Română


 

 


 

Karl Marks

 

Muncă salariată şi capital

[1]


Prezentat: conferinţe ţinute de K. Marx între 14 şi 30 decembrie 1847
Publicat: pentru prima oară în Neue Rheinische Zeitung nr. 264-267 şi 269 (5-8 şi 11 aprilie, 1849); publicat în broşură cu o introducere de F. Engels, Berlin, 1891
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 1, 1966, Editura Politică, p. 47-81

 



________

 

[1]. Volumul de faţă reproduce lucrarea lui Marx după ediţia din 1891, scoasă sub îngrijirea lui Engels. Toate completările şi schimbările esenţiale făcute în textul iniţial, publicat în „Neue Rheinische Zeitung“ în aprilie 1849, sînt date în note de subsol. - Nota red. Editurii Politice

 

 

 

 

Introducere


[de F. Engels la ediţia germană din 1891]

[1]

Lucrarea care urmează a apărut în „Neue Rheinische Zeitung“[1'], sub forma unei serii de articole de fond, începînd de la 5 aprilie 1849. La baza ei stau conferinţele ţinute de Marx în 1847 la Asociaţia muncitorilor germani din Bruxelles[2]. Dată la tipar, ea a rămas neterminată; menţiunea „Va urma“, de la sfîrşitul articolului din nr. 269 al ziarului nu a putut fi respectată, din pricina evenimentelor care s-au precipitat atunci: intrarea ruşilor în Ungaria, răscoalele din Dresda, Iserlohn, Elberfeld, Palatinat şi Baden[3], care au dus la suprimarea ziarului însuşi (19 mai 1849). Manuscrisul care conţinea urmarea acestei lucrări nu s-a găsit printre hîrtiile lăsate de Marx[4].

Tipărită separat ca broşură, „Muncă salariată şi capital“ a apărut în mai multe ediţii, dintre care ultima în 1884, la Hottingen-Zürich, tipografie cooperativă elveţiană. Toate aceste ediţii apărute pînă acum conţineau textul exact al originalului. Noua ediţie urmează însă a fi difuzată în cel puţin 10 000 de exemplare, ca material de propagandă, şi de aceea mi-am pus întrebarea dacă, în aceste condiţii, Marx însuşi ar fi aprobat o simplă retipărire nemodificată a textului.

În anii 1840-1850 Marx nu-şi terminase încă critica economiei politice. Aceasta s-a întîmplat abia spre sfîrşitul deceniului al 6-lea. De aceea scrierile sale apărute înaintea primei fascicule din „Contribuţii la critica economiei politice“ (1859)[5] se deosebesc în unele puncte de lucrările scrise după 1859; ele conţin expresii şi fraze întregi care, din punctul de vedere al lucrărilor de mai tîrziu, apar confuze şi chiar greşite. Se înţelege de la sine că în ediţiile obişnuite destinate marelui public, trebuie să-şi găsească loc şi acest punct de vedere anterior, care face parte din dezvoltarea intelectuală a autorului, şi că atît autorul cît şi publicul au dreptul incontestabil la reeditarea întocmai a acestor lucrări mai vechi. Şi nici nu mi-ar fi trecut prin gînd să schimb vreun cuvînt din ele.

Cu totul altfel stau lucrurile acum, cînd noua ediţie este destinată aproape exclusiv propagandei printre muncitori. În acest caz Marx ar fi pus neapărat în concordanţă vechea expunere, datînd din 1849, cu noul său punct de vedere. Şi sînt convins că, făcînd în această ediţie puţinele modificări şi completări necesare în vederea atingerii acestui scop în toate punctele esenţiale, procedez în spiritul lui. Îl avertizez deci pe cititor din capul locului că această broşură nu apare aşa cum a scris-o Marx în 1849, ci aproximativ aşa cum ar fi scris-o în 1891. De altfel textul autentic este difuzat într-un număr atît de mare de exemplare, încît va satisface cererea pînă cînd îl voi putea retipări fără modificări într-o viitoare ediţie a operelor complete.

Toate modificările făcute de mine se referă la un singur punct. Potrivit originalului, muncitorul vinde capitalistului în schimbul salariului munca sa; potrivit textului de faţă, el îi vinde forţa sa de muncă. Pentru această modificare sînt dator să dau lămuriri. Lămuriri muncitorilor, ca ei să vadă că aici nu este vorba de o simplă despicare a firului în patru, ci, dimpotrivă, de unul din punctele cele mai importante din întreaga economie politică. Lămuriri burghezilor, ca ei să se poată convinge cît de superiori sînt faţă de „intelectualii“ noştri încrezuţi, pentru care asemenea chestiuni complicate rămîn nedezlegate toată viaţa, muncitorii inculţi care pot fi făcuţi să înţeleagă cu uşurinţă cele mai dificile procese economice.

Economia politică clasică[6] a preluat din practica industrială concepţia curentă a fabricantului că el ar cumpăra şi plăti munca muncitorilor săi. Pentru uzul comercial, pentru contabilitate şi pentru calcularea preţurilor, această concepţie îi fusese suficientă fabricantului. Transplantată însă cu naivitate în economia politică, ea a dat naştere aici la erori şi confuzii de-a dreptul uluitoare.

Economia politică este pusă în faţa faptului că preţurile tuturor mărfurilor, printre care şi preţul mărfii pe care o numeşte „muncă“, variază neîncetat; că ele cresc şi scad datorită unor împrejurări foarte variate, care adeseori nici nu sînt legate de producerea mărfii însăşi, aşa că de obicei preţurile par a fi determinate de simpla întîmplare. Îndată însă ce economia politică a apărut ca ştiinţă, una din primele ei sarcini a fost să descopere legea care se ascunde în spatele acestui hazard care în aparenţă domină preţurile mărfurilor, lege care în realitate domină însuşi acest hazard. Ea a căutat în cadrul acestor fluctuaţii şi oscilaţii cînd în sus, cînd în jos ale preţurilor mărfurilor punctul central stabil în jurul căruia au loc aceste fluctuaţii şi oscilaţii. Într-un cuvînt: ea a pornit de la preţurile mărfurilor, pentru a căuta legea care le reglează - valoarea mărfurilor, prin care se explică toate fluctuaţiile preţurilor şi la care ele pot fi reduse în ultimă instanţă.

Economia politică clasică a descoperit că valoarea unei mărfi este determinată de munca cuprinsă în ea, de munca necesară pentru producerea ei. Ea s-a declarat satisfăcută cu această explicaţie. Deocamdată ne putem opri şi noi aici. Dar, pentru a preîntîmpina interpretări greşite, ţin să amintesc că această explicaţie a devenit astăzi cu totul insuficientă. Marx a fost primul care a cercetat temeinic însuşirea muncii de a crea valoare, constatînd totodată că nu în toate împrejurările orice muncă aparent sau chiar realmente necesară pentru producerea unei mărfi adaugă acestei mărfi o valoare de o mărime corespunzătoare cantităţii de muncă cheltuite. Prin urmare, dacă astăzi împreună cu economişti ca Ricardo spunem pur şi simplu că valoarea unei mărfi este determinată de munca necesară pentru producerea ei, subînţelegem întotdeauna rezervele făcute de Marx în privinţa aceasta. Atît ajunge aici; restul poate fi găsit la Marx în „Contribuţii la critica economiei politice“, 1859[7], şi în primul volum din „Capitalul“[8].

Dar, de îndată ce economiştii au aplicat la marfa „muncă“ această determinare a valorii prin muncă, ei au intrat dintr-o contradicţie într-alta. Cum se determină valoarea „muncii“? Prin munca necesară cuprinsă în ea. Dar cîtă muncă se află cuprinsă în munca pe care o depune un muncitor în cursul unei zile, unei săptămîni, unei luni, unui an? Munca depusă într-o zi, într-o săptămînă, într-o lună, într-un an. Dacă munca este măsura tuturor valorilor, atunci nu putem exprima „valoarea muncii“ decît numai prin muncă. Dar noi nu ştim absolut nimic despre valoarea unei ore de muncă dacă ştim numai că este egală cu o oră de muncă. Prin aceasta nu ne-am apropiat nici cu un pas de ţintă; ne învîrtim doar într-un cerc vicios.

Atunci economia politică clasică a căutat s-o întoarcă altfel. Ea a spus: valoarea unei mărfi este egală cu cheltuielile de producţie a acesteia. Dar ce sînt cheltuielile de producţie a muncii? Pentru a răspunde la această întrebare, economiştii trebuie să forţeze puţin logica. În loc să cerceteze cheltuielile de producţie a muncii însăşi, care, din păcate, nu pot fi stabilite, ei cercetează acum ce sînt cheltuielile de producţie a muncitorului. Or, acestea se pot stabili. Ele variază după timp şi împrejurări, dar, pentru o stare dată a societăţii, pentru o localitate dată, pentru o ramură de producţie dată, sînt şi ele date, cel puţin înăuntrul unor limite destul de strîmte. Trăim astăzi în condiţiile dominaţiei producţiei capitaliste, în care o clasă numeroasă şi în permanentă creştere a populaţiei poate trăi numai dacă munceşte, în schimbul unui salariu, pentru proprietarii mijloacelor de producţie - ai uneltelor, ai maşinilor, ai materiilor prime şi ai mijloacelor de subzistenţă. Pe baza acestui mod de producţie, cheltuielile de producţie a muncitorului constau din suma mijloacelor de subzistenţă - sau din preţul lor în bani - care este necesară în medie pentru a-l face capabil de muncă, a-l menţine capabil de muncă şi a-1 înlocui printr-un nou muncitor, atunci cînd, din pricina bătrîneţii, a bolii sau a morţii, el părăseşte lucrul, aşadar pentru a perpetua clasa muncitoare în numărul necesar. Să presupunem că preţul în bani al acestor mijloace de subzistenţă ar fi, în medie, de trei mărci pe zi.

Muncitorul nostru primeşte deci de la capitalistul la care lucrează un salariu de trei mărci pe zi. Capitalistul îl pune să lucreze în schimb, să zicem, douăsprezece ore pe zi. Şi anume acest capitalist calculează cam în felul următor :

Să presupunem că muncitorul nostru - un lăcătuş-mecanic - trebuie să confecţioneze o piesă de maşină pe care o termină într-o zi. Materia primă - fierul şi alama prelucrate în forma necesară - costă 20 de mărci. Cărbunii consumaţi de maşina cu abur, uzura acestei maşini, uzura strungului şi a celorlalte unelte cu care lucrează muncitorul nostru reprezintă - calculat pe zi şi pe un muncitor - o valoare de 1 marcă. Salariul pe o zi, după presupunerea noastră, este de 3 mărci. Aceasta face în total pentru piesa respectivă 24 de mărci. Capitalistul calculează însă că în medie obţine de la clienţii săi preţul de 27 de mărci pentru ea deci 3 mărci peste cheltuielile făcute de el.

De unde provin aceste 3 mărci pe care capitalistul le bagă în buzunar? După cum susţine economia clasică, mărfurile se vînd în medie la valorile lor, adică la preţuri care corespund cantităţilor de muncă necesare cuprinse în aceste mărfuri. Preţul mediu al piesei noastre - 27 de mărci - ar fi deci egal cu valoarea ei, egal cu munca cuprinsă în ea. Dar, din aceste 27 de mărci, 21 de mărci erau valori care existau încă înainte ca lăcătuşul nostru să fi început lucrul. 20 de mărci însuma materia primă, 1 marcă cărbunii consumaţi în timpul lucrului sau maşinile şi uneltele folosite cu acest prilej şi a căror capacitate de producţie a scăzut cu valoarea acestei sume. Rămîn 6 mărci, care au fost adăugate valorii materiei prime. Dar, chiar după presupunerea economiştilor noştri, aceste şase mărci pot proveni numai din munca adăugată de muncitor materiei prime. Munca sa de douăsprezece ore a creat, prin urmare, o valoare nouă de şase mărci. Valoarea muncii lui de douăsprezece ore ar fi, aşadar, egală cu şase mărci. Şi cu aceasta s-ar părea că am descoperit, în sfîrşit, ce este „valoarea muncii“.

„Stai!“ - strigă lăcătuşul nostru mecanic. „Şase mărci? Dar eu n-am primit decît trei mărci! Capitalistul meu jură pe toţi sfinţii că valoarea muncii mele de 12 ore ar fi numai de 3 mărci, iar dacă îi cer şase rîde de mine. Cum vine asta?“

Dacă adineaori, tratînd despre valoarea muncii, intrasem într-un cerc vicios, acum ne-am înfundat de-a binelea într-o contradicţie de nerezolvat. Am căutat valoarea muncii şi am găsit mai mult decît ne trebuia. Pentru muncitor valoarea muncii de douăsprezece ore este de trei mărci; pentru capitalist ea este de şase mărci, din care plăteşte trei muncitorului ca salariu, iar trei bagă în propriul său buzunar. Aşadar munca nu ar avea numai o singură valoare, ci două, şi pe deasupra foarte diferite!

Contradicţia devine şi mai absurdă de îndată ce reducem valorile exprimate în bani la timpul de muncă. În cele douăsprezece ore de muncă se creează o valoare nouă de şase mărci. Prin urmare, în şase ore trei mărci, adică suma pe care o primeşte muncitorul pentru douăsprezece ore de muncă. Pentru douăsprezece ore de muncă muncitorul primeşte drept contravaloare egală produsul a şase ore de muncă. Aşadar, ori munca are două valori, dintre care una este de două ori mai mare decît cealaltă, ori douăsprezece este egal cu şase! În ambele cazuri ajungem la o curată absurditate. 

Oricît ne-am suci şi ne-am învîrti, nu putem ieşi din această contradicţie atîta timp cît vorbim de cumpărarea şi vînzarea muncii şi de valoarea muncii. Şi acelaşi lucru li s-a întîmplat şi economiştilor. Eşecul şcolii lui Ricardo, ultimul vlăstar al economiei politice clasice, se datorează în mare parte faptului că ea nu a putut rezolva această contradicţie. Economia politică clasică intrase într-un impas. Cel care a găsit calea de ieşire din acest impas a fost Karl Marx.

