şi la poveţele savante ale unor doctrinari burghezi binevoitori, care îndrugă, pe ton infailibil de oracol, platitudinile lor de ignoranţi si fanteziile lor de sectari.

Cînd Comuna din Paris a luat în mînă conducerea revoluţiei; cînd nişte simpli muncitori au îndrăznit pentru prima oară să se atingă de privilegiul de a guverna al „superiorilor“ lor „fireşti“, clasele avute şi în împrejurări neînchipuit de grele au îndeplinit această muncă cu modestie, conştiinciozitate şi eficienţă în schimbul unei remuneraţii care nu depăşea a cincea parte din ceea ce, după spusele unui om de ştiinţă cu renume (profesorul Huxley), constituie minimum de salariu al unui secretar de consiliu şcolar din Londra, - lumea veche a fost cuprinsă de o furie turbată la vederea steagului roşu, simbol al Republicii Muncii, care fîlfîia deasupra primăriei.

Şi totuşi era prima revoluţie în care clasa muncitoare a fos. recunoscută pe faţă ca singura clasă capabilă de o iniţiativă socială; acest lucru l-a recunoscut chiar şi marea masă a clasei de mijloc din Paris - mici negustori, meseriaşi, comercianţi, toţi, cu excepţia marilor capitalişti. Comuna o salvase prin înţeleaptă rezolvare a acelui veşnic motiv de discordie din rîndurile clasei de mijloc: problema debitorilor şi a creditorilor[N334]. Această parte a clasei de mijloc participase în 1848 la înăbuşirea insurecţiei din iunie a muncitorilor, iar imediat după aceasta Adunarea constituantă a lăsat-o pur şi simplu la discreţia creditorilor ei[N335]. Dar acesta nu era singurul motiv pentru care se alătura acum muncitorilor. Ea îşi dădea seama că trebuie să aleagă între Comună şi imperiu, indiferent sub ce firmă ar reapare acesta. Imperiul ruinase din punct de vedere economic această parte a clasei de mijloc prin risipirea avuţiei publice, prin încurajarea speculaţiilor de bursă, prin sprijinul acordat accelerării artificiale a centralizării capitalului şi prin deposedarea, provocată de aceasta, a unei mari părţi din clasa de mijloc. Imperiul o asuprise din punct de vedere politic, o indignase din punct de vedere moral prin orgiile sale, o jignise în voltairianismul ei, însărcinînid pe frères ignorantins[N336] cu educarea copiilor ei, contrariase sentimentele ei naţionale, zvîrlind-o într-un război care, în schimbul tuturor calamităţilor provocate, i-a adus o singură compensaţie: doborîrea imperiului. Şi într-adevăr, după exodul din Paris al bandei de mari capitalişti şi demnitari bonapartişti, adevăratul partid al ordinii al clasei de mijloc a apărut sub numele de Uniune republicană[N337], s-a înrolat sub steagul Comunei şi a apărat-o de calomniile lui Thiers. Dacă recunoştinţa acestei mase din rîndurile clasei de mijloc va rezista grelelor încercări la care este supusă în prezent, rămîne de văzut.

Comuna era pe deplin întemeiată să declare ţăranilor: „victoria noastră este singura voastră speranţă!“[N338] Dintre toate minciunile ticluite la Versailles şi trîmbiţate de scribii venali ai glorioasei prese europene[N339], una dintre cele mai monstruoase era afirmaţia că adunarea „des ruraux“ ar fi reprezentat pe ţăranii francezi. E lesne de imaginat dragostei pe care o nutrea ţăranul francez pentru cei cărora după 1815 a trebuit să le plătească despăgubiri în valoare de 1 miliard[N340]! În ochii ţăranului francez, chiar şi numai existenţa latifundiarului constituie o anulare a cuceririlor sale din 1789. În 1848 burghezul împovărase parcela ţăranului cu un impozit adiţional de 45 de centime la franc, dar o făcuse în numele revoluţiei; acum a dezlănţuit războiul civil împotriva revoluţiei, pentru a arunca pe spinarea ţăranilor cea mai mare parte din povara despăgubirilor de război de 5 miliarde, pe care se obligase să le plătească prusienilor. Comuna, dimpotrivă, a declarat chiar într-una din primele ei proclamaţii că povara războiului trebuie suportată de cei care l-au provocat. Comuna ar fi scăpat ţăranul de impozitul sîngelui, i-ar fi dat o cîrmuire ieftină şi ar fi transformat lipitorile care-i sug sîngele - notarul, avocatul, portărelul şi alţi vampiri judiciari - în funcţionari comunali salariaţi, aleşi de el însuşi şi răspunzători faţă de el. Ea l-ar fi scăpat de samavolniciile guardului comunal, ale jandarmului şi ale prefectului; ea i-ar fi înlocuit pe popi care-l idiotizau prin învăţători luminaţi. Iar ţăranul francez este, înainte de toate, un om chibzuit. El ar fi considerat că este foarte raţional ca remuneraţia popii, în loc să fie percepută de perceptor, să fie numai o contribuţie benevolă în funcţie de înclinările religioase ale membrilor parohiei. Acestea erau marile binefaceri pe care dominaţia Comunei - şi numai a Comunei - le oferea ca perspectivă imediată ţăranului francez. De aceea, este de prisos să insistăm aici asupra problemelor complexe şi cu adevărat vitale, pe care numai Comuna era în stare şi trebuia neapărat să le rezolve în favoarea ţăranului; asemenea probleme erau datoriile ipotecare, care apăsau ca un coşmar asupra parcelei lui, prolétariat foncier (proletariatul agricol), care se înmulţea pe zi ce trecea, deposedarea ţăranului de această parcelă, care se înfăptuia cu o repeziciune tot mai mare datorită dezvoltării agriculturii moderne şi a concurenţei agriculturii capitaliste9).

Pe Ludovic Bonaparte l-a ales ca preşedinte al republicii ţăranul francez, dar partidul ordinii a fost acela care a creat cel de-al doilea Imperiu. În 1849 şi 1850, ţăranul francez, opunînd pe primarul său prefectului pus de guvern, pe învăţătorul său preotului pus de guvern şi pe sine însuşi jandarmului pus de guvern, a început să arate de ce avea el de fapt nevoie. Toate legile decretate de partidul ordinii în ianuarie şi februarie 1850[N341] erau, după cum mărturisea chiar el, măsuri represive îndreptate împotriva ţăranilor. Ţăranul era bonapartist pentru că el identifica marea revoluţie, cu toate avantajele pe care le comporta pentru el, cu numele lui Napoleon. Sub cel de-al doilea Imperiu, această iluzie se năruia cu repeziciune. Cum s-ar fi putut ca această prejudecată a trecutului (şi, prin esenţa ei, aceasta era potrivnică năzuinţelor adunării „des ruraux“) să reziste în faţa apelului Comunei la interesele vitale şi necesităţile imediate ale ţăranilor?

Adunarea „des ruraux“ îşi dădea foarte bine seama - şi acesta era de fapt principalul motiv de teamă a acesteia - că trei luni de relaţii nestingherite între Parisul comunarzilor şi provincii ar fi suficiente pentru a provoca o răscoală generală a ţăranilor. De aici graba ei înfrigurată de a împresura Parisul cu o blocadă poliţienească, ca şi cum ar fi fost vorba de a împiedica răspîndirea vreunei molime.

Comuna care era reprezentanta adevărată a tuturor elementelor sănătoase ale societăţii franceze şi deci o cîrmuire cu adevărat naţională, în calitatea ei de guvern al muncitorilor şi campioană îndrăzneaţă a eliberării muncii, era, totodată, internaţională în înţelesul deplin al cuvîntului. Sub ochii armatei prusiene, care anexase la Germania două provincii franceze, Comuna a anexat la Franţa pe muncitorii lumii întregi.

Cel de-al doilea Imperiu fusese un festin al escrocheriei cosmopolite; aventurierii din toate ţările se năpustiseră, la chemarea lui, pentru a lua parte la orgiile sale şi la jefuirea poporului francez. Chiar şi în momentul de faţă, mîna dreaptă a lui Thiers este Gănescu, o lichea valahă, iar mîna lui stîngă Markovski, un spion rus. Comuna a acordat tuturor străinilor cinstea de a muri pentru o cauză nemuritoare. Burghezia a reuşit ca în intervalul dintre războiul extern, pierdut din pricina trădării ei, şi războiul civil, provocat de complotul ei cu cuceritorul străin, să-şi manifeste patriotismul organizînd o adevărată hăituire de către poliţie a germanilor din Franţa. Comuna a numit un muncitor german10) în funcţia de ministru al muncii. Şi Thiers, şi burghezia, şi al doilea Imperiu au înşelat în permanenţă Polonia prin zgomotoase declaraţii de simpatie, predînd-o în realitate Rusiei şi făcînd jocul murdar al acesteia. Comuna a făcut eroicilor fii ai Poloniei11) cinstea de a-i pune în fruntea apărării Parisului. Şi pentru a marca mai pregnant începutul unei noi ere istorice, pe care era conştientă că o deschide, Comuna a doborît sub ochii prusienilor învingători, pe de o parte, şi ai armatei bonapartiste, conduse de generali bonapartişti, pe de altă parte, uriaşul simbol al gloriei războinice - coloana Vendôme.

Marea acţiune socială întreprinsă de Comună a fost însăşi existenţa ei, activitatea ei12). Măsurile ei speciale nu puteau decît să indice direcţia în care se dezvoltă guvernarea poporului de către poporul însuşi. Dintre aceste măsuri fac parte desfiinţarea muncii de noapte a muncitorilor brutari; interzicerea, sub sancţiune, a practicii curente printre patroni de a reduce, prin amenzi aplicate sub diferite pretexte, salariile muncitorilor, procedeu obişnuit prin care patronul întruneşte în una şi aceeaşi persoană funcţiile de legiuitor, judecător şi executor şi pe deasupra mai bagă şi amenzile în buzunar. O altă măsură de acelaşi fel era şi obligaţia de a se preda unor asociaţii muncitoreşti toate atelierele şi fabricile închise, indiferent dacă patronul respectiv fugise sau preferase să înceteze lucrul, acordîndu-i-se acestuia dreptul la despăgubiri.

Măsurile financiare luate de Comună, excelente prin caracterul lor raţional şi moderat, trebuiau să se limiteze la cele compatibile cu situaţia unui oraş asediat. Sub conducerea lui Haussmann[N342] marile companii bancare şi antreprenorii de construcţii au jefuit în aşa măsură Parisul, încît Comuna era cu mult mai îndreptăţită să confişte averile acestora decît a fost Ludovic Bonaparte să confişte averile familiei de Orléans. Familia Hohenzollern şi oligarhia engleză, ale căror proprietăţi provin în bună parte din jefuirea averilor bisericeşti, au fost, fireşte, foarte revoltate împotriva Comunei, care s-a ales de pe urma secularizării acestor averi doar cu 8.000 de franci13).

