Română


 

 

 

 

 

Friedrich Engels

 

Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă

1880

 

Scris: ianuarie-martie 1880
Publicat: pentru prima oară în La Revue socialiste, nr. din martie, aprilie şi mai 1880
Sursa: Karl Marx, Friedrich Engels, Opere alese în două volume, ediţia a 3-a, vol. 2, 1967, Editura Politică, p. 80-139

 

Cuprins

[1]

   Introducere [la ediţia engleză (1892)]

 

   I  [Socialism utopic]

 

   II  [Dialectică]

 

   III  [Materialism istoric]



Introducere


[la ediţia engleză (1892)]

 

Această lucrare constituia iniţial o parte dintr-o lucrare mai amplă. Pe la 1875, dr. E. Dühring, docent-privat la Universitatea din Berlin, a anunţat pe neaşteptate şi destul de zgomotos convertirea lui la socialism şi a fericit publicul german nu numai cu o teorie socialistă pedantă, ci şi cu un plan practic complet pentru reorganizarea societăţii. Se înţelege de la sine că s-a năpustit asupra predecesorilor lui; în primul rînd l-a onorat pe Marx, revărsînd asupra lui toată înverşunarea acumulată.

Aceasta se întîmpla pe vremea cînd tocmai avusese loc fuziunea celor două secţiuni ale Partidului socialist din Germania - eisenachienii şi lassalleenii -, ceea ce a însemnat nu numai o colosală creştere numerică a partidului, ci - lucru mult mai important - a făcut posibil ca toată această forţă să fie mobilizată împotriva duşmanului comun. Partidul socialist din Germania era pe cale să devină repede o forţă. Dar prima condiţie pentru a face din el o forţă era ca unitatea, de curînd cîştigată, să nu fie periclitată. Or, dr. Dühring se pregătea în mod făţiş să constituie în jurul său o sectă, nucleul unui viitor partid aparte. De aceea era necesar să ridicăm mănuşa pe oare ne-o aruncase şi să intrăm, vrînd-nevrînd, în luptă.

Dar dacă aceasta nu era o treabă prea grea, ea cerea totuşi, evident, destul timp. După cum se ştie, pe noi, germanii, ne caracterizează o „meticulozitate“ teribil de gravă, o profunzime temeinică sau, dacă vreţi, o temeinicie profundă. Ori de cîte ori unul dintre noi expune ceea ce consideră o doctrină nouă, el o face sub forma unui sistem atotcuprinzător. El trebuie să dovedească că atît principiile logicii, cît şi legile fundamentale ale universului datează din vecii vecilor numai pentru a duce, în cele din urmă, la această nouă teorie, ca încununare a tot ce există. Şi în această privinţă dr. Dühring era întru totul croit după calapodul naţional. Nici mai mult, nici mai puţin decît un „Sistem de filozofie“ complet: filozofie a spiritului, a moralei, a naturii şi a istoriei; un „Sistem de economie politică şi de socialism“ complet şi, în sfîrşit, o „Istorie critică a economiei politice“, trei volume groase in-octavo, greoaie ca aspect şi conţinut, trei corpuri de armată de argumente, aruncate în luptă împotriva tuturor filozofilor şi economiştilor de pînă acum în general şi împotriva lui Marx în special, într-adevăr încercarea „de a revoluţiona ştiinţa“ de la un cap la altul - iată ce trebuia să atac. Eram nevoit să tratez toate subiectele posibile, începînd de la noţiunea de timp şi spaţiu pînă la bimetalism, de la veşnicia materiei şi a mişcării pînă la caracterul trecător al ideilor morale, de la selecţia naturală a lui Darwin pînă la educarea tineretului într-o societate viitoare. În orice caz, vastitatea sistemului adversarului meu mi-a dat prilejul ca, în polemica cu el, să expun într-o formă mai închegată decît pînă acum concepţiile lui Marx şi ale mele asupra acestei mari diversităţi de subiecte. Acesta a fost motivul principali care m-a determinat să-mi asum o sarcină atît de ingrată.