Ceea ce economiştii luaseră drept cheltuieli de producţie „a muncii“ erau cheltuielile de producţie nu a muncii, ci a muncitorului viu însuşi. Iar ceea ce acest muncitor vindea capitalistului nu era munca sa. „Din momentul în care munca lui începe efectiv - spune Marx -, ea încetează de a-i aparţine şi deci el nu o mai poate vinde“[9]. El ar putea, aşadar, să-şi vîndă cel mult munca viitoare, adică să se oblige să execute o muncă determinată într-un timp determinat. Prin aceasta el nu vinde însă muncă (pe care mai întîi ar trebui s-o presteze), ci pune la dispoziţia capitalistului pentru un timp determinat (în cazul salariului cu ziua) sau în scopul prestării unei munci determinate (în cazul salariului cu bucata) forţa sa de muncă în schimbul unei plăţi determinate: el închiriază, respectiv vinde forţa sa de muncă. Dar această forţă de muncă s-a identificat cu persoana lui şi nu poate fi despărţită de ea. De aceea cheltuielile ei de producţie coincid cu cheltuielile lui de producţie; ceea ce economiştii numeau cheltuielile de producţie a muncii sînt tocmai cheltuielile de producţie a muncitorului şi, prin urmare, a forţei de muncă. Şi astfel putem să trecem de la cheltuielile de producţie a forţei de muncă la valoarea forţei de muncă şi să determinăm cantitatea de muncă socialmente necesară, trebuincioasă pentru producerea unei forţe de muncă de o calitate determinată, ceea ce a şi făcut Marx în secţiunea în care se tratează despre cumpărarea şi vînzarea forţei de muncă („Capitalul“, vol. I, cap. IV, §3).

Ce se întîmplă însă după ce muncitorul a vîndut capitalistului forţa sa de muncă, adică după ce i-a pus-o la dispoziţie în schimbul unui salariu - cu ziua sau cu bucata - convenit dinainte? Capitalistul îl duce pe muncitor în atelierul sau în fabrica sa, unde se găsesc toate obiectele necesare pentru muncă: materii prime, materiale auxiliare (cărbuni, coloranţi etc), unelte, maşini. Aici muncitorul începe să robotească. Să presupunem că salariul său pe o zi este, ca mai sus, de 3 mărci; nu interesează dacă el cîştigă aceste 3 mărci ca salariu cu ziua sau cu bucata. Presupunem şi aici că în 12 ore muncitorul adaugă prin munca sa materiei prime consumate o valoare nouă de 6 mărci, valoare nouă pe care capitalistul o realizează atunci cînd vinde piesa gata fabricată. Din suma obţinută el îi plăteşte muncitorului cele 3 mărci ale lui, iar celelalte 3 mărci şi le opreşte pentru sine. Dar dacă muncitorul creează în douăsprezece ore o valoare de şase mărci, atunci în şase ore el creează o valoare de 3 mărci. Prin urmare, lucrînd pentru capitalist timp de şase ore, muncitorul i-a înapoiat echivalentul celor trei mărci cuprinse în salariu. După şase ore de muncă cei doi sînt chit, nici unul nu datorează vreun ban celuilalt.

„Stai!“ - strigă acum capitalistul. - „Eu l-am tocmit pe muncitor pentru o zi întreagă, pentru douăsprezece ore. Şase ore sînt doar o jumătate de zi. Dă-i deci înainte pînă ce vor fi trecut şi celelalte şase ore, - abia atunci sîntem chit !“ Şi muncitorul trebuie, într-adevăr, să se conformeze contractului său încheiat „de bunăvoie“, potrivit căruia se obligă să lucreze douăsprezece ore întregi pentru un produs al muncii care costă şase ore de muncă.

În cazul salariului cu bucata lucrurile se petrec la fel. Să presupunem că muncitorul nostru produce în 12 ore 12 bucăţi de marfă. Pentru fiecare din ele materia primă şi uzura costă 2 mărci şi fiecare se vinde cu 2½ mărci. Presupunînd aceleaşi condiţii ca mai sus, capitalistul va da, deci, muncitorului 25 de pfenigi de bucată, ceea ce face pentru 12 bucăţi 3 mărci, sumă pentru care muncitorului îi trebuie douăsprezece ore ca s-o cîştige. Capitalistul obţine pentru cele 12 bucăţi 30 de mărci; scăzînd pentru materia primă şi uzură 24 de mărci, rămîn 6 mărci, din care plăteşte 3 mărci salariu şi trei mărci bagă în buzunar. Întocmai ca mai sus. Şi aici muncitorul lucrează şase ore pentru sine, adică pentru înlocuirea salariului său (cîte o jumătate de oră în fiecare din cele douăsprezece ore), şi şase ore pentru capitalist.

Dificultatea din cauza căreia au dat greş cei mai buni economişti atîta timp cît luau ca punct de plecare valoarea „muncii“ dispare de îndată ce, în loc de aceasta, luăm ca punct de plecare valoarea „forţei de muncă“. În societatea noastră capitalistă de azi, forţa de muncă este o marfă ca oricare alta, dar totuşi o marfă cu totul specială. Ea are însuşirea deosebită de a fi forţă creatoare de valoare, izvor de valoare, şi anume de a fi, dacă e întrebuinţată în mod potrivit, izvorul unei valori mai mari decît posedă ea însăşi. În stadiul actual al producţiei, forţa de muncă omenească nu numai că produce într-o zi o valoare mai mare decît posedă şi costă ea însăşi, dar cu fiecare nouă descoperire ştiinţifică, cu fiecare nouă invenţie tehnică creşte acest excedent al produsului ei zilnic faţă de cheltuielile ei zilnice, se scurtează prin urmare acea parte a zilei de muncă în care muncitorul lucrează pentru înlocuirea salariului său zilnic şi, pe de altă parte, se prelungeşte acea parte a zilei de muncă în care el trebuie să dăruiască munca sa capitalistului, fără a primi plată pentru aceasta.

Aceasta este structura economică a întregii noastre societăţi de azi: singură clasa muncitoare este aceea care produce toate valorile. Căci valoare este numai o altă expresie pentru muncă, acea expresie prin care, în societatea noastră capitalistă de azi, se desemnează cantitatea de muncă socialmente necesară cuprinsă într-o marfă determinată. Aceste valori produse de muncitori nu aparţin însă muncitorilor. Ele aparţin proprietarilor materiilor prime, ai maşinilor, uneltelor şi ai fondurilor avansate, care permit acestor proprietari să cumpere forţa de muncă a clasei muncitoare. Prin urmare, din toată masa de produse pe care le produce, clasei muncitoare nu-i revine decît o parte. Şi, după cum am văzut mai sus, partea cealaltă, pe care clasa capitaliştilor şi-o opreşte pentru sine, împărţind-o cel mult cu clasa proprietarilor funciari, devine - cu fiecare invenţie şi descoperire - mai mare, pe cînd partea (socotită pe cap de om) care revine clasei muncitoare creşte sau foarte încet şi într-o măsură neînsemnată, sau nu creşte de loc, ba în anumite împrejurări poate chiar să scadă.

Dar aceste invenţii şi descoperiri care se înlocuiesc din ce în ce mai repede unele pe altele, această productivitate a muncii omeneşti, care creşte zi de zi într-o măsură nemaipomenită pînă acum, dă naştere în cele din urmă unui conflict care trebuie să ducă la pieirea economiei capitaliste de azi. De o parte, bogăţii incalculabile şi un belşug de produse pe care cumpărătorii nu sînt în stare să şi le însuşească. De cealaltă parte, marea masă a societăţii proletarizată, transformată în muncitori salariaţi şi care tocmai de aceea a devenit incapabilă să-şi însuşească acest belşug de produse. Scindarea societăţii într-o clasă restrînsă, peste măsură de bogată, şi o clasă imensă de muncitori salariaţi, care nu posedă nimic, face ca această societate să se sufoce în propriul ei belşug, în timp ce marea majoritate a membrilor ei abia de este ferită - sau chiar nu este de loc ferită - de cea mai neagră mizerie. Această stare de lucruri devine din zi în zi mai absurdă şi mai superfluă. Ea trebuie înlăturată, ea poate fi înlăturată. O nouă orînduire socială este cu putinţă, în care actualele deosebiri de clasă vor fi dispărut şi în care - poate după o scurtă perioadă de tranziţie, care va cere oarecare privaţiuni, dar care în orice caz va fi foarte folositoare din punct de vedere moral -, datorită folosirii şi dezvoltării planificate a uriaşelor forţe productive existente ale tuturor membrilor societăţii, în condiţiile obligativităţii generale de a munci, vor sta la dispoziţia tuturor în mod egal şi într-o măsură mereu crescîndă şi mijloacele de existenţă, de înfrumuseţare a vieţii, de dezvoltare şi de exercitare a tuturor aptitudinilor fizice şi intelectuale. Iar pentru faptul că muncitorii sînt din ce în ce mai hotărîţi să-şi cucerească această nouă orînduire socială va sta mărturie, pe amîndouă ţărmurile oceanului, ziua de mîine, 1 mai, şi ziua de duminică, 3 mai[10].

 

Londra, 30 aprilie 1891                                                             Friedrich Engels

 

 

 

I

Ni s-a imputat din diferite părţi că n-am expus relaţiile economice care formează baza materială a luptelor de clasă şi a luptelor naţionale de astăzi. În mod sistematic noi ne-am referit la aceste relaţii numai acolo unde ele ies direct la iveală în ciocnirile politice.

În primul rînd era necesar să urmărim lupta de clasă în decursul istoriei curente şi să dovedim în mod empiric, pe baza materialului istoric existent şi al aceluia nou care se iveşte zi de zi, că, o dată cu înfrîngerea clasei muncitoare, care făcuse revoluţia din februarie şi din martie[1] au fost învinşi şi adversarii ei - republicanii burghezi din Franţa, clasa burgheziei şi cea a ţărănimii care pe întregul continent european combăteau absolutismul feudal; că victoria „republicii oneste“ în Franţa a însemnat totodată căderea naţiunilor care au răspuns la revoluţia din februarie cu eroice războaie de independenţă; că, în sfîrşit, o dată cu înfrîngerea muncitorilor revoluţionari, Europa a recăzut în vechea ei robie dublă, în robia anglo-rusă. Luptele din iunie de la Paris, căderea Vienei, tragicomedia din noiembrie 1848 de la Berlin[2], eforturile desperate ale Poloniei, Italiei şi Ungariei, înfometarea Irlandei - iată momentele principale care rezumă, în Europa, lupta de clasă dintre burghezie şi clasa muncitoare, şi pe baza cărora am demonstrat că orice mişcare revoluţionară, oricît de îndepărtat de lupta de clasă ar părea ţelul ei, trebuie să dea greş atîta timp cît nu va învinge clasa muncitoare revoluţionară, că orice reformă socială va rămîne o utopie atîta timp cît revoluţia proletară şi contrarevoluţia feudală nu-şi vor măsura forţele cu armele în mînă într-un război mondial. În expunerea noastră, ca şi în realitate, Belgia şi Elveţia erau nişte picturi de gen tragicomice şi caricaturale în marea frescă istorică: una ca stat-model de monarhie burgheză, cealaltă ca stat-model de republică burgheză, amîndouă state care îşi inchipuie că sînt la fel de independente atît de lupta de clasă cît şi de revoluţia europeană.

Acum, după ce cititorii noştri au văzut lupta de clasă dezvoltîndu-se şi luînd forme politice grandioase în 1848, a sosit timpul să ne ocupăm mai îndeaproape de relaţiile economice propriu-zise, pe care se întemeiază atît[3] existenţa burgheziei şi dominaţiei ei de clasă cît[4] şi sclavia muncitorilor.  

În trei mari capitole vom expune: 1) relaţia dintre munca salariată şi capital, sclavia muncitorului, dominaţia capitalistului; 2) pieirea inevitabilă a claselor burgheze mijlocii şi aşa-numitei stări ţărăneşti in sistemul actual; 3) înrobirea comercială şi exploatarea claselor burgheze ale diferitelor naţiuni europene de către despotul pieţii mondiale - Anglia.

Vom căuta să facem expunerea cît mai simplă şi mai populară, pornind de la presupunerea că chiar noţiunile cele mai elementare de economie politică ar fi necunoscute. Vrem să fim pe înţelesul muncitorilor. De altminteri, în Germania, începînd cu apărătorii înverşunaţi ai stărilor de lucruri existente şi pînă la şarlatanii socialişti şi la geniile politice neînţelese, care în fărîmiţata Germanie sînt încă mai numeroşi decît suveranii, domneşte cea mai ciudată ignoranţă şi confuzie în ce priveşte relaţiile economice cele mai simple.

Să trecem, aşadar, la prima problemă: Ce este salariul? Cum este el determinat?

Dacă am întreba pe muncitori: „Ce salariu aveţi?“ - unul ar răspunde: „Eu primesc de la burghezul meu 1 marcă[5] pentru o zi de muncă“, altul: „Eu primesc 2 mărci“ etc. După diferite ramuri de muncă în care lucrează, ei ar indica sume de bani diferite pe care le primesc de la burghezii respectivi pentru[6] executarea unei munci determinate, de pildă, pentru ţesutul unui cot de pînză sau pentru culesul unei coli de tipar. Cu toată varietatea răspunsurilor lor, ei vor fi cu toţii de acord asupra unui[7] punct: salariul este suma de bani pe care capitalistul[8] o plăteşte pentru un timp de muncă determinat sau pentru prestarea unei munci determinate.