Guvernul de la Versailles, de îndată ce şi-a venit în fire şi a prins puteri, a început să facă uz de mijloacele cele mai violente împotriva Comunei; el a suprimat libertatea opiniei în toată Franţa, interzicînd chiar şi adunările delegaţilor oraşelor mari; a creat o reţea de spionaj la Versailles şi în întreaga Franţă care întrecea cu mult spionajul practicat în timpul celui de-al doilea Imperiu; jandarmii săi inchizitori dădeau foc tuturor ziarelor tipărite la Paris şi deschideau toate scrisorile care veneau de la Paris sau plecau la Paris; în Adunarea naţională, orice încercare, cît de timidă, de a plasa un cuvînt în apărarea Parisului era acoperită de urlete, aşa cum nu se întîmplase nici măcar în „chambre introuvable“ din 1816. Versailles-ul nu numai că ducea un război sîngeros împotriva Parisului, dar desfăşura o acţiune de corupere şi comploturi în interiorul Parisului. Oare în aceste condiţii Comuna nu şi-ar fi trădat în chip ruşinos misiunea dacă ar fi respectat toate formele convenţionale ale liberalismului ca pe timp de pace? Dacă guvernul Comunei ar fi fost la fel cu guvernul lui Thiers, ar fi existat tot atît de puţine motive pentru a suprima ziarele partidului ordinii la Paris, ca şi pentru a suprima ziarele Comunei la Versailles.

Pentru deputaţii Adunării „des ruraux“ era, fireşte, supărător faptul că, tocmai în momentul în care ei proclamau reîntoarcerea în sînul bisericii drept singurul mijloc de a salva Franţa, Comuna atee dezvăluia tainele mănăstirii de maici Picpus şi ale bisericii Saint Laurent[N343]. Faptul că Comuna destituia şi aresta pe generalii ei de îndată ce aceştia erau suspectaţi că şi-au neglijat îndatoririle nu era oare o satiră usturătoare la adresa lui Thiers, care arunca în stînga şi-n dreapta generalilor lui Bonaparte cruci ale Legiunii de onoare pentru măiestria lor în a pierde bătăliile, a semna capitulări şi a răsuci ţigarete la Wilhelmshöhe[N344]? Faptul că Comuna a exclus şi a arestat pe unul dintre membrii săi14) strecurat în rîndurile ei sub nume fals, după ce făcuse şase zile de închisoare la Lyon pentru bancrută simplă, nu era oare o palmă dată falsificatorului de acte publice Jules Favre, care pe atunci mai era ministru de externe al Franţei, mai vindea Franţa lui Bismarck şi mai dicta ordine inegalabilului guvern belgian? Dar Comuna nu avea pretenţii că este infailibilă, aşa cum aveau toate vechile guverne fără excepţie. Comuna publica dări de seamă despre şedinţele ei, făcea cunoscute acţiunile ei şi iniţia publicul în toate imperfecţiunile ei.

În orice revoluţie, alături de adevăraţii ei reprezentanţi se ridică şi oameni de altă factură. Unii dintre ei sînt supravieţuitori ai unor revoluţii anterioare, cărora le-au rămas devotaţi; aceştia nu înţeleg mişcarea actuală, dar se bucură încă de mare influenţă în rîndurile poporului datorită curajului şi cinstei lor recunoscute sau, pur şi simplu, în virtutea tradiţiei. Alţii nu-s decît nişte scandalagii, care, prin declamaţii stereotipe împotriva guvernelor aflate la putere, repetate ani de-a rîndul, au reuşit să-şi creeze o faimă de revoluţionari autentici. Astfel de oameni au apărut şi după 18 martie, şi în unele cazuri au jucat chiar un rol de seamă. Ei au frînat, atît cît le-a stat în putere, adevărata acţiune a clasei muncitoare, aşa cum oameni de acelaşi fel au frînat dezvoltarea deplină a tuturor revoluţiilor anterioare. Aceşti oameni sînt un rău inevitabil; cu timpul ei sînt înlăturaţi, dar tocmai acest timp nu i s-a dat Comunei.

Comuna a transformat Parisul în chip uluitor! Parisul desfrînat din timpul celui de-al doilea Imperiu pierise fără urmă. Capitala Franţei încetase de a mai fi locul de întîlnire al latifundiarilor englezi, al absenteiştilor irlandezi[N345], al foştilor stăpîni de sclavi şi al parveniţilor americani, al foştilor iobăgişti ruşi şi al boierilor valahi. La morgă nu se mai aducea nici un cadavru, nu se mai înregistrau spargeri nocturne, iar furturi nu se mai înlîmplau aproape de loc; era pentru prima oară de la evenimentele din februarie 1848 că străzile Parisului deveniseră iarăşi sigure, deşi nu exista nici o pază poliţienească.

„Nu se mai aude acum - apunea un membru al Comunui - de crime, jafuri şi agresiuni; s-ar zice că poliţia a luat cu ea la Versailles pe toţi prietenii ei conservatori“.

Cocotele şi-au urmat şi ele protectorii - aceşti stîlpi ai familiei, religiei şi, în primul rînd, ai proprietăţii, care o luaseră la fugă. În locul lor au ieşit din nou pe primul plan adevăratele femei ale Parisului, eroice, generoase şi pline de abnegaţie asemenea femeilor din antichitate. Muncind, gîndind, luptînd, sîngerînd, Parisul, cufundat cum era în pregătirea societăţii noi, strălucind de entuziasmul iniţiativei sale istorice, aproape că uitase de canibalii de la porţile sale.

Şi faţă în faţă cu această lume nouă din Paris se afla lumea veche din Versailles - această adunătură de ghuli15) ai tuturor regimurilor defuncte, legitimişti şi orléanişti, avizi de a se înfrupta din cadavrul naţiunii şi care tîrau după ei o liotă de republicani antediluvieni, care prin prezenţa lor în adunare susţineau rebeliunea stăpînilor de sclavi. Toţi aceştia sperau că, datorită vanităţii bătrînului Pickelhäring[N346] aflat în fruntea guvernului, republica lor parlamentară se va menţine şi parodiau revoluţia din 1789, ţinîndu-şi şedinţele cu fantome în sala Jeu-de-Paume[*]. Această adunare reprezenta tot ce îşi trăise traiul în Franţa, şi numai sprijinindu-se pe săbiile generalilor lui Ludovic Bonaparte îşi putea menţine existenţa iluzorie. Parisul însemna adevărul, Versailles-ul însemna minciuna, şi crainicul acestei minciuni era Thiers.

Thiers declară unei delegaţii de primari din departamentul Seine-et-Oise:

„Vă puteţi încrede în cuvîntul meu; nu mi l-am călcat niciodată!“,

iar adunării el îi spunea că este ,.adunarea aleasă în modul cel mai liber şi cea mai liberală pe care a avut-o vreodată Franţa“; soldăţimii sale pestriţe îi spunea că e „obiectul de admiraţie al lumii şi cea mai bună armată pe care a avut-o vreodată Franţa“, provinciilor - că bombardarea Parisului, întreprinsă din ordinul lui. este o născocire:

„Dacă s-au tras cîteva lovituri de tun, ele nu au fost trase de armata de Versailles, ci de cîţiva răsculaţi care vor să dea impresia că se bat, pe cînd în realitate nu îndrăznesc să scoată capul“[N347].

Mai tîrziu declară provinciilor:

„Artileria din Versailles nu bombardează Parisul; ea trage doar cu tunul asupra Parisului“.

Arhiepiscopului Parisului îi spunea că execuţiile şi represiunile (!) de care sînt învinuite trupele versailleze sînt minciuni sfruntate. El declară Parisului că nu vrea „decît să-l elibereze de odioşii tirani care îl asupresc“[N348] şi că Parisul Comunei n-ar fi de fapt „decît o mînă de criminali“.

Parisul lui Thiers nu era Parisul real al „gloatei“, ci un Paris imaginar, Parisul franc-fileurilor[N349], al bulevardierilor de ambele sexe, un Paris bogat, capitalist, aurit, trîndav, care se îmbulzea acum cu slugile, cu escrocii, cu adunătura lui de literaţi şi cu cocotele lui la Versailles, Saint-Denis, Rueil şi Saint-Germain, pentru care războiul civil constituia doar un intermezzo plăcut, care privea lupta prin ochean şi număra loviturile de tun jurînd pe cinstea sa şi a prostituatelor sale că spectacolul e mult mai bine pus în scenă decît a fost vreodată la teatrul Porte Saint-Martin, căci cei care cădeau erau morţi cu adevărat, ţipetele răniţilor nu erau simulate; şi în plus drama care se desfăşura sub ochii lor era o dramă istorico-mondială!

Acesta era Parisul d-lui Thiers, întocmai cum emigraţia de-la Koblenz era Franţa d-lui de Calonne[N350].

 

 

 

 

____

 

[*]. Sala de jocuri cu mingea, în care Adunarea naţională din 1789 a adoptat vestitele sale hotărîri. [Nota lui Engels la ediţia germană din 1871.]

 

 

_____

 

1). - „Trăiască Comuna!“.  - Nota trad. Editurii Politice

 

2). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 568-572, 621-628, 638-641. - Nota trad.  - Nota trad. Editurii Politice

 

3). În ediţia germană din 1871, sfîrşitul acestei fraze este întrucîtva schimbat: „puterea de stat capătă tot mai mult caracterul unei puteri publice în vederea asupririi muncii, caracterul unui instrument de dominaţie de clasă“.  - Nota red. Editurii Politice

 

4). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 573-576 şi 621.  - Nota trad. Editurii politice

 

5). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 576.  - Nota trad. Editurii politice

 

6). În ediţiile din 1871 şi 1876: eliberării muncii.  - Nota red. Editurii politice

 

7). - printr-un decret al poporului.  - Nota trad. Editurii politice

 

8). În ediţia din 1876: tendinţa.  - Nota red. Editurii politice

 

9). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 581.  - Nota trad. Editurii politice

 

10). Leo Frankel.  - Nota red. Editurii politice

 

11). Jaroslaw Dombrowski şi Walery Wróblewski.  - Nota red. Editurii politice

 

12). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 586.  - Nota trad. Editurii politice

 

13). Op. cit., p. 564. - Nota trad. Editurii politice

 

14). Blanchet.  - Nota red. Editurii politice

 

15). Ghul - demon care, potrivit credinţei populare arabe, se hrăneşte cu oameni vii şi cadavre.  - Nota trad. Editurii politice.