Răspunsul meu a apărut mai întîi sub forma unei serii de articole în organul central al partidului socialist, „Vorwärts“, din Leipzig, şi mai apoi ca volum, intitulat „Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa“[1], apărut într-o a doua ediţie la Zürich în 1886.

La rugămintea prietenului meu Paul Lafargue, în prezent deputat de Lille în Camera franceză, am alcătuit din trei capitole ale acestei cărţi o broşură, pe care el a tradus-o şi a publicat-o în 1880 sub titlul „Socialisme utopique et socialisme scientifique“[2]. Acest text francez a stat la baza unei ediţii poloneze şi a unei ediţii spaniole. În 1883 prietenii noştri germani au publicat broşura în limba originalului. De atunci au fost publicate, pe baza textului german, traduceri în limbile italiană, rusă, daneză, olandeză şi română. Astfel, împreună cu ediţia engleză de faţă, această broşură a fost răspîndită în zece limbi. Nu cred că vreo altă lucrare socialistă, nici măcar „Manifestul Comunist“ din 1848 sau “Capitalul“ lui Marx, să fi fost tradusă de atîtea ori. În Germania ea a apărut în patru ediţii, cu un tiraj total de aproximativ 20.000 de exemplare.

Anexa „Marca“[3] a fost scrisă cu intenţia de a răspîndi în rîndurile Partidului socialist german unele cunoştinţe de bază cu privire la istoria şi la dezvoltarea proprietăţii funciare în Germania. Era foarte necesar acest lucru într-un timp cînd în Partidul socialist german intrase aproape întreaga muncitorime de la oraşe şi se punea problema atragerii muncitorilor agricoli şi a ţăranilor. Această anexă a fost inclusă în ediţia engleză, deoarece formele primitive ale proprietăţii funciare - comune tuturor triburilor germanice - şi istoria descompunerii lor sînt şi mai puţin cunoscute în Anglia decît în Germania. Am lăsat textul în forma lui iniţială, fără să mă refer deci la ipoteza emisă de curînd de Maksim Kovalevski, potrivit căreia împărţirea pămînturilor arabile şi a păşunilor între membrii mărcii a fost precedată de cultivarea în folosul comun a acestui pămînt de către o mare comunitate patriarhală familială, care cuprindea cîteva generaţii (un exemplu în această privinţă este zadruga slavilor din sud, existentă şi astăzi), iar împărţirea pămînturilor a avut loc mai tîrziu, atunci cînd comunitatea crescuse atît de mult, încît devenise prea greoaie pentru o gospodărire în comun. Kovalevski are, probabil, perfectă dreptate, dar problema mai este încă sub judice[4].

Termenii economici folosiţi în această lucrare coincid, în măsura in care sînt noi, cu cei folosiţi în ediţia engleză[5] a „Capitalului“ lui Marx. Denumim „producţie de mărfuri“ acea fază economică în care obiectele nu sînt produse numai pentru uzul producătorilor, ci şi în vederea schimbului, adică sînt produse ca mărfuri, nu ca valori de întrebuinţare. Această fază dăinuieşte de la primele începuturi ale producţiei în vederea schimbului pînă în zilele noastre; ea atinge deplina ei dezvoltare abia în cadrul producţiei capitaliste, adică în condiţiile în care capitalistul, proprietarul mijloacelor de producţie, angajează, în schimbul unui salariu, muncitori, oameni deposedaţi de orice mijloace de producţie afară de propria lor forţă de muncă şi îşi însuşeşte diferenţa dintre preţul de vînzare al produselor şi cheltuielile lui de producţie. împărţim istoria producţiei industriale, începînd din evul mediu, în trei perioade: 1) meşteşugul, mici meşteri cu cîteva calfe şi cîţiva ucenici, în cadrul căruia fiecare lucrător produce articolul în întregime; 2) manufactura, în cadrul căreia un număr mai mare de muncitori, grupaţi într-un atelier mare, produc articolul după principiul diviziunii muncii, fiecare muncitor executînd numai o operaţie parţială, aşa încît se obţine un produs finit abia după ce el a trecut, rînd pe rînd, prin mîinile tuturor; 3) industria modernă, în cadrul căreia produsul este fabricat de maşini puse în mişcare de o forţă mecanică, activitatea muncitorului mărginindu-se la supravegherea şi la reglarea funcţionării mecanismului[6].