Aşadar, pe cît se pare[9], capitalistul[10] cumpără munca lor pe bani. Pe bani ei îi vînd munca lor[11]. Aceasta însă numai în aparenţă. Ceea ce vînd muncitorii în realitate capitalistului în schimbul banilor este forţa lor de muncă. Capitalistul cumpără această forţă de muncă pentru o zi, o săptămînă, o lună etc. Şi, după ce a cumpărat-o, el o consumă, punînd pe muncitori să lucreze timpul convenit[12]. Cu aceeaşi sumă[13] cu care capitalistul[10] a cumpărat forţa lor de muncă[14], de pildă cu 2 mărci, el ar fi putut să cumpere 2 pfunzi de zahăr sau o cantitate determinată dintr-o altă marfă oarecare. Cele 2 mărci cu care a cumpărat 2 pfunzi de zahăr reprezintă preţul celor 2 pfunzi de zahăr. Cele 2 mărci[15] cu care a cumpărat[16] folosinţa pe timp de douăsprezece ore a forţei de muncă reprezintă preţul muncii de douăsprezece ore. Forţa de muncă[14] este deci o marfă, întocmai ca zahărul. Prima se măsoară cu ceasornicul[17], cealaltă cu cîntarul.

Marfa lor, forţa de muncă[14], muncitorii o schimbă pe marfa capitalistului, pe bani; şi anume acest schimb are loc într-un raport determinat. Atîţia bani pentru atîta timp[18] de folosinţă a forţei de muncă. Pentru douăsprezece ore de ţesut - 2 mărci. Dar aceste 2 mărci nu reprezintă oare toate celelalte mărfuri pe care pot să le cumpăr cu 2 mărci? În realitate muncitorul a schimbat, aşadar, marfa sa, forţa de muncă[14], pe[19] mărfuri de tot felul şi anume într-un raport determinat. Dîndu-i 2 mărci, capitalistul i-a dat atîta carne, atîta îmbrăcăminte, atîtea lemne, lumină etc. în schimbul zilei sale de muncă. Cele două mărci exprimă deci proporţia în care forţa de muncă[14] este schimbată pe[20] alte mărfuri, valoarea de schimb a forţei sale de muncă[21]. Valoarea de schimb a unei mărfi exprimată în bani este tocmai ceea ce numim preţul ei. Aşadar, salariul nu este decît o denumire deosebită pentru preţul forţei de muncă[22] [23], numit de obicei preţul muncii[24], pentru preţul acestei mărfi specifice care nu poate fi conţinută în altceva decît în carnea şi în sîngele omenesc.

Să luăm un muncitor oarecare, de pildă un ţesător. Capitalistul[25] îi pune la dispoziţie războiul de ţesut şi firele. Ţesătorul începe să muncească şi firele se transformă în pînză. Capitalistul[25] îşi însuşeşte pînza şi o vinde, de pildă, cu 20 de mărci. Reprezintă oare salariul ţesătorului o parte din pînză, din cele 20 de mărci, din produsul muncii sale? Nicidecum. Ţesătorul şi-a primit salariul cu mult înainte ca pînza să fi fost vîndută, ba poate chiar cu mult înainte de a se fi terminat ţesutul ei. Prin urmare capitalistul nu plăteşte acest salariu cu banii pe care îi va obţine în schimbul pînzei, ci cu banii pe care îi are dinainte disponibili. Mărfurile pe care ţesătorul le primeşte în schimbul mărfii sale, în schimbul forţei de muncă[26], sînt tot atît de puţin produse de el ca şi războiul de ţesut şi firele pe care i le pune la dispoziţie burghezul. Se poate întîmpla ca burghezul să nu găsească nici un cumpărător pentru pînza sa. Se poate întîmpla ca el să nu scoată din vînzarea ei nici măcar suma dată ca salariu. Este posibil ca el s-o vîndă foarte avantajos în raport cu salariul ţesătorului. Toate acestea nu-l privesc de loc pe ţesător. Capitalistul cumpără cu o parte din averea de care dispune, din capitalul său, forţa de muncă[27] a ţesătorului, întocmai cum, cu o altă parte din averea sa, a cumpărat materia primă - firele - şi unealta de muncă - războiul de ţesut. După ce a făcut aceste cumpărături - printre care se numără şi forţa de muncă[27] necesară pentru producerea pînzei -, el nu mai produce decît cu materii prime şi unelte de muncă care-i aparţin numai lui. Printre acestea din urmă se numără acum, fireşte, şi bunul nostru ţesător, căruia îi revine din produs sau din preţul produsului tot atît de puţin ca şi războiului de ţesut.

Salariul nu este deci o parte care revine muncitorului din marfa produsă de el. Salariul este acea parte din mărfurile deja existente cu care capitalistul îşi cumpără o cantitate determinată de forţă de muncă[27] productivă.

Forţa de muncă[27] este, aşadar, o marfă pe care posesorul ei, muncitorul salariat, o vinde capitalului. Pentru ce o vinde? Pentru a trăi.

Funcţionarea[28] forţei de muncă[29], munca, este însă propria activitate vitală a muncitorului, propria sa manifestare de viaţă. Şi această activitate vitală el o vinde unui terţ, pentru a-şi asigura mijloacele de subzistenţă necesare. Activitatea sa vitală este, aşadar, pentru el doar un mijloc care-i face posibilă existenţa. El munceşte ca să trăiască. El nici nu consideră munca o parte din însăşi viaţa sa; ea este, dimpotrivă, o sacrificare a vieţii sale. Munca este o marfă pe care a vîndut-o unui terţ. De aceea nici produsul activităţii sale nu este scopul activităţii sale. Ceea ce produce pentru sine însuşi nu este mătasea pe care o ţese, nici aurul pe care îl extrage din mină, nici palatul pe care îl clădeşte. Ceea ce produce pentru sine însuşi este salariul, iar mătasea, aurul, palatul se reduc pentru el la o cantitate determinată de mijloace de subzistenţă, poate o haină de bumbac, monede de aramă şi o locuinţă la subsol. Şi muncitorul care timp de douăsprezece ore ţese, toarce, sfredeleşte, strunjeşte, zideşte, sapă, sparge sau cară pietre etc. consideră oare aceste douăsprezece ore de ţesut, de tors, de sfredelit, de strunjit, de zidit, de săpat, de spart pietre ca o manifestare a vieţii sale, ca viaţă? Dimpotrivă. Viaţa începe pentru el abia atunci cînd această activitate încetează - la masă, la cîrciumă, în pat. Iar cele douăsprezece ore de muncă nu au pentru dînsul sensul de ţesut, tors, sfredelit etc., ci numai sensul de cîştig, care-i permite să mănînce, să se ducă la cîrciumă, să doarmă. Dacă viermele de mătase ar toarce pentru a-şi tîrî existenţa ca omidă, atunci el ar fi un adevărat muncitor salariat.

Forţa de muncă[30] n-a fost întotdeauna o marfă. Munca n-a fost întotdeauna muncă salariată, adică muncă liberă. Sclavul nu-şi vindea forţa de muncă[30] stăpînului de sclavi, întocmai cum nici boul nu-şi vinde ţăranului serviciile. Sclavul, cu forţa sa de muncă[30] cu tot, este vîndut o dată pentru totdeauna stăpînului său. El este o marfă care poate trece din mîna unui proprietar în mîna altuia. El însuşi este o marfă, dar forţa de muncă nu este marfa sa. Iobagul vinde numai o parte din forţa sa de muncă[30]. Nu el este acela care primeşte o plată de la proprietarul pămîntului, ci, dimpotrivă, proprietarul pămîntului primeşte un tribut de la el. Iobagul aparţine pămîntului şi aduce roade stăpînului pămîntului. Muncitorul liber însă se vinde pe sine însuşi, şi anume bucată cu bucată. Zi de zi el vinde la mezat 8, 10, 12, 15 ore din viaţa sa aceluia care oferă mai mult, posesorului de materii prime, de unelte de muncă şi de mijloace de subzistenţă, adică capitalistului. Muncitorul nu aparţine nici vreunui proprietar şi nici pămîntului, dar 8, 10, 12, 15 ore din viaţa sa zilnică aparţin aceluia care le cumpără. Muncitorul îl părăseşte ori de cîte ori vrea pe capitalistul care 1-a tocmit, iar capitalistul îl concediază ori de cîte ori crede de cuviinţă, de îndată ce nu mai poate trage de pe urma lui nici un folos sau folosul scontat. Dar muncitorul, a cărui unică sursă de cîştig este vînzarea forţei sale de muncă[31], nu poate părăsi întreaga clasă a cumpărătorilor, adică clasa capitaliştilor, fără să se condamne la moarte. El nu aparţine cutărui sau cutărui capitalist[32], ci clasei capitaliştilor[33], şi este treaba sa să se plaseze, adică să-şi găsească un cumpărător în rîndurile acestei clase a capitaliştilor[34].

Înainte de a ne ocupa acum mai îndeaproape de relaţia dintre capital şi munca salariată, vom expune pe scurt relaţiile cele mai generale care joacă un rol în determinarea salariului.

Salariul este, după cum am văzut, preţul unei mărfi determinate, al forţei de muncă[31]. Salariul este, aşadar, determinat de aceleaşi legi care determină preţul oricărei alte mărfi. Se pune deci întrebarea: cum este determinat preţul unei mărfi?

 

 

_________

 

[1]. Este vorba de revoluţiile care au avut loc la 23 şi 24 februarie la Paris, la 13 martie la Viena şi la 18 martie 1848 la Berlin.  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. În „Neue Rheinische Zeitung“ („N. Rh. Z.“) lipseşte: 1848.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3].-[4].  În „N. Rh. Z.“ lipsesc: „atît“ şi „cît“.  - Nota red. Editurii Politice

 

[5]. În „N. Rh. Z.“ aici şi mai departe: franci.  - Nota red. Editurii Politice

 

[6]. În „N. Rh. Z.“ este adăugat: pentru un timp determinat sau pentru.  - Nota red. Editurii Politice

 

[7]. În „N. Rh. Z.“ este adăugat: singur.  - Nota red. Editurii Politice

 

[8]. În „N. Rh. Z“: burghezul.  - Nota red. Editurii Politice

 

[9]. Adaos din (1891).  - Nota red. Editurii Politice

 

[10]. În „N. Rh. Z.“: „burghezul“.  - Nota red. Editurii Politice

 

[11].-[12]. Adaos din (1891).  - Nota red. Editurii Politice

 

[13]. În „N. Rh. Z.“: sumă de bani.  - Nota red. Editurii Politice

 

[14]. În „N. Rh. Z.“: munca.  - Nota red. Editurii Politice

 

[15]. În „N. Rh. Z.“: aici şi mai departe: franci.  - Nota red. Editurii Politice

 

[16]. În „N. Rh. Z.“: munca pe timp de douăsprezece ore.  - Nota red. Editurii Politice

 

[17]. În „N. Rh. Z.“: este adăugat: şi.  - Nota red. Editurii Politice

 

[18]. În „N. Rh. Z.“: muncă.  - Nota red. Editurii Politice

 

[19]. În „N. Rh. Z.“ este adăugat: celelalte.  - Nota red. Editurii Politice

 

[20]. În „N. Rh. Z.“: o altă marfă.  - Nota red. Editurii Politice

 

[21]. În „N. Rh. Z.“: muncii sale.  - Nota red. Editurii Politice

 

[22]. În „N. Rh. Z.“: muncii.  - Nota red. Editurii Politice

 

[23].;[24]. Adaos din (1891).  - Nota red. Editurii Politice

 

[25]. În „N. Rh. Z.“: burghezul.  - Nota red. Editurii Politice

 

[26]. În „N. Rh. Z.“: muncii.  - Nota red. Editurii Politice

 

[27]. În „N. Rh. Z.“: munca.  - Nota red. Editurii Politice

 

[28]. [29]. Adaos din (1891).   - Nota red. Editurii Politice

 

[30]. În „N. Rh. Z.“: munca.  - Nota red. Editurii Politice

 

[31]. În „N. Rh. Z.“: muncii. - Nota red. Editurii Politice

 

[32]. În „N. Rh. Z.“: burghez.  - Nota red. Editurii Politice

 

[33]. În „N. Rh. Z.“: burgheziei, „clasei burgheze“.  - Nota red. Editurii Politice

 

[34]. În „N. Rh. Z.“: clase burgheze.  - Nota red. Editurii Politice


 

 

 

II

 

Prin ce este determinat preţul unei mărfi?

Prin concurenţa dintre cumpărători şi vînzători, prin raportul dintre cerere şi ofertă. Concurenţa prin care este determinat preţul unei mărfi are trei aspecte.

Aceeaşi marfă este oferită de diferiţi vînzători. Acela care va vinde mărfuri la fel de bune cu preţul cel mai ieftin este sigur că va înlătura pe ceilalţi vînzători şi că-şi va asigura desfacerea cea mai mare. Vînzătorii îşi dispută deci reciproc desfacerea, piaţa. Fiecare dintre ei vrea să vîndă, să vîndă cît mai mult, şi, dacă e posibil, să vîndă numai el, excluzîndu-i pe ceilalţi vînzători. De aceea unul vinde mai ieftin decît celălalt. Are loc aşadar o concurenţă între vînzători, care face să scadă preţul mărfurilor oferite de ei.

Are însă loc o concurenţă şi între cumpărători, care, la rîndul ei, face să crească preţul mărfurilor oferite.

În sfîrşit, are loc o concurenţă între cumpărători şi vînzători. Primii vor să cumpere cît mai ieftin cu putinţă, ceilalţi vor să vîndă cît mai scump cu putinţă. Rezultatul acestei concurenţe dintre cumpărători şi vînzători va depinde de raportul dintre cele două părţi ale concurenţei arătate mai sus, adică de faptul dacă este mai puternică concurenţa din armata cumpărătorilor sau concurenţa din armata vînzătorilor. Industria pune faţă în faţă pe cîmpul de luptă două armate, dintre care fiecare în parte duce o luptă şi în propriile ei rînduri, în mijlocul propriilor ei trupe. Armata în sînul căreia are loc încăierarea cea mai mică o învinge pe cea adversă.