 

 

______

 

[N330]. „Journal Officiel de la République française“, Paris, din 21 martie 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 330, vol. 1)

 

[N331]. La 12 aprilie 1871 Marx îi scria lui Kugelmann:

„Dacă vei citi ultimul capitol al lucrării mele «Optsprezece Brumar», vei vedea că eu consider că viitoarea încercare a revoluţiei franceze nu va mai fi, ca pînă acum, trecerea aparatului birocratic-militar dintr-o mînă într-alta, ci sfărîmarea lui, şi aceasta este condiţia prealabilă a oricărei adevărate revoluţii populare pe continent. Asta încearcă şi eroicii noştri tovarăşi din Paris“.  - Nota red. Editurii Politice (nota 331, vol. 1)

 

[N332]. Girondinii - în perioada revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, partidul marii burghezii comerciale-industriale şi al celei funciare ridicate în anii revoluţiei; li s-a dat această denumire după numele departamentului Gironde, reprezentat în Adunarea legislativă şi în Convenţie de un mare număr de lideri ai acestui partid. În 1793 girondinii au luptat împotriva guvernului iacobin şi a maselor revoluţionare care-l susţineau sub lozinca apărării drepturilor departamentelor la autonomie şi federaţie.  - Nota red. Editurii Politice (nota 332, vol. 1)

 

[N333]. „Kladderadatsch“ - săptămînal satiric ilustrat; a apărut la Berlin începînd din 1848.  - Nota red. Editurii Politice (nota 333, vol. 1)

 

[N334]. Este vorba de decretul Comunei din Paris din 16 aprilie 1871 cu privire la eşalonarea pe timp de 3 ani a plăţii tuturor datoriilor şi la anularea dobînzii cuvenite la aceste datorii. Prin acest decret se uşura considerabil situaţia financiară a micii burghezii, fiind în dezavantajul marilor capitalişti, care erau creditori.  - Nota red. Editurii Politice (nota 334, vol. 1)

 

[N335]. Marx se referă la respingerea de către Adunarea constituantă, la 22 august 1848, a proiectului de lege cu privire la „concordatele prin bună înţelegere“ („concordats à l'amiable“), proiect în care se prevedea amînarea scadenţei plăţilor pentru debitorii care dovedeau că nu pot plăti din cauza stagnării în afaceri provocate de revoluţie. Ca urmare, o bună parte a micii burghezii s-a ruinat complet, ajungînd la discreţia creditorilor din marea burghezie.  - Nota red. Editurii Politice (nota 335, vol. 1)

 

[N336]. Frères ignorantins - poreclă dată ordinului religios apărut la Reims în 1680, ai cărui membri se obligau să se consacre instruirii copiilor săraci; în şcolile ordinului, elevii căpătau în special o educaţie religioasă, însuşindu-şi cunoştinţe foarte sumare în celelalte domenii. Prin folosirea acestei expresii, Marx face aluzie la nivelul scăzut şi la caracterul clerical al învăţămîntului elementar în Franţa burgheză.  - Nota red. Editurii Politice (nota 336, vol. 1)

 

[N337]. Uniunea republicană a departamentelor (Alliance républicaine des Départements) - organizaţie politică alcătuită din reprezentanţi ai păturilor mic-burgheze, originari din diferite regiuni ale Franţei, care trăiau la Paris; acţionînd sub steagul Comunei, ea chema la luptă împotriva guvernului de la Versailles şi a Adunării naţionale monarhiste, precum şi la sprijinirea Comunei din Paris în toate departamentele.  - Nota red. Editurii Politice (nota 337, vol. 1)

 

[N338]. Este vorba, probabil, de apelul Comunei din Paris „Către muncitorii de la sate“ („Au travailleur des campagnes“), publicat în aprilie-începutul lumii mai 1871 în ziarele Comunei şi editat sub formă de foaie volantă.  - Nota red. Editurii Politice (nota 338, vol. 1)

 

[N339]. Zuavi - trupe coloniale franceze recrutate în 1830 în Algeria din rîndurile populaţiei locale, completate ulterior cu francezi, păstrînd însă vechea îmbrăcăminte orientală. Zuavii erau renumiţi pentru spiritul lor de supunere.

Zuavii presei - scribii presei burgheze renumiţi pentru supunerea lor oarbă.  - Nota red. Editurii Politice (nota 339, vol. 1)

 

[N340]. Marx se referă la legea din 27 aprilie 1825, emisă de guvernul reacţionar al lui Carol al X-lea, cu privire la plata unor despăgubiri foştilor emigranţi pentru moşiile ce le-au fost confiscate în anii revoluţiei burgheze franceze. Cea mai mare parte din aceste despăgubiri, care se ridicau la aproximativ 1 miliard de franci şi erau plătite sub forma unei rente de stat de 3%, erau acordate înaltei aristocraţii de la curte şi marilor proprietari funciari ai Franţei.  - Nota red. Editurii Politice (nota 340, vol. 1)

 

[N341]. Este vorba de decretul cu privire la împărţirea Franţei în districte militare, în fruntea cărora se aflau reacţionarii notorii, învestiţi cu cele mai largi împuterniciri; de legea cu privire la dreptul preşedintelui republicii de a-i înlocui şi numi pe primari; de legea cu privire la învăţătorii de la sate, puşi sub controlul prefecţilor; de legea cu privire la învăţămîntul public, prin care se intensifica influenţa clerului asupra orientării învăţămîntului. Marx a caracterizat aceste legi în lucrarea „Luptele de clasă în Franţa. 1848- 1850“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7. Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 89).  - Nota red. Editurii Politice (nota 341, vol. 1)

 

[N342]. În deceniile al 6-lea şi al 7-lea ale secolului trecut, prefectul departamentului Sena, Haussmann, a dispus efectuarea unor lucrări de mari proporţii pentru schimbarea înfăţişării Parisului. Paralel cu lucrările de înfrumuseţare a cartierelor aristocrate, au fost lărgite unele străzi şi s-au construit altele noi, drepte, care să permită trupelor guvernamentale, în cazul unor revoluţii populare, să amplaseze pe ele artilerie. Din mijloacele puse la dispoziţie în acest scop de către stat, Haussmann şi subalternii săi au delapidat sume enorme.  - Nota red. Editurii Politice (nota 342, vol. 1)

[N343]. În ziarul „Le Mot d'Ordre“ din 5 mai 1871 au fost relatate fapte care dovedeau fărădelegile ce se săvîrşeau în mănăstiri. În urma cercetărilor întreprinse la mănăstirea Picpus din suburbia Saint-Antoine a ieşit la iveală ca numeroase călugăriţe au fost închise ani de-a rîndul în chilii, s-au găsit instrumente de tortură, în biserica Saint Laurent a fost găsit un cimitir secret, mărturie a crimelor săvîrşite. Aceste fapte au fost aduse la cunoştinţa opiniei publice şi în broşura „Les Crimes des congrégations religieuses“, scoasă de Comună în scopul propagandei antireligioase.  - Nota red. Editurii Politice (nota 343, vol. 1)

 

[N344]. Răsucirea ţigaretelor (pentru uzul propriu) era la Wilhelmshöhe una din îndeletnicirile principale ale prizonierilor (vezi şi adnotarea 263).  - Nota red. Editurii Politice (nota 344, vol. 1)

 

[N345]. Absenteişti (de la cuvîntul „absent“) - mari proprietari funciari irlandezi care nu trăiau, de regulă, pe proprietăţile lor şi îşi risipeau în străinătate veniturile obţinute fără trudă. Administrarea bunurilor lor era lăsată în seama arendaşilor sau a speculanţilor intermediari, care, la rîndul lor, le dădeau în subarendă în condiţii înrobitoare micilor arendaşi.  - Nota red. Editurii Politice (nota 345, vol. 1)

 

[N346]. Pickelhäring - numele unui mascărici dintr-o veche comedie germană..  - Nota red. Editurii Politice (nota 346, vol. 1)

 

[N347]. „Le Temps“ din 19 aprilie 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 347, vol. 1)

 

[N348]. „Journal Officiel de la République française“, Versailles, din 5 mai 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 348, vol. 1)

 

[N349]. Francs-fileurs (textual „fugari liberi“) - poreclă ironică dată burghezimii pariziene, care a fugit din oraş în timpul asediului lui. Ironia acestei porecle consta în consonanţa cu cuvîntul „francs-tireurs“ (trăgători liberi) - denumirea partizanilor francezi, care au participat activ la luptă împotriva prusienilor.  - Nota red. Editurii Politice (nota 349, vol. 1)

 

[N350]. Emigraţia de la Koblenz - în timpul revoluţiei burgheze franceze de la sfirşitul secolului al XVIII-lea, Koblenz era centru al emigranţilor nobili monarhişti şi al pregătirii unei intervenţii împotriva Franţei revoluţionare; la Koblenz se afla guvernul emigrant în frunte cu de Calonne, reacţionar înveterat, fost ministru al lui Ludovic al XVI-lea; acest guvern era sprijinit de statele feudale-absolutiste.  - Nota red. Editurii Politice (nota 350, vol. 1)


 

 

 

IV

 

Prima încercare a conjuraţiei stăpînilor de sclavi de a supune Parisul prin ocuparea lui de către prusieni a eşuat din cauza refuzului lui Bismarck. A doua încercare, făcută la 18 martie, s-a soldat cu înfrîngerea armatei şi cu fuga guvernului la Versailles, unde întregul aparat administrativ a fost nevoit să-l urmeze. Simulînd tratative de pace cu Parisul, Thiers a cîştigat timp pentru a pregăti războiul împotriva Parisului. Dar de unde să ia o armată? Rămăşiţele regimentelor de linie aveau un efectiv redus şi nu prezentau siguranţă. Apelurile insistente adresate de Thiers provinciilor de a trimite în ajutorul Versailles-ului Gărzile naţionale şi voluntarii s-au lovit de un refuz net. Numai Bretagne a trimis o mînă de chouans[N351], care luptau sub steagul alb avînd fiecare pe piept un petic de pînză albă, pe care era brodată inima lui Iisus. Lozinca lor de luptă era: „Vive le roi!“ („Trăiască regele!“). Thiers a fost deci nevoit să adune în grabă o ceată pestriţă, formată din marinari, soldaţi din infanteria marină, zuavi pontificali, jandarmi de-ai lui Valentin, poliţişti şi mouchards1) de-ai lui Pietri. Această armată ar fi fost totuşi ridicol de neînsemnată fără prizonierii de război din armata lui Bonaparte, care soseau treptat, treptat fiind eliberaţi de Bismarck, astfel încît numărul lor să fie suficient, pe de o parte, pentru a întreţine războiul civil, iar pe de altă parte pentru a menţine Versailles-ul într-o dependenţă servilă faţă de Prusia. În decursul acestui război, poliţia versailleză era însărcinată să supravegheze armata versailleză, iar jandarmii trebuiau să antreneze această armată, expunîndu-se primii în locurile cele mai primejdioase. Forturile, care cădeau nu erau cucerite, ci cumpărate. Eroismul apărătorilor Comunei l-a convins pe Thiers că rezistenţa Parisului nu putea fi înfrîntă nici de geniul lui strategic şi nici de baionetele de care dispunea.

În timpul acesta, relaţiile lui cu provincia deveneau din ce în ce mai încordate. Nici o adeziune nu sosea la Versailles ca să-i încurajeze pe Thiers şi adunarea lui „des ruraux“. Dimpotrivă. Din toate părţile soseau delegaţii şi adrese care cereau, pe un ton care nu era cîtuşi de puţin respectuos, împăcarea cu Parisul pe baza recunoaşterii fără echivoc a republicii, a confirmării libertăţilor comunale şi a dizolvării Adunării naţionale, al cărei mandat expirase. Ele soseau în număr atît de mare, încît Dufaure, ministrul de justiţie al lui Thiers, printr-o circulară trimisă la 23 aprilie, a ordonat procurorilor să considere „chemarea la împăcare“ drept crimă! Dîndu-şi seama cît de lipsită de perspectiva este campania sa împotriva Parisului, Thiers a luat hotărîrea de a schimba tactica şi a fixa pentru ziua de 30 aprilie alegeri comunale în toată ţara pe baza noii legi municipale impuse de el Adunării naţionale. Bazîndu-se ici pe intrigile prefecţilor săi, colo pe măsurile de intimidare ale poliţiei sale, era încredinţat că prin votul provinciei va putea da Adunării naţionale autoritatea morală pe care aceasta nu o avusese niciodată şi că, în sfîrşit, va obţine din partea provinciei puterea materială pentru a învinge Parisul.

Chiar de la început Thiers socotise necesar să completeze războiul banditesc împotriva Parisului, glorificat în propriile sale buletine, precum şi încercările miniştrilor săi de a instaura în toată Franţa un nou regim de teroare, printr-o mică comedie a împăcării, prin care urmărea mai multe scopuri. Această comedie era menită să inducă în eroare provincia, să atragă de partea sa clasele de mijloc din Paris şi, în primul rînd, să dea prilej pretinşilor republicani din Adunarea naţională să-şi ascundă trădarea săvîrşită de ei faţă de Paris prin încrederea în Thiers. La 21 martie, pe cînd încă nu avea armată, Thiers declarase Adunări naţionale:

“Orice-ar fi, nu voi trimite armată împotriva Parisului“.