Să presupunem că pe piaţă se află 100 de baloturi de bumbac şi în acelaşi timp cumpărători pentru 1.000 de baloturi de bumbac. În acest caz, cererea este deci de zece ori mai mare decît oferta. Concurenţa dintre cumpărători va fi prin urmare foarte puternică, fiecare dintre ei voind să pună mîna pe un balot, ba, dacă se poate, pe toată suta de baloturi. Acest exemplu nu este o ipoteză arbitrară. În istoria comerţului am avut perioade de recolte proaste de bumbac, cînd cîţiva capitalişti asociaţi au căutat să acapareze nu o sută de baloturi, ci toată rezerva de bumbac a pămîntului. În exemplul dat de noi, fiecare cumpărător va căuta deci să-l scoată din luptă pe celălalt, oferind un preţ relativ mai mare pentru balotul de bumbac. Văzînd trupele armatei duşmane angajate într-o luptă intestină înverşunată şi fiind absolut siguri de vînzarea tuturor celor 100 de baloturi de bumbac ale lor, vînzătorii de bumbac se vor feri să se încaiere între ei şi să scadă preţul bumbacului într-un moment în care adversarii lor se întrec să-l ridice. Aşadar, în armata vînzătorilor a coborît deodată pacea. Ei stau ca un singur om în faţa cumpărătorilor, îşi încrucişează filozofic braţele, şi pretenţiile lor n-ar mai cunoaşte limite dacă ofertele, chiar şi ale celor mai insistenţi cumpărători, n-ar avea limitele lor foarte precise,

Aşadar, dacă oferta unei mărfi e mai mică decît cererea acestei mărfi, între vînzători are loc o concurenţă foarte slabă, sau nu are loc nici o concurenţă. În aceeaşi proporţie în care scade această concurenţă, creşte concurenţa dintre cumpărători. Rezultatul: o creştere mai mult sau mai puţin însemnată a preţurilor mărfurilor.

După cum se ştie, mai frecvent este cazul invers, avînd un rezultat invers. O precumpănire considerabilă a ofertei asupra cererii, concurenţă desperată între vînzători, lipsă de cumpărători, desfacerea mărfurilor la preţuri derizorii.

Dar ce înseamnă creşterea şi scăderea preţurilor, ce înseamnă preţ mare, preţ mic? Un grăunte de nisip privit la microscop este mare, iar un turn este mic în comparaţie cu un munte. Şi dacă preţul este determinat de raportul dintre cerere şi ofertă, atunci prin ce este determinat raportul dintre cerere şi ofertă?

Să ne adresăm primului burghez întîlnit în cale. Fără să stea prea mult pe gînduri, întocmai ca un nou Alexandru Macedon, el va tăia acest nod metafizic cu ajutorul tablei înmulţirii. Dacă producerea mărfii pe care o vînd - ne va spune el - m-a costat 100 de mărci şi la vînzarea ei obţin - bineînţeles după un interval de un an - 110 mărci, acesta este un profit modest, onest, decent. Dacă însă la vînzare obţin 120 sau 130 de mărci, înseamnă că am realizat un profit mare; iar dacă aş obţine 200 de mărci, apoi acesta ar fi un profit extraordinar, enorm. Ce-i serveşte, aşadar, burghezului ca măsură a cîştigului? Cheltuielile de producţie a mărfii sale. Dacă în schimbul acestei mărfi el primeşte o anumită cantitate de alte mărfuri a căror producţie a costat mai puţin, atunci a pierdut. Dacă în schimbul mărfii sale primeşte o anumită cantitate de alte mărfuri, a căror producţie a costat mai mult, atunci a cîştigat. Şi burghezul calculează scăderea sau creşterea cîştigului său după numărul de grade cu care valoarea de schimb a mărfii sale se găseşte sub zero sau deasupra lui zero, adică sub cheltuielile de producţie sau deasupra lor.

Am văzut deci că raportul variabil dintre cerere şi ofertă provoacă cînd creşterea, cînd scăderea preţurilor, cînd preţuri mari, cînd preţuri mici. Dacă preţul unei mărfi se urcă foarte mult din cauza ofertei slabe sau din cauza creşterii disproporţionate a cererii, atunci preţul unei alte mărfi oarecare scade în mod necesar în aceeaşi proporţie; căci preţul unei mărfi nu poate face decît să exprime în bani raportul în care terţe mărfuri sînt schimbate cu ea. Dacă, de pildă, preţul unui cot de ţesătură de mătase se ridică de la 5 la 6 mărci[1], atunci preţul argintului a scăzut în raport cu preţul mătăsii, şi la fel a scăzut în raport cu preţul mătăsii, preţul tuturor celorlalte mărfuri care au rămas la vechile lor preţuri. Trebuie să se dea o cantitate mai mare din acestea în schimbul aceleiaşi cantităţi de mătase. Ce urmare va avea urcarea preţului unei mărfi? O mulţime de capitaluri se vor îndrepta spre ramura industrială prosperă, şi acest aflux de capitaluri în domeniul industriei favorizate va dura pînă cînd profitul în ramura respectivă va scădea pînă la nivelul obişnuit, sau, mai bine zis, pînă cînd, din cauza supraproducţiei, preţul produselor ramurii respective va scădea sub cheltuielile de producţie.

Invers, dacă preţul unei mărfi scade sub cheltuielile ei de producţie, capitalurile se vor retrage din producţia mărfii respective. Cu excepţia cazului în care o ramură industrială nu mai corespunde cerinţelor vremii şi deci trebuie să dispară, producţia mărfii respective, adică oferta ei, va scădea prin această fugă a capitalurilor pînă cînd ea va corespunde cererii, deci pînă cînd preţul ei se va ridica din nou la nivelul cheltuielilor ei de producţie sau, mai bine zis, pînă cînd oferta va fi scăzut sub cerere, adică pînă cînd preţul ei se va urca iarăşi peste cheltuielile ei de producţie, căci preţul curent[2]al unei mărfi se află întotdeauna peste sau sub cheltuielile ei de producţie.

După cum vedem, capitalurile emigrează şi imigrează în permanenţă din domeniul unei industrii în domeniul alteia. Preţul urcat provoacă o imigrare prea puternică, iar preţul scăzut o emigrare prea puternică.

Dintr-un alt punct de vedere am putea arăta că nu numai oferta este determinată de cheltuielile de producţie, ci şi cererea. Dar aceasta ne-ar îndepărta prea mult de tema noastră.

Am văzut adineauri că oscilaţiile ofertei şi ale cererii fac ca preţul unei mărfi să revină mereu la nivelul cheltuielilor ei de producţie. E drept că adevăratul preţ al unei mărfi se află întotdeauna peste sau sub cheltuielile de producţie; dar creşterea şi scăderea se completează reciproc, aşa încît, dacă totalizăm fluxul şi refluxul industriei într-un anumit interval de timp, mărfurile sînt schimbate între ele corespunzător cheltuielilor lor de producţie, preţul lor este deci determinat de cheltuielile lor de producţie.

Această determinare a preţului prin cheltuielile de producţie nu trebuie înţeleasă în sensul în care o înţeleg economiştii. Economiştii spun că preţul mediu al mărfurilor este egal cu cheltuielile de producţie; aceasta ar fi legea. Mişcarea anarhică prin care urcarea este compensată de scădere, iar scăderea de urcare, ei o consideră drept întîmplare. Tot atît de justificat ar fi să se considere - şi acesta a şi fost cazul altor economişti - oscilaţiile preţurilor drept lege şi determinarea lor prin cheltuielile de producţie drept întîmplare. Dar numai aceste oscilaţii care, examinate mai de aproape, aduc cu sine ravagiile cele mai grozave şi, asemenea unor cutremure de pămînt, zdruncină din temelii societatea burgheză, numai aceste oscilaţii determină, în desfăşurarea lor, preţul prin cheltuielile de producţie. Mişcarea de ansamblu a acestei dezordini este ordinea ei. În desfăşurarea acestei anarhii industriale, în această mişcare circulară, concurenţa compensează, ca să spunem aşa, o extravaganţă prin cealaltă.

Vedem, aşadar, că preţul unei mărfi este determinat de cheltuielile ei de producţie în aşa fel, încît perioadele în care preţul acestei mărfi creşte peste cheltuielile de producţie sînt compensate de perioadele în care el scade sub cheltuielile de producţie, şi invers. Fireşte că acest lucru nu este valabil pentru un produs industrial izolat dat, ci numai pentru întreaga ramură industrială. Acest lucru nu este valabil deci nici pentru industriaşul izolat, ci numai pentru întreaga clasă a industriaşilor.

Determinarea preţului prin cheltuielile de producţie este identică cu determinarea preţului prin timpul de muncă necesar pentru producerea unei mărfi, deoarece cheltuielile de producţie se compun din: 1) materii prime şi[3] uzura uneltelor de muncă[4], adică din produse industriale a căror producere a costat un anumit număr de zile de muncă şi care reprezintă deci o anumită[5] cantitate de timp de muncă, şi 2) din muncă nemijlocită, a cărei măsură este tocmai timpul.

Or, aceleaşi legi generale care reglează în genere preţul mărfurilor reglează, fireşte, şi salariul, preţul muncii.

Salariul ba va creşte, ba va scădea, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, în funcţie de felul cum se va desfăşura concurenţa dintre cumpărătorii forţei de muncă, capitaliştii, şi vînzătorii forţei de muncă, muncitorii. Oscilaţiile salariului corespund în general oscilaţiilor preţurilor mărfurilor. Dar în cadrul acestor oscilaţii preţul muncii va fi determinat de cheltuielile de producţie, de timpul de muncă necesar pentru producerea acestei mărfi, forţa de muncă[6].

Care sînt deci cheltuielile de producţie a forţei de muncă[7]?

Sînt cheltuielile necesare pentru a-l menţine pe muncitor ca muncitor şi pentru a-l forma ca muncitor.

De aceea, cu cît o muncă cere un timp de calificare mai scurt, cu atît cheltuielile de producţie a muncitorului sînt mai mici, cu atît preţul muncii sale, salariul său este mai redus. În ramurile industriale care aproape nu necesită nici un timp de calificare, simpla existenţă fizică a muncitorului fiind suficientă, cheltuielile de producţie necesare pentru a-l produce pe muncitor se mărginesc aproape numai la mărfurile necesare pentru a-l menţine în viaţă şi[8] capabil de a munci[9]. De aceea preţul muncii sale va fi determinat de preţul mijloacelor de subzistenţă necesare.

Aici intervine însă şi un alt considerent.

Calculînd cheltuielile sale de producţie şi, pe baza lor, preţul produselor, fabricantul ţine seama şi de uzura uneltelor de muncă. Dacă, de pildă, o maşină îl costă 1 000 de mărci[10] şi această maşină se uzează în zece ani, atunci el adaugă anual 100 de mărci la preţul mărfurilor, pentru ca după zece ani să poată înlocui maşina uzată cu alta nouă. La fel trebuie incluse, în cheltuielile de producţie a forţei de muncă simple, cheltuielile de perpetuare, care dau clasei muncitoare posibilitatea să se înmulţească şi să înlocuiască pe muncitorii uzaţi cu alţii noi. Prin urmare uzura muncitorului este pusă la socoteală la fel ca şi uzura maşinii.

Aşadar cheltuielile de producţie a forţei de muncă[11] simple se reduc la cheltuielile de întreţinere şi de perpetuare a muncitorului. Preţul acestor cheltuieli de întreţinere şi de perpetuare constituie salariul. Salariul astfel determinat se numeşte salariu minim. Acest salariu minim ca de altfel în genere determinarea preţurilor mărfurilor prin cheltuielile lor de producţie, nu se referă la individul izolat, ci la specie. Sînt muncitori, milioane de muncitori, care nu primesc destul ca să se poată întreţine şi perpetua; dar salariul întregii clase muncitoare se egalizează în cadrul oscilaţiilor lui la nivelul acestui minim.

Acum, după ce ne-am lămurit în ceea ce priveşte legile cele mai generale, care reglează atît salariul cît şi preţul oricărei alte mărfi, putem să trecem la o cercetare mai amănunţită a temei noastre.

 

 

__________

 

[1]. În ,,N. Rh. Z." aici şi mai departe: franci.  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. Preţul de piaţă.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3].-[4]. În „N. Rh. Z.“: unelte  - Nota red. Editurii Politice

 

[5]. În „N. Rh. Z.“: o cantitate determinată.  - Nota red. Editurii Politice

 

[6]. În „N. Rh. Z.“: munca.  - Nota red. Editurii Politice

 

[7]. În „N. Rh. Z.“: muncii însăşi.  - Nota red. Editurii Politice

 

[8].-[9]. În „N. Rh. Z.“ lipsesc aceste cuvinte.  - Nota red. Editurii Politice

 

[10]. În „N. Rh. Z.“ aici şi mai departe: franci.  - Nota red. Editurii Politice

 

[11]. În „N. Rh. Z.“: muncii.  - Nota red. Editurii Politice 


 

 

 

 

III

 

Capitalul constă din materii prime, unelte de muncă şi mijloace de subzistenţă de tot felul, care sînt întrebuinţate pentru producerea de noi materii prime, de noi unelte de muncă şi de noi mijloace de subzistenţă. Toate aceste părţi componente ale capitalului sînt creaţii ale muncii, produse ale muncii, muncă acumulată. Munca acumulată care serveşte ca mijloc pentru o nouă producţie este capital.

Aşa spun economiştii.

Ce este un sclav negru? Un om de rasă neagră. Această explicaţie nu valorează mai mult ca cealaltă.

Un negru este un negru. Abia în condiţiile unor anumite relaţii el devine sclav. O maşină de filat bumbac este o maşină pentru filatul bumbacului. Numai în condiţiile unor anumite relaţii ea devine capital. Smulsă din aceste relaţii, ea nu este capital, aşa cum aurul în sine nu este bani sau zahărul preţ al zahărului.

În producţie oamenii nu acţionează numai asupra naturii[1], ci acţionează şi unii asupra altora[2]. Ei nu produc decît cooperînd într-un fel anumit şi făcînd între ei schimb de activităţi. Pentru a produce, ei intră în anumite legături şi relaţii între ei, şi numai în cadrul acestor legături şi relaţii sociale are loc acţiunea lor asupra naturii, are loc producţia.

În funcţie de caracterul mijloacelor de producţie, aceste relaţii sociale în care intră producătorii între ei, condiţiile în care fac între ei schimb de activităţi şi participă la ansamblul producţiei vor fi, fireşte, diferite. O dată cu inventarea unui nou instrument de război, a armei de foc, s-a modificat în mod necesar întreaga organizare internă a armatei, s-au schimbat condiţiile în care indivizii pot să formeze o armată şi să acţioneze ca armată, s-a schimbat şi raportul dintre diferitele armate.

Relaţiile sociale în cadrul cărora produc indivizii, relaţiile sociale de producţie, se schimbă deci, se transformă o dată cu schimbarea şi dezvoltarea mijloacelor materiale de producţie, a forţelor de producţie. Relaţiile de producţie formează în totalitatea lor ceea ce numim relaţiile sociale, societatea, şi anume o societate pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, o societate cu un caracter specific, distinctiv. Societatea antică, societatea feudală, societatea burgheză sînt astfel de ansambluri de relaţii de producţie, fiecare dintre ele însemnînd totodată o treaptă deosebită de dezvoltare în istoria omenirii.

Capitalul este şi el o relaţie socială de producţie. El este o relaţie de producţie burgheză, o relaţie de producţie a societăţii burgheze. Mijloacele de subzistenţă, uneltele de muncă, materiile prime din care constă capitalul, n-au fost oare produse şi acumulate în condiţii sociale date, în relaţii sociale determinate? Nu sînt ele oare întrebuinţate în vederea unei noi producţii în condiţii sociale date, în relaţii sociale determinate? Şi nu face, oare, tocmai acest caracter social determinat ca produsele care servesc pentru o nouă producţie să fie capital?

Capitalul nu constă numai din mijloace de subzistenţă, unelte de muncă şi materii prime, numai din produse materiale; el constă în aceeaşi măsură din valori de schimb. Toate produsele din care constă sînt mărfuri. Prin urmare capitalul nu este numai o sumă de produse materiale, el este şi o sumă de mărfuri, de valori de schimb, de mărimi sociale.

Capitalul rămîne acelaşi, fie că înlocuim lîna cu bumbac, cerealele cu orez, căile ferate cu vapoare, cu condiţia numai ca bumbacul, orezul, vapoarele - corpul capitalului - să aibă aceeaşi valoare de schimb, acelaşi preţ ca şi lîna, cerealele, căile ferate în care el se întruchipa înainte. Corpul capitalului se poate transforma neîncetat, fără ca acest capital să sufere cea mai mică schimbare.

Dar, dacă orice capital este o sumă de mărfuri, adică de valori de schimb, aceasta nu înseamnă că orice sumă de mărfuri, de valori de schimb este capital.

Orice sumă de valori de schimb este o valoare de schimb, orice valoare de schimb în parte este o sumă de valori de schimb. De pildă, o casă care are o valoare de 1.000 de mărci[3] este o valoare de schimb de 1.000 de mărci. O bucată de hîrtie în valoare de un pfenig[4] este o sumă de valori de schimb egală cu 100/100 de pfenigi. Produsele care pot fi schimbate pe alte produse sînt mărfuri. Proporţia determinată în care ele pot fi schimbate constituie valoarea lor de schimb, sau, exprimat în bani, preţul lor. Masa acestor produse nu poate schimba cu nimic destinaţia lor de a fi mărfuri, sau de a reprezenta o valoare de schimb, sau de a avea un preţ determinat. Copacul, fie mare, fie mic, rămîne tot copac. Oare se schimbă caracterul de marfă, de valoare de schimb al fierului dacă îl schimbăm pe alte produse nu cu uncia, ci cu chintalul? În funcţie de masa sa, el este o marfă de o valoare mai mare sau mai mică, cu un preţ mai mare sau mai mic.

Cum devine însă capital o sumă de mărfuri, de valori de schimb?

Datorită faptului că în calitate de forţă socială independentă, adică ca forţă a unei părţi a societăţii, ea se păstrează şi sporeşte prin aceea că este schimbată pe forţa de muncă[5] nemijlocită vie. Existenţa unei clase care nu posedă nimic altceva decît capacitatea de muncă este o premisă necesară a capitalului.

Abia dominaţia muncii acumulate, trecute, materializate asupra muncii nemijlocite, vii transformă munca acumulată în capital.

Capitalul nu constă în aceea că munca acumulată serveşte muncii vii ca mijloc în vederea producţiei noi, ci că munca vie serveşte muncii acumulate ca mijloc de a-şi păstra şi spori valoarea de schimb.

Ce se petrece în schimbul dintre[6] capitalist şi muncitorul salariat?

Muncitorul primeşte în schimbul forţei sale de muncă[7] mijloace de subzistenţă, iar capitalistul primeşte, în schimbul mijloacelor sale de subzistenţă, muncă, activitatea productivă a muncitorului, puterea creatoare prin care muncitorul nu numai că înlocuieşte ceea ce consumă, ci şi dă muncii acumulate o valoare mai mare decît poseda ea înainte. Muncitorul primeşte de la capitalist o parte din mijloacele de subzistenţă existente. La ce-i servesc aceste mijloace de subzistenţă? La consumaţia nemijlocită. Dar îndată ce eu consum mijloacele de subzistenţă, ele sînt iremediabil pierdute pentru mine, afară doar dacă întrebuinţez timpul în care aceste mijloace mă ţin în viaţă pentru a produce noi mijloace de subzistenţă, pentru a crea în timpul consumaţiei, prin munca mea, noi valori în locul valorilor absorbite prin consumaţie. Dar tocmai această nobilă forţă reproductivă muncitorul o cedează capitalului în schimbul mijloacelor de subzistenţă primite. El a pierdut-o deci pentru sine însuşi.

Să luăm un exemplu: Un arendaş plăteşte zilerului său 5 groşi de argint pe zi. Acesta lucrează în schimbul celor 5 groşi o zi întreagă pe cîmpul arendaşului şi-i asigură astfel un venit de 10 groşi. Arendaşul nu numai că primeşte înapoi valorile pe care trebuie să le cedeze zilerului, ci le şi dublează. Prin urmare, el a întrebuinţat, a consumat într-un chip rodnic, productiv cei 5 groşi pe care i-a dat zilerului. Cu cei 5 groşi el a cumpărat tocmai munca şi forţa zilerului, care creează produse agricole de o valoare îndoită, făcînd din 5 groşi 10 groşi. În schimb, zilerul primeşte, în locul forţei sale productive, ale cărei efecte le-a cedat tocmai arendaşului, 5 groşi, pe care îi schimbă pe mijloace de subzistenţă, consumate de el mai repede sau mai încet. Cei 5 groşi au fost consumaţi, aşadar, în două feluri: în mod productiv pentru capital, deoarece au fost schimbaţi pe o forţă de muncă care a produs 10 groşi, şi în mod neproductiv pentru muncitor, deoarece au fost schimbaţi pe mijloace de subzistenţă care au dispărut pentru totdeauna şi a căror valoare el poate s-o dobîndească din nou numai repetînd acelaşi schimb cu arendaşul. Capitalul presupune, aşadar, munca salariată, munca salariată presupune capitalul. Ele se condiţionează reciproc, se creează reciproc.

Un muncitor dintr-o fabrică de bumbac produce oare numai stofe de bumbac? Nu, el produce capital. El produce valori care servesc din nou ca să se comande muncii lui şi[8], prin intermediul ei, să se creeze valori noi.

Capitalul poate spori numai schimbîndu-se pe forţă de muncă[9], numai dînd naştere muncii salariate. Forţa de muncă[10] a muncitorului salariat[11] nu poate să se schimbe decît pe capital, înmulţind capitalul, întărind puterea a cărei sclavă este. De aceea înmulţirea capitalului înseamnă înmulţirea proletariatului, adică a[12] clasei muncitoare.

Interesul capitalistului şi al muncitorului este, aşadar, acelaşi, susţin burghezii şi economiştii lor. Şi într-adevăr! Muncitorul piere dacă capitalul nu-i dă de lucru. Capitalul piere dacă nu exploatează forţa de muncă, şi pentru a o exploata trebuie s-o cumpere. Cu cît capitalul destinat producţiei, capitalul productiv, creşte mai repede, deci cu cît industria este mai înfloritoare, cu cît burghezia se îmbogăţeşte mai mult, cu cît afacerile merg mai bine, cu atît capitalistul are nevoie de mai mulţi muncitori, cu atît muncitorul se vinde mai scump.

Condiţia indispensabilă pentru ca muncitorul să aibă o situaţie acceptabilă este deci creşterea cît se poate mai rapidă a capitalului productiv.

Dar ce înseamnă creşterea capitalului productiv? Înseamnă creşterea puterii muncii acumulate asupra muncii vii, creşterea dominaţiei burgheziei asupra clasei muncitoare. Cînd munca salariată produce avuţia străină care o domină, puterea vrăjmaşă ei, capitalul, ea capătă în schimb de la aceasta mijloace pentru a putea munci, adică mijloace de subzistenţă, cu condiţia să devină din nou o parte a capitalului, pîrghia care zvîrle din nou capitalul într-o mişcare accelerată de creştere.

Afirmaţia că interesele capitalului şi interesele muncitorilor[13] sînt identice înseamnă doar atît; capitalul şi munca salariată sînt două laturi ale uneia şi aceleiaşi relaţii. Una o condiţionează pe cealaltă, întocmai cum se condiţionează reciproc cămătarul şi risipitorul.

Atîta timp cît muncitorul salariat este muncitor salariat, soarta lui depinde de capital. Iată care este faimoasa comunitate de interese dintre muncitor şi capitalist.

 

 

_______

 

[1].-[2]. Adaos din (1891).  - Nota red. Editurii Politice

 

[3]. În „N. Rh. Z.“ aici şi mai departe: franci.  - Nota red. Editurii Politice

 

[4].  În „N. Rh. Z.“ aici şi mai departe: centimă.  - Nota red. Editurii Politice

 

[5]. În „N. Rh. Z.“: munca.  - Nota red. Editurii Politice

 

[6]. În „N. Rh. Z.“: capital şi muncă salariată.  - Nota red. Editurii Politice

 

[7]. În „N. Rh. Z.“: muncii.  - Nota red. Editurii Politice

 

[8]. În „N. Rh. Z.“: pentru ca.  - Nota red. Editurii Politice

 

[9]. În ,.N. Rh. Z.“: muncă.  - Nota red. Editurii Politice

 

[10].-[11]. În „N. Rh. Z.“: munca salariată.  - Nota red. Editurii Politice

 

[12]. În „N. Rh. Z.“: claselor muncitoare.  - Nota red. Editurii Politice

 

[13].  În „N. Rh. Z.“: muncii.  - Nota red. Editurii Politice



 

 

 

IV

 

Dacă creşte capitalul, creşte şi masa muncii salariate, creşte şi numărul muncitorilor salariaţi, într-un cuvînt: dominaţia capitalului se extinde asupra unei mase mai mari de indivizi. Şi să presupunem cazul cel mai favorabil: o dată cu creşterea capitalului productiv creşte cererea de muncă. Se urcă deci preţul muncii, salariul.

O casă, fie mare sau mică, atîta timp cît casele din jur sînt şi ele mici satisface toate pretenţiile sociale legate de o locuinţă. Cînd însă alături de casa cea mică se ridică un palat, ea arată ca o cocioabă. Casa cea mică dovedeşte acum că proprietarul ei nu este de loc pretenţios sau că are pretenţii foarte modeste; şi oricît s-ar înălţa căsuţa în decursul civilizaţiei, dacă palatul vecin se va înălţa în aceeaşi măsură sau într-o măsură şi mai mare încă, locatarul casei relativ mici se va simţi tot mai prost, mai nemulţumit şi mai apăsat între cei patru pereţi ai ei.

O sporire simţitoare a salariului presupune o creştere rapidă a capitalului productiv. Creşterea rapidă a capitalului productiv aduce după sine o creştere la fel de rapidă a bogăţiei, a luxului, a necesităţilor şi a plăcerilor sociale. De aceea, cu toate că plăcerile accesibile muncitorului au devenit mai numeroase, satisfacţia socială pe care acestea i-o procură au scăzut în comparaţie cu plăcerile sporite ale capitalistului, care sînt inaccesibile muncitorului, cît şi în comparaţie cu gradul de dezvoltare a societăţii în general. Necesităţile şi plăcerile noastre sînt generate de societate; de aceea le măsurăm în raport cu societatea, şi nu după obiectele care servesc la satisfacerea lor. Întrucît necesităţile şi plăcerile noastre au un caracter social, ele sînt relative.

În general, salariul nu este determinat numai de masa de mărfuri pe care o pot obţine în schimbul lui. El cuprinde diferite raporturi.

Ceea ce muncitorii primesc în schimbul forţei lor de muncă[1] este înainte de toate o sumă de bani determinată. Este oare salariul determinat numai de acest preţ în bani?