La 27 martie el a declarat din nou:

“Cînd am ocupat această funcţie, republica era un fapt împlinit şi sînt ferm hotărît s-o menţin“[N352].

În realitate însă, în numele republicii, el a înăbuşit revoluţia la Lyon şi la Marsilia[N353], în timp ce la Versailles adunarea „des ruraux“ întîmpina cu urlete sălbatice simpla invocare a numelui ei. După acest act de bravură, el a redus „faptul împlinit“ la nivelul unui fapt ipotetic. Principii de Orléans, pe care din precauţie îi îndepărtase din Bordeaux, puteau acum, printr-o violare flagrantă a legii, să-şi urzească în voie intrigile la Dreux. Condiţiile despre care vorbea Thiers în cursul nesfîrşitelor sale întrevederi cu delegaţii Parisului şi ai Provinciei, oricît de diferite erau declaraţiile lui ca ton şi ca nuanţă, schimbîndu-se în funcţie de timp şi de împrejurări, întotdeauna se reduceau la afirmaţia că trebuie să se răzbune pe „cei cîţiva criminali vinovaţi de asasinarea lui Clément Thomas şi a lui Lecomte“. Se subînţelege, desigur, că Parisul şi Franţa trebuie să recunoască fără rezervă că d-l Thiers însuşi întruchipează cea mai bună dintre republici, aşa cum Thiers însuşi recunoscuse, în 1830, că Ludovic-Filip întruchipează cea mai bună dintre republici. Şi chiar şi aceste concesii, el nu numai că avea grijă să le facă îndoielnice prin comentariile oficiale făcute de miniştrii lui în Adunarea naţională, dar mai acţiona şi prin Dufaure. Dufaure, acest vechi avocat orléanist, a jucat întotdeauna rolul de judecător suprem în perioadele de stare excepţională, şi acum, în 1871, sub Thiers, ca şi în 1839, sub Ludovic-Filip şi în 1849 sub preşedinţia lui Ludovic Bonaparte[N354]. Cînd nu era ministru se îmbogăţea apărîndu-i pe capitaliştii parizieni şi-şi constituia un capital politic pledînd împotriva legilor pe care chiar el le introdusese. Iar acum nu se mulţumea să treacă în mare grabă prin Adunarea naţională un şir de legi cu caracter represiv, care, după căderea Parisului, aveau să desfiinţeze pînă şi ultimele rămăşiţe ale libertăţilor republicane în Franţa[N355], ci lăsa să se întrevadă soarta viitoare a Parisului prin următoarea măsură: el a simplificat procedura curţilor marţiale[N356], care i se părea prea complicată, întocmind o nouă lege draconică cu privire la deportări. Revoluţia din 1848 desfiinţase pedeapsa cu moartea pentru crime politice, înlocuind-o cu deportarea. Ludovic-Napoleon n-a cutezat, cel puţin pe faţă, să reintroducă domnia ghilotinei. Adunarea „des ruraux“, care nu îndrăznea încă nici măcar să insinueze că în ochii ei parizienii nu sînt nişte rebeli, ci nişte asasini, a fost, aşadar, nevoită să-şi limiteze răzbunarea proiectată împotriva Parisului la noua lege cu privire la deportări a lui Dufaure. În aceste condiţii, Thiers nu ar fi putut juca atîta timp comedia împăcării decît dacă această comedie n-ar fi provocat - ceea ce şi urmărea el de fapt - furia turbată a deputaţilor adunării „des ruraux“, a căror minte de rumegătoare nu pricepea nici acest joc şi nici necesitatea ipocriziei, a duplicităţii şi tergiversărilor lui Thiers.

În vederea alegerilor comunale care urmau să aibă loc la 30 aprilie, în ziua de 27 Thiers a jucat una dintre marile lui scene de împăcare. Revărsînd un potop de fraze sentimentale, el a exclamat de la tribuna Adunării naţionale:

„Nu există decît un singur complot împotriva republicii, acesta este complotul Parisului, care ne sileşte să vărsăm sînge francez. Dar repet încă şi încă o dată: să pună jos aceste arme nelegiuite cei care le-au ridicat, şi noi, renunţînd la pedeapsă vom încheia imediat un act de pace, de la care va fi exclus doar mănunchiul de criminali“.

La întreruperile vehemente ale deputaţilor adunării „des ruraux“ el a răspuns:

„Spuneţi-mi, domnilor, vă rog stăruitor, n-am dreptate ? Vă pare realmente rău că am putut spune pe bună dreptate că nu există decît un mănunchi de criminali ? Nu e oare o fericire în toată nenorocirea noastră că oamenii care au fost în stare să verse sîngele generalilor Clément Thomas şi Lecomte constituie rare excepţii?“[N357]

Franţa rămînea însă surdă la discursurile lui Thiers, care se legăna cu speranţa că-i va vrăji pe toţi cu cîntecul său de sirenă parlamentară. Din toate cele 700.000 de locuri de consilieri comunali aleşi în cele 35.000 de comune rămase Franţei, legitimiştii, orleaniştii şi bonapartiştii laolaltă n-au obţinut nici măcar 8.000. Rezultatul celui de-al doilea scrutin care a urmat le-a fost şi mai ostil. Adunarea naţională nu numai că nu a primit din partea provinciilor puterea materială de care avea atîta nevoie, dar a pierdut orice drept de a juca rolul de forţă morală: dreptul de a se considera exponenta voinţei generale a Franţei. Şi, pentru a desăvîrşi înfrîngerea, consiliile comunale nou alese ale tuturor oraşelor Franţei ameninţau adunarea uzurpatoare de la Versailles cu o contraadunare la Bordeaux.

Acum sosise pentru Bismarck momentul mult aşteptat al unei intervenţii hotărîte. El a poruncit lui Thiers pe un ton de stăpîn să trimită imediat împuterniciţi la Frankfurt pentru încheierea definitivă a păcii. Supunîndu-se umil ordinului dat de domnul şi stăpînul său, Thiers s-a grăbit să trimită pe credinciosul său Jules Favre, însoţit de Pouyer-Quertier. Acest Pouyer-Quertier era un fabricant textilist “de vază“ din Rouen, partizan înfocat, ba chiar servil, al celui de-al doilea Imperiu, căruia nu avusese niciodată să-i impute ceva în afară de tratatul comercial încheiat cu Anglia[N358], care dăuna intereselor lui de fabricant. De îndată ce s-a instalat la Bordeaux ca ministru de finanţe al lui Thiers, el a atacat acel „nelegiuit“ tratat, făcînd aluzii la o iminentă anulare a lui, şi a avut chiar neruşinarea, ce-i drept zadarnică (fiindcă nu ceruse aprobarea lui Bismarck), să încerce reintroducerea imediată a vechilor taxe protecţioniste împotriva Alsaciei, ceea ce, spunea el, nu contravine nici unui tratat internaţional în vigoare. Omul acesta, care considera contrarevoluţia ca un mijloc de a reduce salariile la Rouen, iar cedarea provinciilor franceze ca un mijloc de a majora preţul mărfurilor sale în Franţa, nu era oare predestinat să fie tovarăşul demn al lui Jules Favre în ultima trădare care avea să încununeze întreaga operă a acestuia?

Cînd această simpatică pereche de împuterniciţi a sosit la Frankfurt, Bismarck, pe un ton răstit şi autoritar, i-a pus să aleagă: „Sau restaurarea imperiului, sau acceptarea necondiţionată a condiţiilor mele de pace!“ Aceste condiţii prevedeau termene mai scurte de plată a despăgubirilor de război şi menţinerea ocupaţiei forturilor pariziene de către trupele prusiene pînă cînd Bismarck se va declara satisfăcut de situaţia din Franţa. Astfel, Prusia a fost recunoscută arbitru suprem în chestiunile interne ale Franţei! În schimb, pentru a distruge Parisul, Bismarck a declarat că este gata să elibereze trupele bonapartiste prizoniere şi să le acorde şi sprijinul direct al trupelor împăratului Wilhelm. Ca o garanţie a bunei sale credinţe el fixa termenul de plată al primei rate a despăgubirilor în funcţie de „pacificarea“ Parisului. Thiers şi mandatarii lui s-au repezit, fireşte, cu lăcomie asupra acestei momeli. La 10 mai au semnat tratatul de pace, care la 18 mai, datorită străduinţelor lor, a fost deja ratificat de Adunarea naţională.

În intervalul dintre încheierea păcii şi sosirea prizonierilor bonapartişti, Thiers s-a simţit cu atît mai obligat să-şi reia comedia împăcării, cu cît acoliţii săi republicani aveau mare nevoie să găsească un pretext ca să închidă ochii în faţa pregătirilor pentru masacrul de la Paris. Încă la 8 mai el a răspuns unoi delegaţii alcătuite din mic-burghezi veniţi să-l convingă să ajungă la o împăcare:

“De îndată ce insurgenţii se vor fi hotărît să capituleze, porţile Parisului vor sta timp de o săptămînă larg deschise pentru toată lumea, cu excepţia asasinilor generalilor Clément Thomas şi Lecomte“.

După cîteva zile, cînd adunarea „des ruraux“ i-a cerut cu vehemenţă socoteală pentru această promisiune, el s-a eschivat de la un răspuns, dar a adăugat foarte semnificativ:

„Vă spun că printre dv. sînt unii nerăbdători care prea se grăbesc. Să mai aştepte 8 zile -, la sfîrşitul acestor 8 zile nu va mai fi nici o primejdie, iar sarcina ce-o vor avea de îndeplinit va fi la înălţimea curajului şi a capacităţii lor“[N359].

De îndată ce Mac-Mahon i-a putut promite că va intra in scurt timp în Paris, Thiers a declarat Adunării naţionale că:

“va intra în Paris cu legea în mînă şi că le va cere mizerabililor care au jertfit viaţa atîtor soldaţi şi au distrus monumente publice să-şi ispăşească crimele“.

Cînd momentul hotărîtor era aproape, el a declarat Adunării naţionale că „va fi fără milă“; Parisului i-a spus că sentinţa i-a şi fost rostită; iar bandiţilor lui bonapartişti le-a declarat că statul le permite să se răzbune împotriva Parisului după pofta inimii. La sfîrşit, cînd la 21 mai trădarea a deschis generalului Douay porţile Parisului, Thiers a dezvăluit la 22 mai adunării „des ruraux“ „ţinta“ comediei sale de împăcare pe care ei se încăpăţînaseră atîta vreme s-o înţeleagă greşit.

„V-am spus acum cîteva zile că ne apropiem de ţintă; astăzi vin să vă spun că ţinta a fost atinsă. În sfîrşit ordinea, justiţia şi civilizaţia au învins“[N360].

Da, au învins. Civilizaţia şi justiţia orînduirii burgheze apar în adevărata lor lumină lugubră de îndată ce sclavii şi asupriţii acestei orînduiri se răzvrătesc împotriva stăpînilor lor. Atunci, din această civilizaţie şi justiţie nu mai rămîne decît barbarie nedeghizată şi răzbunare în dispreţul legii. Fiecare nouă criză în lupta de clasă dintre acaparatorii avuţiei şi cei care o produc face ca acest fapt să iasă şi mai limpede la iveală. Pînă şi ororile săvîrşite de burghezi în iunie 1848 pălesc în faţa nemaipomenitelor atrocităţi din 1871. Eroismul plin de abnegaţie cu care întregul popor parizian - bărbaţi, femei şi copii - a continuat să lupte timp de încă 8 zile după intrarea versaillezilor oglindeşte măreţia cauzei lui, tot atît de limpede cum oglindesc sălbaticele nelegiuiri ale soldăţimii spiritul propriu acelei civilizaţii ai cărei apărători şi răzbunători năimiţi sînt. Admirabilă este într-adevăr civilizaţia căreia i se pune problema grea cum să se descotorosească de mormanele de cadavre ale oamenilor ucişi de ea după ce lupta se terminase.