În secolul al XVI-lea cantitatea de aur şi de argint care circula în Europa a sporit în urma descoperirii unor mine mai bogate şi mai uşor de exploatat, în America. Valoarea aurului şi argintului a scăzut deci în raport cu celelalte mărfuri. Muncitorii primeau în schimbul forţei lor de muncă[1] aceeaşi cantitate de argint în monede ca şi mai înainte. Preţul în bani al muncii lor rămăsese acelaşi, şi totuşi salariul lor scăzuse, fiindcă în schimbul aceleiaşi cantităţi de argint ei primeau o cantitate mai mică de alte mărfuri. Aceasta a fost una dintre împrejurările care au favorizat creşterea capitalului, ridicarea burgheziei în secolul al XVI-lea[2].

Să luăm un alt caz. În iarna anului 1847, în urma unei recolte proaste, preţurile alimentelor strict necesare, ca cerealele, carnea, untul, brînza etc. au crescut considerabil. Să presupunem că muncitorii ar fi primit în schimbul forţei lor de muncă[1] aceeaşi sumă de bani ca şi înainte. Nu scăzuse, oare, salariul lor? Fireşte că scăzuse. În schimbul aceleiaşi sume de bani ei primeau mai puţină pîine, carne etc. Salariul lor scăzuse nu pentru că scăzuse valoarea argintului, ci pentru că crescuse valoarea mijloacelor de subzistenţă.

Să presupunem, în sfîrşit, că preţul în bani al muncii ar rămîne acelaşi, în timp ce preţul tuturor produselor agricole şi de manufactură ar fi scăzut datorită folosirii unor maşini noi, datorită unui anotimp favorabil etc. Cu aceeaşi sumă de bani muncitorii pot cumpăra acum mai multe mărfuri de toate felurile. Salariul lor a crescut, aşadar, tocmai pentru că valoarea lui bănească nu s-a schimbat.

Preţul în bani al muncii, salariul nominal, nu coincide, prin urmare, cu salariul real, adică cu cantitatea de mărfuri care se obţine realmente în schimbul salariului. Vorbind, deci, de creşterea sau de scăderea salariului, nu trebuie să avem în vedere numai preţul în bani al muncii, salariul nominal.

Dar nici salariul nominal, adică suma de bani pentru care muncitorul se vinde capitalistului, nici salariul real, adică cantitatea de mărfuri pe care poate s-o cumpere cu aceşti bani, nu epuizează raporturile cuprinse în salariu. În afară de aceasta salariul este determinat, în primul rînd, de raportul în care se găseşte faţă de cîştig, faţă de profitul capitalistului; acesta este salariul comparativ, salariul relativ.

Salariul[3] real exprimă preţul muncii în raport cu preţul celorlalte mărfuri; în schimb, salariul relativ exprimă partea care revine muncii nemijlocite din valoarea nou produsă de ea, în raport cu partea care revine muncii acumulate, capitalului[4].

Am spus mai sus, la p. 14[5]: „Salariul nu este deci o parte care revine muncitorului din marfa produsă de el. Salariul este acea parte din mărfurile deja existente cu care capitalistul îşi cumpără o cantitate determinată de forţă de muncă productivă“. Dar capitalistul trebuie să înlocuiască din nou acest salariu din preţul cu care vinde produsul creat de muncitor; el trebuie să-l înlocuiască în aşa fel, încît, de regulă, să-i mai rămînă un excedent peste cheltuielile de producţie făcute, un profit. Preţul de vînzare al mărfii produse de muncitor se împarte pentru capitalist în trei părţi: în primul rînd, partea care înlocuieşte preţul materiilor prime avansate de el cît şi uzura uneltelor, a maşinilor şi a altor mijloace de muncă, de asemenea avansate de el; în al doilea rînd, partea care înlocuieşte salariul avansat de el, şi, în al treilea rînd, excedentul care rămîne, adică profitul capitalistului. În timp ce prima parte înlocuieşte numai valori care au existat mai înainte, este limpede că atît partea care înlocuieşte salariul cît şi excedentul, care reprezintă profitul capitalistului, sînt luate pe de-a-ntregul din valoarea nouă creată prin munca muncitorului şi adăugată materiilor prime. Şi în acest sens putem considera atît salariul cît şi profitul, spre a le compara între ele, ca părţi din produsul muncitorului[6].

Salariul real poate rămîne acelaşi, ba chiar să crească, şi salariul relativ poate totuşi să scadă. Să presupunem, de pildă, că preţurile tuturor mijloacelor de subzistenţă ar fi scăzut cu 2/3, în timp ce salariul cu ziua ar fi scăzut numai cu 1/3, adică, de pildă, de la 3 mărci[7] la 2 mărci. Deşi, avînd aceste două mărci, muncitorul dispune de o sumă mai mare de mărfuri decît dispunea înainte cînd avea 3 mărci, salariul său a scăzut, totuşi, în raport cu cîştigul capitalistului. Profitul capitalistului (de pildă, al fabricantului) s-a mărit cu o marcă; aceasta înseamnă că, pentru o sumă mai mică de valori de schimb pe care capitalistul o plăteşte muncitorului, muncitorul trebuie să producă o sumă de valori de schimb mai mare ca înainte. Partea[8] capitalului a crescut în raport cu partea[8] muncii. Repartiţia avuţiei sociale între capital şi muncă a devenit şi mai inegală. Capitalistul comandă cu acelaşi capital unei cantităţi mai mari de muncă. Puterea clasei capitaliştilor asupra clasei muncitoare a crescut, poziţia socială a muncitorului s-a înrăutăţit; ea a căzut cu încă o treaptă mai jos faţă de[9] aceea a capitalistului.

Care este deci legea generală care determină scăderea şi creşterea salariului şi a profitului în corelaţia lor?

Salariul şi profitul se află într-un raport invers[10]. Partea capitalului, profitul, creşte în aceeaşi proporţie în care scade partea muncii, salariul, şi invers. Profitul creşte în măsura în care salariul scade, şi scade în măsura în care salariul creşte.

Se va obiecta, poate, că capitalistul poate cîştiga prin schimbul avantajos al produselor sale cu alţi capitalişti, prin creşterea cererii pentru marfa sa, fie în urma deschiderii de pieţe noi, fie în urma creşterii momentane a necesităţilor pe pieţele vechi etc.; că profitul unui capitalist se poate, aşadar, mări prin înşelarea altor capitalişti, independent de creşterea şi de scăderea salariului, adică a valorii de schimb a forţei de muncă[11]; sau că profitul capitalistului ar putea de asemenea creşte prin perfecţionarea uneltelor de muncă, printr-o nouă metodă de folosire a forţelor naturii etc.

În primul rînd va trebui să se admită că rezultatul rămîne acelaşi, deşi se obţine pe o cale inversă. E drept că profitul s-a mărit nu pentru că a scăzut salariul, ci salariul a scăzut pentru că s-a mărit profitul. Cu aceeaşi cantitate de muncă străină[12] capitalistul a cumpărat o cantitate mai mare de valori de schimb, fără să fi plătit din această cauză munca mai scump; adică, în raport cu venitul net pe care munca îl aduce capitalistului, ea este plătită mai ieftin.

Pe lîngă aceasta amintim că, în ciuda oscilaţiilor preţurilor mărfurilor, preţul mediu al fiecărei mărfi, proporţia în care este schimbată pe alte mărfuri, este determinat de cheltuielile ei de producţie. De aceea înşelăciunile reciproce dinăuntrul clasei capitaliştilor se compensează în mod necesar. Perfecţionarea maşinilor, noile metode de folosire a forţelor naturii în slujba producţiei dau posibilitatea să se creeze într-un timp de muncă dat, cu aceeaşi cantitate de muncă şi de capital, o masă mai mare de produse, dar în nici un caz o masă mai mare de valori de schimb. Dacă prin folosirea maşinii de filat, pot să produc într-o oră de două ori mai multe fire ca înainte de a fi fost ea inventată, de pildă 100 de pfunzi în loc de 50, eu nu capăt[13] pînă la urmă[14]în schimbul acestor 100 de pfunzi mai multe mărfuri decît primeam înainte pentru 50, pentru că cheltuielile de producţie au scăzut la jumătate sau pentru că pot să furnizez cu aceleaşi cheltuieli o cantitate dublă de produse.

În sfîrşit, oricare ar fi proporţia în care clasa capitalistă, burghezia, fie dintr-o singură ţară, fie de pe întreaga piaţă mondială, ar repartiza în sînul ei venitul net de pe urma producţiei, suma totală a acestui venit net nu este, de fiecare dată, altceva decît suma cu care munca acumulată a crescut în total datorită muncii nemijlocite[15]. Această sumă totală creşte deci în proporţia în care munca măreşte capitalul, adică în proporţia în care profitul creşte faţă de salariu.

Vedem aşadar, că, chiar dacă rămînem în limitele relaţiei dintre capital şi munca salariată, interesele capitalului şi interesele muncii salariate sînt diametral opuse.

O creştere rapidă a capitalului este egală cu o creştere rapidă a profitului. Profitul poate să crească repede numai atunci cînd preţul[16] muncii, cînd salariul relativ scade tot aşa de repede. Salariul relativ poate să scadă, deşi salariul real creşte o dată cu salariul nominal, cu valoarea bănească a muncii, însă nu în aceeaşi proporţie ca profitul. Dacă, de pildă, în perioadele cînd afacerile merg bine salariul creşte cu 5%, în timp ce profitul creşte cu 30%, atunci salariul comparativ, salariul relativ nu a crescut, ci a scăzut.

Aşadar, chiar dacă venitul muncitorului se măreşte o dată cu creşterea rapidă a capitalului, se măreşte în acelaşi timp şi prăpastia socială care desparte pe muncitor de capitalist, se măreşte în acelaşi timp şi puterea capitalului asupra muncii, dependenţa muncii faţă de capital.

Afirmaţia că muncitorul este interesat în creşterea rapidă a capitalului înseamnă doar atît: cu cît muncitorul măreşte mai repede avuţia străină, cu atît mai grasă va fi bucăţica care îi va pica lui, cu atît mai mulţi muncitori pot avea de lucru şi pot fi chemaţi la viaţă, cu atît mai mult poate spori munca sclavilor care depind de capital.

Am văzut aşadar:

Chiar situaţia cea mai favorabilă pentru clasa muncitoare, creşterea cît se poate de rapidă a capitalului, oricît ar îmbunătăţi viaţa materială a muncitorului, nu desfiinţează antagonismul dintre interesele sale şi interesele burghezului, interesele capitalistului. Profitul şi salariul se află în permanenţă într-un raport invers.

Dacă capitalul creşte repede, salariul poate să crească şi el, dar profitul capitalistului creşte incomparabil mai repede. Starea materială a muncitorului s-a îmbunătăţit, dar s-a îmbunătăţit în dauna situaţiei sale sociale. Prăpastia socială care-l desparte de capitalist s-a lărgit.

În sfîrşit:

Afirmaţia că pentru munca salariată condiţia cea mai favorabilă este creşterea cît mai rapidă a capitalului productiv înseamnă de fapt doar atît: cu cît clasa muncitoare măreşte şi sporeşte mai repede puterea vrăjmaşă ei, avuţia străină care o domină, cu atît mai favorabile sînt condiţiile în care i se permite să muncească mai departe pentru a spori avuţia burgheză, pentru a mări puterea capitalului, mulţumită că-şi făureşte singură lanţurile de aur cu care burghezia o tîrăşte după sine.

 

 

_______

 

[1]. În „N. Rh. Z.“: muncii.  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. (1891) Greşeală de tipar: XVIII-lea.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3].-[4]. În „N Rh. Z.“: Salariul real exprimă preţul muncii în raport cu preţul celorlalte mărfuri; în schimb, salariul relativ exprimă preţul muncii nemijlocite în raport cu preţul muncii acumulate, valoarea relativă a muncii salariate şi a capitalului, valoarea reciprocă a capitalistului şi a muncitorului.  - Nota red. Editurii Politice

 

[5]. Vezi volumul de faţă, p. 58.  - Nota red. Editurii Politice

 

[6]. De la: „Am spus mai sus“ adaos din (1891).  - Nota red. Editurii Politice

 

[7]. În „N. Rh. Z.“ - aici şi mai departe: franci.  - Nota red. Editurii Politice

 

[8]. În „N. Rh. Z.“: valoarea.  - Nota red. Editurii Politice

 

[9]. În „N. Rh. Z.“: capitalişti.  - Nota red. Editurii Politice

 

[10]. În „N. Rh. Z.“: valoarea de schimb. - Nota red. Editurii Politice

 

[11].  În „N. Rh. Z.“: muncii.  - Nota red. Editurii Politice

 

[12].  În „N. Rh. Z.“ lipseşte: străină.  - Nota red. Editurii Politice

 

[13].-[14].  Adaos din (1891).  - Nota red. Editurii Politice

 

[15]. În „N. Rh. Z.“: vii.  - Nota red. Editurii Politice

 

[16]. În „N. Rh. Z.“: valoarea de schimb.  - Nota red. Editurii Politice


 

 

 

V

 

Creşterea capitalului productiv şi creşterea salariului să fie ele oare într-adevăr atît de indisolubil legate, cum pretind economiştii burghezi? Nu trebuie să-i credem pe cuvînt. Nu trebuie să-i credem nici măcar atunci cînd afirmă că cu cît capitalul este mai gras, cu atît sclavul lui este mai bine îndopat. Burghezia este prea luminată, ea calculează prea bine pentru a împărtăşi prejudecăţile feudalului, care se făleşte cu strălucirea slugilor sale. Condiţiile de existenţă ale burgheziei o constrîng să calculeze.

Va trebui de aceea să cercetăm lucrurile mai îndeaproape.

Cum acţionează creşterea capitalului productiv asupra salariului?

Cînd capitalul productiv al societăţii burgheze creşte în general şi în întregime, are loc o acumulare mai multilaterală de muncă. Creşte numărul capitaliştilor[1]şi volumul capitalurilor lor. Înmulţirea capitalurilor măreşte concurenţa dintre capitalişti. Volumul tot mai mare al capitalurilor oferă mijloace de a aduce pe cîmpul de luptă industrial armate de muncitori mai puternice şi înarmate cu unelte de luptă mai uriaşe.

Un capitalist poate să-l înlăture pe celălalt de pe cîmpul de luptă şi să pună stăpînire pe capitalul lui numai vînzînd mai ieftin. Pentru a putea vinde mai ieftin fără să se ruineze, el trebuie să producă mai ieftin, adică trebuie să dezvolte cît mai mult cu putinţă forţa productivă a muncii. Dar forţa productivă a muncii se intensifică, în primul rînd, printr-o mai mare diviziune a muncii, prin introducerea tot mai generalizată şi perfecţionarea continuă a maşinilor. Cu cît este mai mare armata de muncitori între care este divizată munca, cu cît maşinile se introduc pe scară mai uriaşă, cu atît scad, proporţional, cheltuielile de producţie, cu atît mai productivă devine munca. De aceea între capitalişti ia naştere o întrecere generală pentru a mări diviziunea muncii şi numărul maşinilor şi a le exploata cît mai intens.

Cum va proceda un capitalist dacă, printr-o diviziune mai mare a muncii, prin folosirea şi perfecţionarea unor maşini noi, prin exploatarea mai avantajoasă şi mai masivă a forţelor naturii, a găsit mijlocul de a produce cu aceeaşi cantitate de muncă sau de muncă acumulată o cantitate mai mare de produse, de mărfuri decît concurenţii săi, de pildă dacă în timpul de muncă în care concurenţii săi ţes o jumătate de cot de pînză el poate produce un cot întreg de pînză?

El ar putea să vîndă în continuare o jumătate de cot de pînză la preţul de piaţă de pînă atunci, dar acesta n-ar fi un mijloc de a-i înlătura de pe piaţă pe concurenţii săi şi de a-şi mări propria sa desfacere. Pe măsură însă ce producţia sa a crescut, a crescut pentru el şi nevoia desfacerii. Mijloacele de producţie mai puternice şi mai costisitoare de care dispune îi permit, ce-i drept, să-şi vîndă marfa mai ieftin, dar ele îl constrîng totodată să vîndă mai multe mărfuri, să cucerească o piaţă incomparabil mai mare pentru mărfurile sale; de aceea capitalistul nostru va vinde jumătatea de cot de pînză mai ieftin decît concurenţii săi.

Capitalistul nu va vinde însă un cot întreg la acelaşi preţ la care vînd concurenţii săi jumătatea de cot, deşi producerea întregului cot nu-l costă mai mult decît îi costă pe ceilalţi o jumătate de cot. Căci în acest caz el n-ar cîştiga nimic în plus[2], ci şi-ar scoate prin schimb numai cheltuielile de producţie. O eventuală mărire a încasărilor sale s-ar datora faptului că a pus în mişcare un capital mai mare, şi nu faptului că şi-ar fi valorificat capitalul într-o măsură mai mare decît ceilalţi. De altfel el atinge scopul urmărit fixînd preţul mărfii sale numai cu cîteva procente mai jos decît concurenţii săi. El îi înlătură de pe piaţă sau, cel puţin, le răpeşte o parte din desfacere, vînzînd sub preţul lor de vînzare. În sfîrşit, să ne amintim că preţul curent este întotdeauna peste sau sub cheltuielile de producţie, după cum vînzarea unei mărfi are loc într-un sezon favorabil sau nefavorabil industriei. După cum preţul de piaţă al cotului de pînză este peste sau sub cheltuielile lui de producţie obişnuite pînă atunci, va varia şi procentul cu care capitalistul care a folosit noi mijloace de producţie mai productive va vinde peste cheltuielile sale reale de producţie.

Privilegiul capitalistului nostru nu este însă de lungă durată; alţi capitalişti concurenţi introduc aceleaşi maşini, aceeaşi diviziune a muncii, le introduc pe aceeaşi scară sau pe o scară mai largă, şi acest proces se va generaliza în asemenea măsură, încît preţul pînzei va scădea nu numai sub vechile ei cheltuieli de producţie, dar şi sub noile ei cheltuieli de producţie.

Aşadar, capitaliştii se găsesc acum unii faţă de alţii în aceeaşi situaţie în care se aflau înainte de introducerea noilor mijloace de producţie; şi dacă cu aceste mijloace pot furniza la acelaşi preţ o cantitate dublă de produse, ei sînt acum siliţi să furnizeze această cantitate dublă sub preţul vechi. Pe baza acestor noi cheltuieli de producţie reîncepe acelaşi joc. O mai mare diviziune a muncii, mai multe maşini, exploatarea diviziunii muncii şi a maşinilor pe o scară şi mai largă. Iar concurenţa reacţionează la fel faţă de acest rezultat.

Vedem deci cum modul de a produce, mijloacele de producţie sînt astfel permanent transformate, revoluţionate, cum diviziunea muncii aduce cu sine în mod necesar o şi mai mare diviziune a muncii, folosirea maşinilor o şi mai largă folosire a maşinilor, producţia pe scară întinsă o producţie pe scară şi mai întinsă.

Aceasta este legea care scoate mereu producţia burgheză din vechiul ei făgaş şi sileşte capitalul să încordeze forţele productive ale muncii, pentru că le-a încordat mai înainte, legea care nu-i dă răgaz şi care-i şopteşte fără încetare: Înainte! Înainte!

Legea aceasta nu e alta decît legea în virtutea căreia preţul unei mărfi se egalizează în mod necesar, în cadrul oscilaţiilor periodice ale comerţului, cu cheltuielile ei de producţie.

Oricît de uriaşe ar fi mijloacele de producţie puse în mişcare de un capitalist, concurenţa va generaliza aceste mijloace de producţie, şi, din momentul în care le-a generalizat, singurul rezultat al productivităţii mai mari a capitalului său este că acum trebuie să furnizeze, la acelaşi preţ, de 10, de 20, de 100 de ori mai mult decît înainte. Dar deoarece el trebuie să desfacă, poate, de o mie de ori mai mult pentru a compensa printr-o cantitate mai mare de produse desfăcute preţul de vînzare mai mic, întrucît acum este necesară o vînzare mai masivă nu numai pentru a cîştiga mai mult[3], ci şi pentru a înlocui cheltuielile de producţie - după cum am văzut, înseşi uneltele de producţie devin tot mai scumpe -, şi întrucît această vînzare masivă a devenit o chestiune vitală nu numai pentru el, ci şi pentru rivalii lui, vechea luptă reîncepe cu atît mai violent cu cît mijloacele de producţie deja inventate sînt mai productive. Diviziunea muncii şi folosirea maşinilor vor continua prin urmare pe o scară incomparabil mai largă.

Oricare ar fi puterea mijloacelor de producţie folosite, concurenţa caută să răpească capitalului roadele de aur ale acestei puteri, reducînd preţul mărfii la nivelul cheltuielilor de producţie, ridicînd deci, pe măsură ce se produce mai ieftin, adică pe măsură ce se produce mai mult cu aceeaşi cantitate de muncă, la rangul unei legi imperioase producţia mai ieftină, furnizarea unei cantităţi tot mai mari de produse pentru aceeaşi sumă. Astfel, prin eforturile sale, capitalistul n-a cîştigat nimic altceva decît obligaţia de a furniza mai mult în acelaşi timp de muncă, într-un cuvînt condiţii mai grele pentru valorificarea capitalului său. Deci, în timp ce concurenţa îl urmăreşte mereu cu a ei lege a cheltuielilor de producţie şi fiecare armă pe care o făureşte împotriva rivalilor săi se transformă într-o armă împotriva lui însuşi, capitalistul caută neîncetat să păcălească concurenţa, introducînd fără răgaz maşini noi, mai costisitoare, dar care produc mai ieftin, introducînd noi diviziuni ale muncii în locul celor vechi fără să aştepte pînă ce concurenţa să le fi învechit pe cele noi.

Să ne închipuim acum că această agitaţie febrilă a cuprins simultan întreaga piaţă mondială, şi vom înţelege cum creşterea, acumularea şi concentrarea capitalului au ca urmare aplicarea pe scară tot mai uriaşă a unei neîncetate şi tot mai accelerate diviziuni a muncii, folosirea de noi maşini şi perfecţionarea celor vechi.

Dar cum acţionează aceste împrejurări, care nu pot fi despărţite de creşterea capitalului productiv, asupra determinării salariului?

Diviziunea mai mare a muncii permite unui singur muncitor să execute munca a 5, 10, 20 de muncitori; ea măreşte, prin urmare, concurenţa dintre muncitori de 5, 10, 20 de ori. Muncitorii îşi fac concurenţă nu numai vînzîndu-se unul mai ieftin decît celălalt; ei îşi fac concurenţă executînd unul munca a 5, 10, 20 de muncitori; diviziunea muncii, introdusă şi mereu sporită de către capital, îi constrînge pe muncitori să se concureze în acest fel.

Mai departe. Pe măsură ce diviziunea muncii sporeşte, munca se simplifică. Îndemînarea deosebită a muncitorului îşi pierde valoarea. El e transformat într-o simplă forţă de producţie monotonă, căreia nu i se cer nici eforturi fizice, nici intelectuale. Munca lui o poate face oricine. De aceea concurenţii îl asaltează din toate părţile, şi, pe lîngă aceasta, mai reamintim că cu cît munca este mai simplă şi mai uşor de învăţat, cu cît necesită mai puţine cheltuieli de producţie pentru a fi însuşită, cu atît mai mult scade salariul, căci salariul, întocmai ca şi preţul oricărei alte mărfi, este determinat de cheltuielile de producţie.

Aşadar, pe măsură ce munca satisface mai puţin şi devine mai dezgustătoare, sporeşte concurenţa şi scade salariul. Muncitorul caută să-şi menţină suma salariului său muncind mai mult, fie că lucrează mai multe ore, fie că produce mai mult în aceeaşi oră. Împins de nevoie, el măreşte deci şi mai mult efectele dezastruoase ale diviziunii muncii. De aici rezultă că cu cît lucrează mai mult, cu atît salariul pe care-l primeşte e mai mic, şi anume pentru simplul motiv că face în aceeaşi măsură concurenţă tovarăşilor săi de muncă; îşi face deci din aceştia tot atîţia concurenţi care se oferă la condiţii tot atît de proaste ca el, pentru că în ultimă instanţă, îşi face, aşadar, sie însuşi concurenţă, sie însuşi ca membru al clasei muncitoare.

Maşinile produc aceleaşi efecte pe o scară mult mai întinsă, deoarece înlocuiesc pe muncitorii îndemînatici cu muncitori neîndemînatici, pe bărbaţi cu femei, pe adulţi cu copii, căci acolo unde este introdusă pentru prima dată maşina, muncitorii manuali sînt aruncaţi în stradă în masă, iar acolo unde maşina este dezvoltată, perfecţionată, înlocuită cu maşini mai productive, muncitorii[4] sînt concediaţi în grupuri mai mici. Am descris mai sus în linii mari războiul industrial pe care-l duc capitaliştii între ei; caracteristica acestui război este că bătăliile se cîştigă nu atît prin recrutarea, cît prin concedierea armatei de muncitori. Comandanţii, capitaliştii, se întrec în a concedia care de care mai mulţi soldaţi industriali.

Economiştii afirmă, fireşte, că muncitorii deveniţi de prisos prin introducerea maşinilor găsesc noi ramuri de activitate.

Ei nu au curajul să afirme de-a dreptul că muncitorii care au fost concediaţi găsesc de lucru în noi ramuri de muncă. Faptele dezmint prea categoric această minciună. De fapt, ei nu susţin decît că pentru alte părţi componente ale clasei muncitoare, de pildă pentru acea parte din tînăra generaţie de muncitori care se pregătea să intre în ramura industrială dispărută, se vor găsi noi posibilităţi de muncă. Fireşte, aceasta este o mare satisfacţie pentru muncitorii căzuţi în luptă. Domnii capitalişti nu vor duce lipsă de carne şi de sînge proaspăt care să poată fi exploatat, iar morţii vor fi lăsaţi să-şi îngroape morţii. Aceasta este o consolare pe care burghezii şi-o acordă mai mult lor înşişi decît muncitorilor. Dacă întreaga clasă a muncitorilor salariaţi ar fi nimicită de maşini, ce grozăvie ar însemna acest lucru pentru capital, care fără munca salariată încetează de a mai fi capital!

Să presupunem însă că muncitorii înlăturaţi direct de către maşină şi toată acea parte a tinerei generaţii care aşteaptă să fie angajată în ramura respectivă de muncă găsesc o nouă ocupaţie. Crede cineva că această nouă ocupaţie va fi plătită la fel ca cea pierdută? Aceasta ar contrazice toate legile economiei. Am văzut că industria modernă determină în permanenţă înlocuirea ocupaţiilor complexe, superioare prin altele mai simple, subordonate.

Cum ar putea deci o masă de muncitori alungaţi de maşină dintr-o ramură industrială să-şi găsească un refugiu în altă ramură fără ca plata să fie mai mică, mai proastă?

Ca o excepţie a fost citat cazul muncitorilor care lucrează chiar în producţia de maşini. De îndată ce în industrie se cer şi se folosesc mai multe maşini, ar trebui să crească în mod necesar numărul maşinilor, prin urmare ar trebui să crească producţia de maşini şi totodată şi numărul muncitorilor care lucrează în producţia de maşini, iar muncitorii ocupaţi în această ramură industrială sînt muncitori pricepuţi, ba chiar instruiţi.

De la 1840 încoace această afirmaţie, care şi înainte era adevărată numai pe jumătate, şi-a pierdut orice aparenţă de adevăr, deoarece în producţia de maşini, în aceeaşi măsură ca şi în producţia de fire de bumbac, maşinile sînt folosite tot mai multilateral, iar muncitorii ocupaţi în fabricile de maşini nu mai puteau juca faţă de maşinile extrem de ingenioase decît rolul unor maşini extrem de rudimentare.