Pentru a găsi o analogie purtării lui Thiers şi a sîngeroşilor lui copoi, trebuie să ne întoarcem la vremurile lui Sulla şi ale celor două triumvirate romane[N361]. Acelaşi măcel în masă săvîrşit cu sînge rece; aceleaşi asasinate comise fără a se ţine seamă de vîrstă şi sex; acelaşi sistem de torturare a prizonierilor; aceeaşi prigoană, dar de astă dată împotriva unei clase întregi; aceeaşi vînătoare sălbatică dezlănţuită împotriva conducătorilor care se ascundeau, ca nu cumva să scape vreunul; aceleaşi denunţuri împotriva adversarilor politici şi personali; aceeaşi nepăsare în măcelărirea unor oameni cu totul străini de luptă. Singura deosebire constă în aceea că romanii nu aveau mitraliere pentru a extermina proscrişii în masă şi nu păşeau cu „legea în mînă“ şi cu lozinca „civilizaţiei“ pe buze.

Şi după toate aceste orori, aruncaţi o privire şi asupra celuilalt aspect, şi mai dezgustător, al acestei civilizaţii burgheze, aşa cum reiese din descrierea propriei sale prese!

“În depărtare se mai aud încă împuşcături izolate - scrie corespondentul parizian al unui ziar conservator din Londra - şi răniţi lipsiţi de îngrijire îşi dau sfîrşitul pe lespezile funerare din cimitirul Pere Lachaise, 6.000 de insurgenţi rătăcesc, cuprinşi de desperare şi groază, în labirintul catacombelor, şi pe străzi se mai pot vedea nenorociţi duşi spre a fi seceraţi în masă cu mitralierele. Într-un asemenea moment e revoltător să vezi cafenelele pline de oameni care beau absint, joacă biliard şi domino; e revoltător să vezi femei desfrînate lăfăindu-sa pe bulevarde şi să auzi cum liniştea nopţii e tulburată de larma chefurilor din separeurile restaurantelor de lux!“

D-l Edouard Hervé scrie în „Journal de Paris“[N362], ziar versaillez suprimat de Comună:

„Felul în care populaţia (!) Parisului şi-a manifestat ieri bucuria a fost într-adevăr mai mult decît frivol, şi ne temem că pe măsură ce trece timpul lucrurile se vor înrăutăţi tot mai mult. Parisul are un aspect sărbătoresc, ceea ce este cu totul deplasat, şi, dacă nu vrem să merităm denumirea de Parisiens de la decadence2) trebuie să punem capăt acestei stări de lucruri“.

Şi apoi citează un pasaj din Tacitus:

„Şi, a doua zi după acea luptă îngrozitoare şi chiar înainte ca ea să fi fost pe deplin terminată, Roma, ticăloşită şi depravată, a început să se tăvălească din nou în mocirla desfrîului care îi distrugea trupul şi îi pîngărea sufletul - alibi proelia et vulnera, alibi balneae popinaeque (aici încăierări şi vărsare de sînge, dincolo oameni în băi şi în cîrciumi)“[N363].

D-l Hervé uită doar un singur lucru, şi anume că „populaţia Parisului“ despre care vorbeşte el nu este decît populaţia Parisului lui Thiers, a franc-fileurilor care se întorceau cu duiumul de la Versailles, Saint-Denis, Rueil şi Saint-Germain; acesta este într-adevăr Parisul „epocii de decadenţă“.

În toate triumfurile ei sîngeroase asupra luptătorilor plini de abnegaţie pentru o societate nouă şi mai bună, această civilizaţia scelerată, bazată pe înrobirea muncii, acoperă gemetele victimilor ei cu un torent de calomnii, pe care ecoul le repetă în lumea întreagă. Calmul Paris muncitoresc, Parisul Comunei, este deodată prefăcut de către aceşti cîini de pază ai „ordinii“ însetaţi de sînge într-un pandemoniu. Şi ce spune raţiunii burghezilor din toate ţările această monstruoasă transformare ? Nimic altceva decît că Comuna a conspirat împotriva civilizaţiei! Poporul Parisului se sacrifică cu entuziasm pentru Comună; numărul morţilor săi este mai mare decît în oricare luptă anterioară. Ce dovedeşte aceasta? Nimic altceva decît că Comuna nu este guvernarea proprie a poporului, ci uzurparea puterii de către cîţiva criminali! Femeile Parisului îşi dau bucuroase viaţa pe baricade sau la locul de execuţie. Ce dovedeşte aceasta? Nimic altceva decît că demonul Comunei a făcut din ele nişte Megere şi Hecate! Moderaţia Comunei, în timpul celor două luni de dominaţie deplină, nu-şi găseşte asemănare decît în eroismul apărării ei. Ce dovedeşte aceasta? Nimic altceva decît că, sub masca moderaţiei şi a omeniei, Comuna şi-a ascuns cu grijă diabolica ei sete de sînge pentru a-i da frîu liber în ceasul agoniei!

În actul său eroic de jertfire de sine, Parisul muncitoresc a fost nevoit să lase pradă flăcărilor clădiri şi monumente. Cînd cei ce înrobesc proletariatul îi sfîrtecă în fîşii trupul viu, să nu se aştepte că vor intra triumfători în reşedinţele lor neatinse. Guvernul de la Versaiilles ţipă: „Au dat foc!“ şi le şopteşte gealaţilor săi, pînă în satele cele mai îndepărtate, cuvîntul de ordine de a porni vînătoarea împotriva tuturor adversarilor, aceşti incendiatori de profesie. Burghezia din întreaga lume priveşte cu satisfacţie măcelărirea în masă a oamenilor după bătălie, dar se revoltă cînd “sînt profanate“ cărămizile şi tencuiala!

Cînd guvernele dau flotelor lor de război permisiunea oficială „să ucidă, să dea foc şi să distrugă“, este aceasta o permisiune de incendiere? Cînd trupele britanice au dat în mod absurd foc Capitoliului din Washington şi palatului de vară al împăratului Chinei[N364], a fost aceasta o incendiere? Cînd prusienii, nu din considerente militare, ci numai din răzbunare, au dat foc, stropind casele cu gaz, unor oraşe ca Châteaudun şi unui mare număr de sate, a fost aceasta o incendiere? Cînd Thiers, timp de şase săptă-mîni, a bombardat Parisul, afirmînd că vrea să dea foc numai caselor locuite, a fost aceasta o incendiere? - În război focul este o armă la fel de legitimă ca oricare alta. Clădirile ocupate de duşman sînt bombardate spre a fi incendiate. Dacă apărătorii sînt nevoiţi să părăsească clădirile, ei înşişi le dau foc pentru ca atacanţii să nu se poată instala în ele. Soarta inevitabilă a clădirilor situate pe frontul de luptă al tuturor armatelor regulate din lume a fost întotdeauna să fie incendiate. Dar în războiul celor înrobiţi împotriva asupritorilor lor, singurul război drept pe care îl cunoaşte istoria, asemenea măsuri sînt considerate cu desăvîrşire inadmisibile! Comuna a recurs la incendii ca la o armă defensivă în sensul cel mai strict al cuvîntului. Ea a folosit-o pentru ca trupele versailleze să nu poată intra pe străzile lungi şi drepte, deschise special de Haussmann pentru tirul artileriei; ea a folosit-o pentru a-şi acoperi retragerea, întocmai cum versaillezii, pentru a înainta, au întrebuinţat grenadele, care au distrus cel puţin tot atîtea case cîte au distrus incendiile Comunei. Nici acum nu se ştie bine care clădiri au fost incendiate de apărători şi care de atacanţi. Iar apărătorii au recurs la incendii abia atunci cînd trupele versailleze au început măcelărirea în masă a prizonierilor. În plus, Comuna anunţase cu mult înainte că, dacă va fi împinsă la extrem, se va îngropa sub dărîmăturile Parisului, făcînd din Paris o a doua Moscovă; la fel făgăduise şi guvernul apărării naţionale, dar numai pentru a-şi masca trădarea. Tocmai în acest scop pregătise Trochu o rezervă de petrol. Comuna ştia că adversarilor ei nu le pasă cîtuşi de puţin de viaţa poporului din Paris, dar că în schimb le pasă foarte mult de propriile lor imobile din Paris. Iar Thiers, la rîndul său, declarase că răzbunarea lui va fi necruţătoare. De îndată ce, pe de o parte, armata lui era gata de luptă şi, pe de altă parte prusienii au închis drumul, el a strigat: „voi fi fără milă! Ispăşirea va fi totală, judecata necruţătoare“. Dacă muncitorii parizieni s-au făcut vinovaţi de vandalism, acesta a fost vandalism al unei apărări desperate şi nu vandalism al triumfului, ca acela de care s-au făcut vinovaţi creştinii care au distrus nepreţuitele opere de artă ale antichităţii păgîne; şi chiar şi acest vandalism a fost justificat de istoriografi ca un moment inevitabil şi relativ lipsit de importanţă în lupta gigantică dintre societatea nouă, care se năştea, şi cea veche, care se descompunea. Şi cu atît mai puţin aceste măsuri ale muncitorilor parizieni puteau fi comparate cu vandalismul lui Haussmann, care a măturat Parisul istoric pentru a face loc Parisului bulevardierilor.

Dar executarea de către Comună a celor 64 de ostatici în frunte cu arhiepiscopul Parisului! - Burghezia şi armata ei au reintrodus în iunie 1848 un obicei de mult dispărut din practica războiului: împuşcarea prizonierilor lipsiţi de apărare. De atunci, acest obicei sălbatic a fost practicat, într-o măsură mai mare sau mai mică, ori de cîte ori era înăbuşită o răscoală populară în Europa şi în India - o dovadă evidentă că acest obicei însemna un adevărat „progres al civilizaţiei“! Pe de altă parte, prusienii au reintrodus în Franţa obiceiul de a lua ostatici - oameni nevinovaţi care răspundeau cu viaţa lor pentru acţiunile altora. Cînd Thiers, după cum am văzut, a introdus chiar de la începutul luptei obiceiul uman de a-i împuşca pe prizonierii comunarzi, Comunei nu i-a rămas altă alegere pentru a apăra viaţa acestor prizonieri decît să recurgă la obiceiul prusac de a lua ostatici. Versaillezii continuînd totuşi să împuşte prizonieri, condamnau prin aceasta la moarte mereu pe alţi ostatici din rîndurile lor. Cum mai puteau fi ei cruţaţi după baia de sînge prin care pretorienii lui Mac-Mahon şi-au serbat intrarea în Paris? Oare şi suprema măsură de apărare împotriva sălbăticiei necruţătoare a guvernului burghez - luarea de ostatici - trebuia să ajungă o simplă bătaie de joc? Adevăratul ucigaş al arhiepiscopului Darboy este Thiers. Comuna a propus în repetate rînduri ca, în schimbul lui Blanqui care se afla în mîinile lui Thiers, să-i elibereze pe arhiepiscop şi pe mulţi alţi preoţi. Dar Thiers a refuzat cu încăpăţînare. El ştia că în persoana lui Blanqui i-ar da Comunei un conducător, pe cînd arhiepiscopul i-ar putea fi mult mai de folos în calitate de cadavru. În privinţa asta Thiers l-a imitat pe Cavaignac. Cu ce strigăte de indignare i-a învinuit în iunie 1848 Cavaignac cu ai săi „oameni ai ordinii“ pe insurgenţi de uciderea arhiepiscopului Affre! În realitate, ei ştiau prea bine că arhiepiscopul fusese împuşcat de soldaţii ordinii. Jacquement, vicarul general al arhiepiscopului, le înmînase o declaraţie în sensul acesta imediat după săvîrşirea acestei fapte.