Dar în locul bărbatului concediat din cauza maşinii fabrica angajează, poate, trei copii şi o femeie! Şi nu trebuia, oare, salariul bărbatului să ajungă pentru cei trei copii şi o femeie? Nu trebuia să ajungă acest minim de salariu pentru conservarea şi înmulţirea speciei? Ce dovedeşte, aşadar, această vorbărie, în care se complac burghezii? Nimic altceva decît că, pentru a cîştiga[5] cele necesare existenţei[6] unei familii de muncitori, se consumă astăzi de patru ori mai multe vieţi de muncitori decît înainte.

Să rezumăm: Cu cît creşte mai mult capitalul productiv, cu atît se extinde mai mult diviziunea muncii şi folosirea maşinilor. Cu cît se extind mai mult diviziunea muncii şi folosirea maşinilor, cu atît creşte mai mult concurenţa dintre muncitori, cu atît se reduce mai mult salariul lor.

În plus, clasa muncitoare se recrutează şi din păturile mai de sus ale societăţii; în rîndurile proletariatului cad o mulţime de mici industriaşi şi mici rentieri, care se grăbesc să-şi întindă braţele alături de braţele muncitorilor. Astfel pădurea de braţe întinse care cer de lucru devine tot mai deasă, iar braţele tot mai slabe.

Se înţelege de la sine că micul industriaş nu poate rezista în lupta în care una din primele condiţii este aceea de a produce pe o scară din ce în ce mai mare, adică tocmai de a fi un mare industriaş, şi nu unul mic.

Că dobînda capitalului scade în aceeaşi măsură în care se măreşte masa şi numărul capitalurilor, în care creşte capitalul, că prin urmare, micul rentier nu mai poate trăi din renta lui, fiind deci nevoit să se avînte în industrie, să contribuie deci la îngroşarea rîndurilor micilor industriaşi şi prin aceasta la sporirea numărului de candidaţi la proletariat, toate acestea nu mai au nevoie de alte explicaţii.

În sfîrşit, în măsura în care capitaliştii sînt siliţi de procesul descris mai sus să exploateze pe o scară mai întinsă uriaşele mijloace de producţie deja existente şi să pună în mişcare în acest scop toate resorturile creditului, în aceeaşi măsură se înmulţesc şi catastrofele industriale, în mijlocul cărora lumea comercială nu se menţine decît sacrificînd zeilor infernului o parte din avuţie, din produse şi chiar din forţele de producţie, - într-un cuvînt, crizele devin mai intense. Ele devin mai frecvente şi mai violente chiar şi numai din cauză că, pe măsură ce creşte masa de produse şi, prin urmare, necesitatea unor pieţe largi, piaţa mondială se îngustează tot mai mult, rămîn tot mai puţine pieţe noi de exploatat, deoarece fiecare criză precedentă a atras în comerţul mondial o piaţă pînă atunci necucerită sau numai superficial exploatată. Dar capitalul nu numai că trăieşte de pe urma muncii. Stăpîn pe cît de distins, pe atît de barbar, el trage după sine în mormînt cadavrele sclavilor săi, întregi hecatombe de muncitori care pier în timpul crizelor. Vedem, aşadar, că incomparabil mai repede decît capitalul, creşte concurenţa dintre muncitori, adică cu atît mai mult scad relativ mijloacele pentru a putea munci, mijloacele de subzistenţă pentru clasa muncitoare, şi cu toate acestea creşterea rapidă a capitalului este condiţia cea mai favorabilă pentru munca salariată[7].

 

 


 

Conferinţe ţinute de K. Marx între 14 şi 30 decembrie 1847.

Publicat pentru prima oară (incomplet) în „Neue Rheinische Zeitung“ nr. 264-267 şi 269.

Publicat în broşură după „Neue Rheinische Zeitung“ din 1849, cu o introducere de F. Engels, Berlin 1891.

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 441-472.

Nota red. Editurii Politice

 

 

_________

 

[1]. În „N. Rh. Z.“ în loc de „numărul capitalurilor şi proporţia lor“ a apărut “numărul capitaliştilor şi volumul capitalurilor lor“ (corectat după îndreptarea din „N Rh. Z.“ nr. 270; în ediţia din 1891, Engels nu a ţinut seama de ea).  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. În „N. Rh. Z.“ lipseşte: în plus.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3]. În „N. Rh. Z.“ lipseşte: mai mult.  - Nota red. Editurii Politice

 

[4]. În „N. Rh. Z.“: ei.  - Nota red. Editurii Politice

 

[5].-[6]. În „N. Rh. Z.“: salariul.  - Nota red. Editurii Politice

 

[7]. În „N. Rh. Z.“: Va urma. Karl Marx][1'].  - Nota red. Editurii Politice 

  

________

 

[1']. Menţiunea „Va urma“ n-a putut fi respectată de Marx. În legătură cu aceasta, vezi introducerea scrisă de Engels la lucrarea lui Marx „Muncă salariată şi capital“ (volumul de faţă, p. 47) şi adnotarea 31 [Introducere, adnotarea 4].  - Nota red. Editurii Politice



 

 

___________

 

[1]. Această introducere a fost scrisă de Engels pentru noua ediţie a lucrării lui K. Marx „Muncă salariată şi capital“, apărută sub îngrijirea lui la Berlin, în 1891. În partea de început a introducerii sale, Engels a reprodus în întregime nota sa introductivă la ediţia anterioară a acestei lucrări, apărută în 1884 (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 174). Broşura, împreună cu introducerea lui Engels, a fost editată într-un tiraj mare, cu scopul de a propaga printre muncitori doctrina economică a lui Marx.

Introducerea a căpătat o largă răspîndire în presa muncitorească şi socialistă, fiind tipărită ca articol de sine stătător. Încă înainte de apariţia broşurii, introducerea a fost publicată de ziarul „Vorwarts“ în suplimentul la nr. 109 din 13 mai 1891, sub titlul „Muncă salariată şi capital“. Cu unele prescurtări a fost tipărită in ziarul „Freiheit“ nr. 22 din 30 mai 1891, în revista italiană „Critica sociale“ nr. 10 din 10 iulie 1891, în ziarul „Le Socialiste“ nr. 44 din 22 iulie 1891, iar în 1892 în almanahul revistei socialiste franceze „Question Sociale“, precum şi în alte publicaţii.

Introducerea a fost inclusă in toate ediţiile ulterioare ale lucrării lui Marx „Muncă salariată şi capital“, apărute în numeroase limbi, în traducere după ediţia germană din 1891.

În limba română această introducere a fost publicată în gazeta „Munca“ din 20 octombrie 1891 sub titlul „Capital şi salariu“.  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. Asociaţia muncitorilor germani de la Bruxelles a fost înfiinţată de Marx şi Engels la sfîrşitul lunii august 1847, în scopul luminării politice a muncitorilor germani care locuiau în Belgia şi al propagării ideilor comunismului ştiinţific în rîndurile lor. Sub conducerea lui Marx şi Engels şi a tovarăşilor lor de idei, asociaţia a devenit centrul legal de unire a muncitorilor revoluţionari germani din Belgia şi a întreţinut legături directe cu cluburile muncitoreşti flamande şi valone. Cele mai bune elemente ale asociaţiei au făcut parte din comunitatea de la Bruxelles a Ligii comuniştilor. Asociaţia a jucat un rol de seamă în crearea Asociaţiei democratice de la Bruxelles. Asociaţia muncitorilor germani de la Bruxelles şi-a încetat activitatea curînd după revoluţia burgheză din februarie 1848 din Franţa, în urma arestării şi expulzării majorităţii membrilor ei de către poliţia belgiană.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3]. Este vorba de intervenţia trupelor ţariste în Ungaria, în 1849, cu scopul de a înăbuşi revoluţia burgheză maghiară şi de a restaura puterea Habsburgilor. Răscoalele pentru apărarea constituţiei imperiului (adoptată la 28 martie 1849 de Adunarea naţională de la Frankfurt, dar respinsă totuşi de majoritatea guvernelor germane) au constituit ultima etapă a revoluţiei burghezo-democratice din 1843-1849, nedesăvîrşită, din Germania. În mai şi iunie 1849, în Provincia renană, Dresden, Baden şi Palatinat au avut loc lupte armate ale maselor populare. Răsculaţii nu au primit nici un sprijin din partea Adunării naţionale de la Frankfurt. Răscoalele au avut un caracter izolat şi spontan şi au fost înăbuşite cu cruzime pe la mijlocul lunii iulie 1849. Engels a caracterizat aceste răscoale în articolele „Campania germană pentru constituţia imperiului“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 115-211) şi „Revoluţie şi contrarevoluţie în Germania“ (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p 2-113).  - Nota red. Editurii Politice

 

[4]. Printre manuscrisele rămase de la Marx a fost găsit ulterior materialul pregătitor pentru ultima sau pentru ultimele prelegeri despre muncă salariată şi capital, material intitulat „Salariul“ şi avînd pe copertă însemnarea „Bruxelles, decembrie 1847“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 593-616). Prin conţinutul său, acest manuscris completează în parte lucrarea neterminată a lui Marx „Muncă salariată şi capital“. În limba germană a fost publicat pentru prima oară în revista „Unter dem Banner des Marxismus“, în martie 1925. Dar părţile finale, pregătite pentru tipar, ale lucrării „Muncă salariată şi capital“ nu au fost găsite printre manuscrisele lui Marx.  - Nota red. Editurii Politice

 

[5]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 3-175. - Nota trad. Editurii Politice

 

[6]. Economia politică clasică burgheză s-a dezvoltat în lupta dusă de burghezia în ascensiune împotriva feudalismului, în lupta penlru formarea şi consolidarea relaţiilor de producţie capitaliste. Ea a demascat concepţiile economice ale ideologilor feudalismului şi a încercat să pătrundă corelaţia internă dintre fenomenele economice ale societăţii burgheze; într-o anumită perioadă ea a jucat un rol progresist.

Patria economiei politice clasice burgheze a fost Anglia. Reprezentanţii ei cei mai de seamă au fost, pe lîngă William Petty (1623-1687), în primul rînd Adam Smith (1723-1790) şi David Ricardo (1772-1823).  - Nota red. Editurii Politice

 

[7].  Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 15-41. - Nota trad. Editurii Politice

 

[8]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p.49-85. - Nota trad. Editurii Politice

 

[9]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 543. - Nota trad. Editurii Politice

 

[10]. Engels se referă la sărbătorirea zilei de 1 Mai 1891. În unele ţări (Anglia, Germania) ziua de 1 Mai se sărbătorea în prima duminică de mai, care în 1891 cădea în ziua de 3 a lunii. În acel an au avut loc cu acest prilej mitinguri şi demonstaţii muncitoreşti în multe oraşe din Anglia, Austria, Germania, Franţa, Italia, România şi alte ţări.  - Nota red. Editurii Politice

  

_______-

 

[1']. „Neue Rheinische Zeitung. Organ der Demokratie“ - cotidian; a apărut la Köln, sub redaţia lui Karl Marx, de la 1 iunie 1848 pînă la 19 mai 1849. Din redacţie făceau parte: Friedrich Engels, Wilhelm Wolff, Georg Weerth, Ferdinand Wolff, Ernst Dronke, Ferdinand Freiligrath şi Heinrich Burgers.

Organ de presă combativ al aripii proletare a democraţiei, „Neue Rheinische Zeitung“ a avut rolul de educator al maselor populare, ridicîndu-le la luptă împotriva contrarevoluţiei. Articolele de fond, care defineau poziţia ziarului în cele mai importante probleme ale revoluţiei germane şi ale celei europene, erau scrise, de regulă, de Marx şi de Engels.

Poziţia fermă şi intransigentă a lui „Neue Rheinische Zeitung“, internaţionalismul lui combativ, demascările politice din paginile lui - toate acestea au atras după sine, chiar din primele luni ale apariţiei sale, persecutarea ziarului de către presa feudală-monarhistă şi liberală-burgheză, precum şi de către guvernul prusian. Aceste persecuţii s-au intensificat îndeosebi după lovitura de stat contrarevoluţionară din Prusia din noiembrie-decembrie 1848.

În pofida tuturor persecuţiilor şi a piedicilor puse de poliţie, „Neue Rheinische Zeitung“ a apărat cu curaj interesele democraţiei revoluţionare, şi prin aceasta interesele proletariatului. În mai 1849, în condiţiile ofensivei generale a contrarevoluţiei, guvernul prusian, profitînd de faptul că Marx nu fusese repus în drepturile de cetăţean prusian, a emis un ordin de expulzare a lui din Prusia. În urma expulzării lui Marx şi a persecuţiilor împotriva celorlalţi redactori ai lui „Neue Rheinische Zeitung“, ziarul şi-a încetat apariţia. Ultimul număr, nr. 301, al lui „Neue Rheinische Zeitung“, tipărit în culoare roşie, a apărut la 19 mai 1849. În cuvîntul de rămas bun adresat muncitorilor din Köln, redactorii ziarului declarau că „ultimul lor cuvînt va fi întotdeauna şi pretutindeni: eliberarea clasei muncitoare!“ „Neue Rheinische Zeitung“ a fost „organul de presă cel mai bun, neîntrecut, al proletariatului revoluţionar“ (Lenin).  - Nota red. Editurii Politice

 

_________

 

Scris pentru cea de-a treia ediţie germană autorizată a lucrării lui K. Marx: „Muncă salariată şi capital“.

Publicat în broşură după „Neue Rheinische Zeitung“ din 1849, cu o introducere de F. Engels. Berlin 1891

Se tipăreşte după broşura K. Marx: „Muncă salariată şi capital“, Bucureşti, E.S.P.L.P. 1957

Nota red. Editurii Politice

 


 

 

 

 

 

 

 

AFRIKAANS

 

 

Marx şi Engels

Română