Acest cor al calomniei, pe care partidul ordinii nu uită niciodată să-l intoneze împotriva victimelor sale la orgiile sîngeroase pe care le pune la cale, dovedeşte doar că burghezul de azi se consideră urmaşul de drept al seniorului feudal de odinioară, care se considera în drept să folosească orice armă împotriva plebeului, în timp ce însuşi faptul că plebeul avea în mîna sa o armă constituia o crimă.

Complotul clasei dominante în vederea înăbuşirii revoluţiei cu ajutorul unui război civil dus sub protecţia cotropitorului străin - complot a cărui desfăşurare am urmărit-o începînd de la 4 septembrie şi pînă la intrarea pretorienilor lui Mac-Mahon prin poarta St. Cloud - a culminat cu măcelul de la Paris. Bismarck priveşte cu satisfacţie ruinele Parisului, pe care le consideră, poate, primul pas spre distrugerea generală a oraşelor mari, la care a visat încă de pe vremea cînd era un simplu rural în „chambre introuvable“ a Prusiei din 1849[N365]. El priveşte cu satisfacţie cadavrele proletariatului parizian. Pentru el aceasta nu înseamnă numai lichidarea revoluţiei, ci şi lichidarea Franţei, care acum este cu adevărat decapitată, şi este decapitată chiar de guvernul francez. Cu superficialitatea caracteristică tuturor oamenilor de stat copleşiţi de succese, el nu vede decît aspectul exterior al acestui monstruos eveniment istoric. Cînd oare s-a mai văzut în istorie un învingător care să-şi încununeze victoria devenind nu numai jandarmul, dar şi spadasinul plătit al guvernului învins? Între Prusia şi Comuna din Paris nu era război. Dimpotrivă, Comuna acceptase condiţiile preliminare de pace, iar Prusia se declarase neutră. Prusia nu era deci parte beligerantă. Ea a procedat ca un spadasin, ca un spadasin laş, căci nu-şi asuma nici un risc; ca un spadasin plătit, pentru că condiţionase dinainte plata sumei de 500.000.000, preţul asasinatului, de căderea Parisului. Şi astfel a ieşit la iveală adevăratul caracter al războiului pe care providenţa îl decretase pentru pedepsirea Franţei nelegiuite şi destrăbălate de către cucernica şi virtuoasa Germanie! Şi această nemaipomenită încălcare, chiar din punctul de vedere al juriştilor vechii societăţi, a dreptului internaţional, în loc să determine guvernele „civilizate“ ale Europei să înfiereze în faţa popoarelor criminalul guvern prusian, care era un simplu instrument al cabinetului de la Petersburg, le face doar să stea pe gînduri dacă cele cîteva victime scăpate din dublul cordon din jurul Parisului nu ar trebui cumva predate şi ele călăului din Versailles!

După terminarea celui mai îngrozitor război din epoca modernă, armata învingătoare şi cea învinsă se coalizează pentru a măcelări împreună proletariatul; acest eveniment nemaipomenit nu înseamnă, aşa cum credea Bismarck, înfrîngerea definitivă a noii societăţi care-şi croieşte drum, ci este o dovadă a totalei descompuneri a vechii societăţi burgheze. Cel mai înalt avînt eroic de care mai era în stare societatea veche era războiul naţional; acum acesta se vădeşte a fi o simplă înşelăciune a guvernului, prin care el nu urmăreşte decît să mai amîne lupta de clasă, dar, de îndată ce lupta de clasă ia forma unui război civil, această înşelăciune este spulberată. Dominaţia de clasă nu se mai poate ascunde îndărătul uniformei naţionale; guvernele naţionale fac cauză comună în faţa proletariatului!

După duminica rusaliilor din 1871, între muncitorii Franţei şi cei care acaparează produsul muncii acestora nu mai poate fi nici pace, nici armistiţiu. S-ar putea ca pentru un timp ambele clase să simtă apăsarea mîinii de fier a unei soldăţimi mercenare. Dar în mod inevitabil lupta dintre ele va izbucni din nou şi va lua proporţii tot mai mari, şi cine va ieşi în cele din urmă învingător: cei cîţiva acaparatori sau majoritatea covîrşitoare a celor ce muncesc, în această privinţă nu poate exista nici o îndoială. Iar muncitorii francezi nu reprezintă decît avangarda întregului proletariat contemporan.

Guvernele europene care şi-au demonstrat în faţa Parisului caracterul internaţional al dominaţiei de clasă, ţipă cît le ţine gura că Asociaţia Internaţională a Muncitorilor - adică organizarea internaţională a muncii împotriva conjuraţiei cosmopolite a capitalului - e principala cauză a tuturor acestor nenorociri. Thiers aduce acestei organizaţii acuzaţia că este un despot al muncii, care se dă drept eliberatorul ei. Picard a ordonat să se interzică orice legături între membrii din Franţa ai Internaţionalei şi cei din străinătate; contele Jaubert, vechiul şi mumificatul complice al lui Thiers din 1835, a declarat că stîrpirea ei trebuie să fie sarcina principală a tuturor guvernelor. Adunarea „des ruraux“ urlă împotriva ei, iar întreaga presă europeană îi ţine isonul. Un scriitor francez, care se bucură de toată stima şi care este cu totul străin de Asociaţia noastră3), a spus în legătură cu aceasta:

„Membrii Comitetului central al Gărzii naţionale, ca şi cea mai mare parte dintre membrii Comunei, reprezintă minţile cele mai active, mai pătrunzăitoare şi mai energice din Asociaţia Internaţională a Muncitorilor... Oameni absolut cinstiţi, sinceri, inteligenţi, plini de abnegaţie, curaţi şi fanatici în sensul bun al cuvîntului“[N366].

Mintea burghezului, îmbîcsit de spirit poliţienesc, îşi închipuie, desigur, Asociaţia Internaţională a Muncitorilor ca pe un fel de societate complotistă secretă al cărei organ central ordonă din cînd în cînd să se facă răscoale în diferite ţări. În realitate însă, Asociaţia noastră nu este decît o uniune internaţională care uneşte pe muncitorii cei mai înaintaţi din diferitele ţări ale lumii civilizate. Este firesc ca oriunde, sub orice formă şi în orice condiţii se manifestă lupta de clasă, în fruntea ei să se afle membri ai Asociaţiei noastre. Terenul pe care se dezvoltă această Asociaţie este însăşi societatea contemporană. Ea nu poate fi stîrpită, oricît de mult sînge s-ar vărsa. Pentru a o stîrpi, guvernele ar trebui să stîrpească în primul rînd dominaţia despotică a capitalului asupra muncii, adică temelia propriei lor existenţe parazitare.

Parisul muncitorilor, cu Comuna lui, va fi în veci cinstit ca vestitorul glorios al unei societăţi noi. Numele martirilor lui rămîn săpate în marea inimă a clasei muncitoare. Istoria i-a ţintuit de pe acum pe călăii lui la stîlpul infamiei, şi toate rugile popilor lor nu-i vor putea desprinde de pe acest stîlp.

 

 

Consiliul General:

M. J. Boon, Fred. Bradnick, G. H. Buttery, Caihil, Delahaye, William Hales, A. Herman, Kolb, Fred. Lessner, Lochner, J. P. Macdonnell, Milner, Thomas Mottershead, Ch. Mills, Charles Murray, Pfänder, Roach Rochat, Rühl, Sadler, A. Serraiîlier, Cowell Stepney, Alf. Taylor, W. Townshend.

 

Secretari-corespondenţi:

J. Cohen - pentru Danemarca; Eugène Dupont - pentru Franţa; J. G. Eccarius - pentru Statele Unite; Friedrich Engels - pentru Belgia şi Spania; P. Giovacchini - pentru Italia; Hermann Jung - pentru Elveţia; Karl Marx - pentru Germania şi Olanda; Antoni Žabicki - pentru Polonia; Maurice Zévy - pentru Ungaria.

Hermann Jung, preşedinte; John Weston, casier; Georg Harris, secretar financiar; John Hales, secretar general

 

256, High Holborn, London, Western Central

30 mai 1871

 

 

 

 

___

 

1). - agenţi secreţi.  - Nota trad. Editurii Politice

 

2). - parizieni ai epocii de decadenţă.  - Nota trad. Editurii Politice

 

3). Probabil Robinet.  - Nota red. Editurii Politice

 

 

_____

 

[N351]. „Chouans“ - în timpul Comunei din Paris, comunarzii numeau astfel detaşamentul monarhist al armatei din Versailles, recrutat în Bretagne, prin analogie cu participanţii la rebeliunea contrarevoluţionară care a avut loc în nord-vestul Franţei în perioada revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.  - Nota red. Editurii Politice (nota 351, vol. 1)

 

[N352]. „Annales de l'Assemblée naţionale“, T. 2, 1871, p. 145.  - Nota red. Editurii Politice (nota 352, vol. 1)

 

[N353]. Sub influenţa revoluţiei proletare de la Paris, al cărei rezultat a fost crearea Comunei din Paris, la Lyon, Marsilia şi într-o serie de alte oraşe din Franţa au avut loc manifestări revoluţionare ale maselor populare. La 22 martie, Garda naţională şi muncitorii din Lyon au ocupat primăria. După sosirea la Lyon, în ziua de 26 martie, a unei delegaţii din Paris, a fost proclamată Comuna, dar comisia provizorie, înfiinţată în vederea pregătirii alegerilor pentru Comună, care nu dispunea de mari forţe militare şi nu aveau suficiente legături cu masele populare şi cu Garda naţională, a renunţat la mandatul ei. O nouă acţiune a oamenilor muncii din Lyon care a avut loc la 30 aprilie a fost crunt reprimată de armată şi poliţie.

La Marsilia, populaţia răsculată a oraşului a ocupat primăria şi l-a arestat pe prefect; în oraş a fost creată o comisie a departamentului şi s-a fixat ziua, 5 aprilie, cînd urmau să aibă loc alegerile pentru Comună. Mişcarea revoluţionară de la Marsilia a fost înăbuşită la 4 aprilie de trupele guvernamentale, care au supus oraşul unei canonade.  - Nota red. Editurii Politice (nota 353, vol. 1)

 

[N354]. Este vorba de activitatea lui Dufaure, îndreptată spre întărirea regimului monarhiei din iulie, în perioada intervenţiei armate a Societăţii anotimpurilor în mai 1839 şi de rolul lui Dufaure în lupta împotriva partidului mic-burghez de opoziţie Muntele în timpul celei de-a doua republici din iunie 1849.

Acţiunea revoluţionară întreprinsă la 12 mai 1839 de Societatea anotimpurilor, societate secretă republican-socialistă, condusă de Blanqui şi Barbes, nu s-a sprijinit pe mase şi a avut un caracter complotist; acţiunea a fost înăbuşită de trupele guvernamentale şi de Garda naţională. în vederea luptei împotriva pericolului revoluţionar s-a format un nou guvern, în care a intrat Dufaure.

În iunie 1849, în condiţiile creşterii crizei politice, provocată de acţiunile opoziţioniste ale partidului Muntelui împotriva lui Ludovic Bonaparte, preşedintele republicii, Dufaure, care ocupa postul de ministru de interne, a fost iniţiatorul adoptării unor legi represive împotriva părţii revoluţionare a Gărzii naţionale, democraţilor şi socialiştilor.  - Nota red. Editurii Politice (nota 354, vol. 1)

 

[N355]. Este vorba de legea “Cu privire la urmărirea delictelor de presă“ adoptată de Adunarea naţională, prin care erau repuse în vigoare articolele legilor reacţionare anterioare cu privire la presă (1819 şi 1849) şi care prevedea sancţiuni severe, mergînd pînă la interzicerea organelor de presă pentru atacuri împotriva autorităţilor; de asemenea este vorba de reinstalarea în funcţii a funcţionarilor celui de-al doilea imperiu, concediaţi anterior şi de legea specială cu privire la restituirea proprietăţilor confiscate de Comună şi la stabilirea unor pedepse pentru confiscarea lor, considerată un delict penal.  - Nota red. Editurii Politice (nota 355, vol. 1)

 

[N356]. Legea cu privire la procedura tribunalelor militare, prezentată de Dufaure Adunării naţionale, reducea încă şi mai mult această procedură faţă de codul de legi militare din 1857. Legea sancţiona dreptul comandantului armatei şi al ministrului de război ca, la aprecierea lor, să pornească o acţiune judiciară fără instrucţie prealabilă; în aceste cazuri, procesul, inclusiv judecarea apelului, precum şi executarea sentinţei trebuiau să aibă loc în decurs de 48 de ore. Proiectul acestei legi a fost publicat în „Journal officiel de la République française“, Versailles, 7 aprilie, 1871.  - Nota red. Editurii Politice (nota 356, vol. 1)

 

[N357]. „Annales de l'Assemblée nationale“, T. 2, Paris 1871, p. 736.  - Nota red. Editurii Politice (nota 357, vol. 1)

 

[N358]. Este vorba de tratatul comercial semnat de Anglia şi Franţa la 23 ianuarie 1860. Prin acest tratat, Franţa renunţa la politica vamală prohibitivă şi o înlocuia prin introducerea unor taxe vamale care nu puteau depăşi 30% din valoarea mărfurilor. Tratatul acorda Franţei dreptul de a exporta fără vamă majoritatea mărfurilor destinate Angliei. O consecinţă a încheierii acestui tratat a fost brusca intensificare a concurenţei pe piaţa internă ca urmare a afluxului de mărfuri din Anglia, ceea ce a stîrnit nemulţumirea industriaşilor francezi..  - Nota red. Editurii Politice (nota 358, vol. 1)

 

[N359]. „Annales de l'Assemblée nationale“, T. 2, Paris, 1871, p. 914.  - Nota red. Editurii Politice (nota 359, vol. 1)

 

[N360]. „Annales de l'Assemblée nationale“, T. 3, Paris, 1871, p. 109.  - Nota red. Editurii Politice (nota 360, vol. 1)

 

[N361]. Vremurile lui Sulla - Este vorba de atmosfera de teroare şi de represaliile sîngeroase din perioada ascuţirii luptei sociale şi politice în Roma antică în cursul diferitelor stadii ale crizei prin care a trecut Republica romană sclavagistă în secolul I î.e.n.

Dictatura lui Sulla (82-79 î.e.n.), favoritul aristocraţiei, al nomilimii sclavagiste, a fost însoţită de exterminarea în masă a reprezentanţilor grupării sclavagiste potrivnice. În timpul lui Sulla au fost introduse pentru prima oară proscripţiile - lista persoanelor pe care orice roman avea dreptul să le ucidă fără judecată.

Primul şi al doilea triumvirat roman (60-53 şi 43-36 î.e.n.) - dictatura celor mai influenţi comandanţi de oşti romani, care au căzut de acord să împartă între ei puterea, în primul caz Pompei, Cezar şi Crassus, în al doilea Octavian, Antoniu şi Lepidus. Domnia triumvirilor a marcat o etapă în lupta pentru lichidarea Republicii romane şi instaurarea puterii monarhice unice la Roma. Triumvirii au folosit pe scară largă metoda exterminării fizice a rivalilor lor. După decăderea primului şi celui de-al doilea triumvirat au urmat războaie civile sîngeroase.  - Nota red. Editurii Politice (nota 361, vol. 1)

 

[N362]. „Journal de Paris“ - săptămînal, a apărut la Paris începînd din 1867; avea o orientare monarhist-orleanistă.  - Nota red. Editurii Politice (nota 362, vol. 1)

 

[N363]. Marx dă extrase din articolul publicistului francez Hervé, apărut în „Journal de Paris“ nr. 138 din 31 mai 1871, în care este reprodus un citat din lucrarea lui Tacitus „Istoria“ (cartea a III-a, capitolul 83).  - Nota red. Editurii Politice (nota 363, vol. 1)

 

[N364]. În august 1814, în timpul războiului dintre Anglia şi S.U.A., trupele engleze, ocupînd Washingtonul, au incendiat Capitoliul (clădirea Congresului), Casa Albă şi alte clădiri publice din capitală.

În octombrie 1860, în timpul războiului colonialist de cotropire dus de Anglia şi Franţa împotriva Chinei (1857-1860), trupele anglo-franceze au prădat şi apoi au incendiat renumitul palat de vară imperial din apropierea Pekinului - cea mai bogată colecţie de comori ale arhitecturii şi artei chineze.  - Nota red. Editurii Politice (nota 364, vol. 1)

 

[N365]. Marx numeşte „chambre introuvablc“ din Prusia - prin analogie cu ultrareacţionara „chambre introuvable“ din 1815-1816 din Franţa - Adunarea aleasă în ianuarie-februarie 1849 pe baza constituţiei acordate de regele Prusiei în ziua loviturii de stat contrarevoluţionare din Prusia de la 5 decembrie 1848. În conformitate cu constituţia, Adunarea era formată din aristocratica „Cameră a seniorilor“, privilegiată, şi Camera a doua, în care, la alegerile în două trepte aveau dreptul să participe numai aşa-numiţii „prusieni independenţi“, ceea ce asigura preponderenţa în cadrul ei a elementelor iuncheriste-birocratice şi burgheze de dreapta. Bismarck, ales în Camera a doua, era unul din liderii grupării iuncheriste de extremă dreaptă.  - Nota red. Editurii Politice (nota 365, vol. 1)

[N366]. „Political notes on the present situation of France and Paris. By a French Positivist“, ed. by Edward Spencer Beesly.  - Nota red. Editurii Politice (nota 366, vol. 1)


 

 

 

 

Anexe

I

„Coloana de prizonieri s-a oprit pe Avenue Uhrich şi a fost aliniată în patru sau cinci rînduri pe trotuar, cu faţa spre stradă. Generalul marchiz de Galliffet şi statuii său major au descălecat şi au început să-i treacă în revistă pornind de la flancul stîng. Generalul înainta încet, examinînd cu atenţie rîndurile; se oprea din cînd în cînd, atingînd cîte un om pe umăr sau făcînd semn unuia să iasă din rîndurile din spate. Cei aleşi în felul acesta au fost aşezaţi, fără multă vorbă, în mijlocul străzii, unde au format curînd o coloană separată de proporţii mai mici... Evident că în acest mod era foarte uşor să se comită o eroare. Un ofiţer călare atrase atenţia generalului asupra unui bărbat şi unei femei care s-ar fi făcut vinovaţi de o crimă deosebită. Femeia fugi afară din rînd, căzu în genunchi şi, cu braţele întinse înainte, încerca cu înfrigurare să-şi dovedească nevinovăţia. Generalul a ascultat un timp şi apoi cu o figură impasibilă şi cu un aer neclintit a spus: «Doamnă, am fost la toate teatrele din Paris, nu vă mai osteniţi să jucaţi comedie (ce n'est pas la peine de jouer la comédie)»... În ziua aceea era rău de cel care era mai înalt, mai murdar, mai curat, mai bătrîn sau mai urît decît vecinii săi. Îndeosebi mi-a atras atenţia un om a cărui grabnică izbăvire de această vale a plîngerii, care este viaţa pămîntească, se datora, probabil, numai faptului că avea nasul turtit... Peste o sută de oameni au fost astfel aleşi, s-a format un pluton de execuţie, iar restul coloanei a pornit mai departe, lăsîndu-i pe aceştia în urmă. După cîteva minute, în spatele nostru s-au auzit împuşcături, care, cu scurte întreruperi, au durat aproximativ un sfert de oră. Erau executaţi aceşti nefericiţi condamnaţi după o procedură sumară“. (Corespondentul din Paris al ziarului „Daily News“ din 8 iunie.)

Galliffet, „întreţinutul nevestei sale, atît de faimoasă prin exhibiţia neruşinată a trupului ei la orgiile celui de-al doilea Imperiu“, în timpul războiului era cunoscut sub porecla de sublocotenentul Pistol.

„«Le Temps», ziar moderat, care nu aleargă după senzaţional, relatează povestea îngrozitoare a unor oameni care n-au murit pe loc cînd au fost împuşcaţi şi au fost îngropaţi înainte de a-şi fi dat sufletul. Cea mai mare parte dintre ei au fost îngropaţi în piaţa St. Jacques-la-Boucherie, unii fiind acoperiţi numai cu un strat subţire de pămînt. În timpul zilei, datorită zgomotului străzii, nu se auzea nimic, dar în liniştea nopţii locuitorii din casele învecinate au fost treziţi de gemete ce păreau că vin de departe, iar a doua zi dimineaţă a fost văzută o mînă cu pumnul strîns ieşind din pămînt. În consecinţă s-a dispus deshumarea cadavrelor... Nu am nici cea mai mică înldoială că mulţi răniţi au fost îngropaţi de vii. Am fost chiar martorul ocular al următoarei întîmplări. Cînd Brunel şi iubita lui au fost împuşcaţi, în ziua de 24 mai, în curtea unei case din piaţa Vendôme, trupurile lor au zăcut acolo pînă în după-amiaza zilei de 27. Cînd în cele din urma au venit să ridice leşurile, au găsit femeia încă în viaţă şi au transportat-o la spital. Deşi străpunsă de patru gloanţe, ea se află acum în afără de orice pericol“. (Corespondentul din Paris al ziarului „Evening Standard“[N367] din 8 iunie.)

 

II

Scrisoarea de mai jos a apărut în ziarul londonez „Times“[N368] din 13 iunie.

Către redactorul ziarului „Times“

Stimate domn!

La 6 iunie 1871, d-1 Jules Favre a adresat o circulară tuturor puterilor europene, prin care le îndemna să pornească împotriva Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor o luptă necruţătoare care să ducă la desfiinţarea ei. Cîteva observaţii vor fi suficiente pentru a caracteriza acest document.

Chiar în preambulul Statutului nostru se arată că Internaţionala a fost întemeiată la 28 septembrie 1864, în cadrul unei adunări publice ţinute la St. Martin's Hali, Long Acre, Londra1). Din motive pe care el însuşi este cel mai în măsură să le cunoască, Jules Favre situează data întemeierii ei într-o perioadă anterioară anului 1862.

Pentru a lămuri principiile noastre, el pretinde că citează „manifestul ei“ (al Internaţionalei) „din 25 martie 1869“. Dar ce citează el de fapt? Manifestul unei asociaţii care nu este nicidecum Internaţionala. El a mai folosit acest gen de manevre pe vremea cînd, fiind încă un avocat destul de tînăr, a apărat ziarul parizian „National“ în procesul de calomnie intentat acestuia de Cabet. Atunci el afirma că dă citire unor extrase din pamfletele lui Cabet, pe cînd în realitate citea fraze intercalate de el însuşi. Această înşelăciune a fost însă dată în vileag chiar în faţa instanţei judecătoreşti şi, dacă Cabet n-ar fi dat dovadă de indulgenţă, Jules Favre ar fi fost sancţionat cu excluderea din baroul de la Paris. Din toate documentele pe care Jules Favre le citează ca fiind documente ale Internaţionalei, nici măcar unul singur nu aparţine Internaţionalei. Astfel el spune:

„Alianţa se declară ateistă, după cum afirmă Consiliul General constituit la Londra în iulie 1869“.

Consiliul General nu a publicat niciodată un asemenea document. Dimpotrivă, el a publicat un document2) prin care statutul Alianţei - L'Alliance de la Démocratie Socialiste din Geneva -, citat de Jules Favre, era anulat.

În toată circulara sa, care ar fi îndreptată în parte, după cum pretinde el, şi împotriva imperiului, Jules Favre nu face decît să repete împotriva Internaţionalei scornelile poliţieneşti ale procurorilor lui Bonaparte, a căror inconsistenţă a fost demonstrată chiar şi în faţa instanţelor judecătoreşti ale aceluiaşi imperiu.

Se ştie că în cele două adrese ale sale (din iulie şi septembrie 1870) cu privire la ultimul război3), Consiliul General al Internaţionalei a demascat planurile de cucerire urzite de Prusia împotriva Franţei. Mai tîrziu, d-l Reitlinger, secretarul particular al lui Jules Favre, a adresat - fireşte, zadarnic - unor membri ai Consiliului General rugămintea ca acesta să organizeze o demonstraţie de masă împotriva lui Bismarck, în favoarea guvernului apărării naţionale; ei au fost rugaţi în mod special să nu se pomenească nici un cuvînt despre republică. Pregătirile pentru organizarea unei demonstraţii de masă cu prilejul sosirii lui Jules Favre la Londra au fost începute, desigur cu cele mai bune intenţii, împotriva dorinţei Consiliului General, care în adresa sa din 9 septembrie îi pusese în mod categoric în gardă pe muncitorii din Paris împotriva lui Jules Favre şi a colegilor lui.

Ce-ar zice Jules Favre dacă Consiliul General al Internaţionalei ar adresa, la rîndul său, tuturor cabinetelor europene o circulară despre Jules Favre pentru a le atrage atenţia în mod special asupra documentelor publicate la Paris de răposatul domn Millière?

Rămîn al dv. devotat

                                                            John Hales,
                                                  secretar al Consiliului General
                                                  al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor

256, High Holborn, London, Western Central

12 iunie 1871

 

În articolul „Asociaţia Internaţională şi scopurile ei“ revista „Spectator“ din Londra[N369] (din 24 iunie), ca un cucernic denunţător ce este, printre alte trucuri de acelaşi gen, citează şi chiar mai complet decît Jules Favre, documentul mai sus-citat al Alianţei, dîndu-l drept opera Internaţionalei. El a făcut acest lucru la 11 zile după ce dezminţirea de mai sus a apărut în „Times“. Nu ne miră de loc. Frederic cel Mare obişnuia să spună că, dintre toţi iezuiţii, cei mai răi sînt iezuiţii protestanţi.

 

 

_____


 

Scris în aprilie-mai 1871

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 335-385

Nota red. Editurii Politice

 

 

_____

 

1). Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 16, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 15-16.  - Nota trad. Editurii Politice

 

2). Vezi volumul de faţă, p. 434-438 şi 439-447.  - Nota red. Editurii Politice

 

3). Vezi Op. cit., p. 363-365.  - Nota red. Editurii Politice

 

 

_____

 

[N367]. „The Evening Standard“ - ediţia de seară a ziarului „The Standard“; a apărut la Londra între 1857 şi 1905.  - Nota red. Editurii Politice (nota 367, vol. 1)

 

[N368]. Declaraţia Consiliului General al Internaţionalei, scrisă de Marx şi Engels în legătură cu circulara lui Jules Favre din 6 iunie 1871, a fost inclusă în ediţia a doua şi a treia în limba engleză a „Războiului civil din Franţa“ şi în ediţiile germane din 1871, 1876 şi 1891.  - Nota red. Editurii Politice (nota 368, vol. 1)

 

[N369]. „The Spectator“ - săptămînal englez de orientare liberală, apare la Londra din 1828.  - Nota red. Editurii Politice (nota 369, vol. 1)

 




[N259].

  „Războiul civil din Franţa“ - este una dintre cele mai importante lucrări ale comunismului ştiinţific, în care - pe baza experienţei Comunei din Paris - au fost dezvoltate principiile fundamentale ale învăţăturii marxiste despre lupta de clasă, stat, revoluţie şi dictatura proletariatului. Această lucrare a apărut ca o Adresă a Consiliului General al Internaţionalei către toţi membrii Asociaţiei din Europa şi Statele Unite.

Încă din primele zile care au urmat după proclamarea Comunei din Paris, Marx culege şi studiază cu atenţie toate ştirile referitoare la activitatea ei: materiale din ziare franceze, engleze şi germane, informaţii cuprinse în scrisori sosite din Paris ş.a.m.d. La 18 aprilie 1871, în cadrul şedintei Consiliului General, Marx a propus să se trimită o Adresă către toţi membrii Internaţionalei în legătură cu „tendinţa generală a luptei“ din Franţa. Consiliul General l-a însărcinat pe Marx cu pregătirea acestei Adrese. Marx a început după 18 aprilie şi a continuat toată luna mai să lucreze la această Adresă; el a scris prima şi a doua ciornă ale „Războiului civil din Franţa“, care reprezintă variante pregătitoare ale acestei lucrări (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 521-641), după care a trecut la întocmirea textului definitiv al Adresei. La 30 mai 1871, două zile după ce ultima baricadă din Paris a căzut, Consiliul General a aprobat în unanimitate textul finit al „Războiului civil din Franţa“ citit de Marx.

„Războiul civil din Franţa“ a fost publicat pentru prima oară la Londra în jurul datei de 13 iunie 1871 în limba engleză, sub forma unei broşuri de 35 de pagini, într-un tiraj de 1.000 de exemplare. Întrucît prima ediţie s-a epuizat repede, după scurt timp s-a scos o a doua ediţie în limba engleză, într-un tiraj de 2.000 de exemplare, care au fost difuzate printre muncitori la un preţ redus. În această ediţie, Marx a corectat unele greşeli de tipar strecurate în prima ediţie; de asemenea „Anexele“ au fost completate cu încă un document. În lista membrilor Consiliului General care au semnat Adresa au fost făcute modificări, au fost şterse numele trade-unioniştilor Lucraft şi Odger, care, în coloanele presei burgheze, au dezaprobat Adresa şi au ieşit din Consiliul General, şi au fost adăugate numele unor noi membri ai Consiliului General. În august 1871 a apărut a treia ediţie în limba engleză a „Războiului civil“, cu care prilej Marx a eliminat unele inexactităţi apărute în ediţiile anterioare.

În 1871-1872, „Războiul civil din Franţa“ a fost tradus în limbile franceză, germană, rusă, italiană, spaniolă şi olandeză şi publicat în periodice şi sub formă de broşură în diferite ţări din Europa şi în Statele Unite.

Traducerea în limba germană a fost făcută de Engels şi publicată în ziarul „Volksstaat“ în iunie-iulie 1871 (nr. 52-61 din 28 iunie, 1, 5, 8, 12, 16, 19, 22, 26 şi 29 iulie) şi parţial în revista „Vorbote“, numărul august-octombrie 1871; de asemenea a apărut sub formă de broşură la Leipzig. În traducerea sa, Engels a introdus în text unele modificări neînsemnate. În 1876, cu prilejul aniversării a cinci ani de la Comuna din Paris, a apărut o nouă ediţie în limba germană a „Războiului civil“; în textul acesteia au fost introduse unele precizări.

În 1891, la pregătirea ediţiei jubiliare în limba germană a „Războiului civil din Franţa“, scoasă cu prilejul celei de-a 20-a aniversări a Comunei din Paris, Engels a făcut o nouă redactare a traducerii şi a scris o prefaţă la această ediţie, în care a subliniat însemnătatea istorică pe care o prezintă experienţa Comunei şi generalizarea teoretică făcută de Marx în „Războiul civil din Franţa“; de asemenea, a făcut unele completări referitoare la activitatea blanquiştilor şi proudhoniştilor care au participat la Comună. În această ediţie, Engels a inclus prima şi a doua Adresă ale Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor cu privire la războiul franco-prusian, scrise de Marx, care în ultimele ediţii apărute în diferite limbi au fost de regulă publicate împreună cu „Războiul civil din Franţa“.

În limba franceză, „Războiul civil din Franţa“ a apărut pentru prima oară în ziarul „Internationale“ din Bruxelles în perioada iulie-septembrie 1871. În 1872 a apărut la Bruxelles o ediţie separată în limba franceză într-o traducere redactată de Marx, care a introdus un mare număr de modificări în corectura ce i-a fost trimisă, refăcînd complet numeroase pasaje din text.

În 1871 a apărut la Zürich prima ediţie în limba rusă a „Războiului civil din Franţa“, care a stat la baza unei serii de ediţii tipărite şi litografiate apărute ulterior. În 1905, „Războiul civil din Franţa“, a apărut în limba rusă, redactarea traducerii după ediţia în limba germană din 1891 fiind făcută de V. I. Lenin (Editura „Burevestnik“, Odesa). În redactarea traducerii „Războiului civil din Franţa“, V. I. Lenin a introdus în text o terminologie economică şi politică exactă, a eliminat numeroase falsificări şi inexactităţi apărute în ediţia anterioară din 1905, a reintrodus numeroase pasaje care în ediţia anterioară fuseseră scoase de către cenzura ţaristă. Modificări deosebit de importante a făcut V. I. Lenin în redactarea traducerii capitolului III al „Războiului civil din Franţa“. Ulterior, el a tradus din nou în limba rusă multe pasaje din „Războiul civil din Franţa“ (după ediţiile germane din 1876 şi 1891), pe care le-a citat în lucrarea sa „Statul şi revoluţia“ şi într-o serie de alte opere.

În limba română „Războiul civil din Franţa“, a apărut în „România muncitoare“ nr. 1 din 5-12 martie 1906 sub forma a patru fragmente reprezentînd citate din „Adresa Consiliului General cu privire la războiul civil din Franţa din 1871“. De asemenea în nr. 1 din 2-9 martie 1908 al „României muncitoare“ au apărut trei fragmente din aceasta lucrare şi anume alineatele 15-16, 21-23 şi 29 din cap. III al „Adresei Consiliului cu privire la războiul civil din Franţa din 1871“. În anul 1925, ziarul „Socialismul“ nr. 11 din 22 martie a publicat trei fragmente din partea a III-a a „Adresei Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor cu privire la războiul civil din Franţa din 1871“. Către toţi membrii Asociaţiei din Europa şi Statele Unite. Fragmentul întîi cuprinde traducerea alineatelor 18-19, fragmentul al doilea, traducerea alineatului 31, iar fragmentul al treilea cea a aliniatului 25-26. - Nota red. Editurii Politice (nota 259, vol. 1)


 

 

 

 

 

 

 

AFRIKAANS

 

 

Marx şi Engels

Română