Ştiu prea bine că publicul britanic va fi în bună parte scandalizat de conţinutul acestei broşuri. Dar dacă noi, continentalii, am fi ţinut cît de puţin seamă de prejudecăţile „publicului respectabil“ britanic, lucrurile s-ar prezenta şi mai rău ca acum. Broşura a fost scrisă în spiritul a ceea ce numim noi „materialism istoric“, iar cuvîntul „materialism“ sună ca o disonanţă în urechile majorităţii covîrşitoare a cititorilor britanici. „Agnosticismul“ mai este oarecum acceptat, dar materialismul este ceva cu totul inadmisibil. Şi, totuşi, ţara de baştină a întregului materialism modern, începînd din secolul al XVII-lea, este Anglia.

„Materialismul este fiul legitim al Marii Britanii. Chiar şi scolasticul ei, Duns Scot, se întreba «dacă materia nu poate să cugete.

Pentru a face cu putinţă o asemenea minune, el a recurs la atotputernicia lui dumnezeu, cu alte cuvinte el a impus teologiei să predice materialismul. Pe deasupra era şi nominalist[7]. La materialiştii englezi găsim, ca element de bază, nominalismul, care este în genere prima expresie a materialismului.

Adevăratul părinte al materialismului englez este Bacon. Ştiinţele naturii sînt pentru el adevărata ştiinţă, iar fizica experimentală este partea principală a ştiinţelor naturii. Anaxagoras cu homeomeriile[8] sale şi Democrit cu atomii săi sînt adesea citaţi de el. Potrivit doctrinei sale, simţurile nu înşală şi sînt izvorul tuturor cunoştinţelor. Orice ştiinţă este ştiinţă experimentală şi constă în a aplica datelor senzoriale o metodă raţională. Inducţia, analiza, compararea, observarea, experimentarea sînt condiţiile de căpetenie ale unei metode raţionale. Prima şi cea mai importantă proprietate inerentă a materiei este mişcarea, nu numai ca mişcare mecanică şi matematică, ci, mai ales, ca impuls, ca principiu vital, ca tensiune sau, pentru a folosi o expresie a lui Jacob Böhme, ca un «chin» («Qual»)[*] al materiei. Formele primare ale acesteia din urmă sînt forţe esenţiale vii, individualizatoare, inerente ei, care creează deosebirile specifice.

La Bacon, primul creator al materialismului, acesta mai conţine într-o formă naivă germenii unei dezvoltări multilaterale. Materia, în toată strălucirea ei poetic-senzorială, surîde întregului om. În schimb, doctrina însăşi, expusă sub formă de aforisme, e încă plină de inconsecvenţe teologice.

În dezvoltarea sa ulterioară, materialismul devine unilateral. Hobbes a fost acela care a sistematizat materialismul lui Bacon. Senzorialitatea îşi pierde culorile vii şi se transformă în senzorialitatea abstractă a geometrului. Mişcarea fizică este sacrificată în favoarea mişcării mecanice sau matematice; geometria este proclamată drept ştiinţă de căpetenie. Materialismul devine mizantrop. Pentru a putea învinge pe propriul său teren spiritul imaterial şi mizantrop, materialismul însuşi trebuie, la rîndul său, să-şi mortifice trupul şi să devină ascet. El se manifestă ca o fiinţă raţională, dar în schimb dezvoltă cu o consecvenţă necruţătoare şi toate concluziile raţiunii.

Dacă simţurile omului constituie izvorul tuturor cunoştinţelor lui, raţionează Hobbes luînd ca punct de plecare doctrina lui Bacon, atunci intuiţia, ideea, reprezentarea etc. nu sînt altceva decît fantome ale lumii corporale, mai mult sau mai puţin despuiată de forma ei senzorială. Ştiinţa poate numai să dea nume acestor fantome. Un nume poate fi utilizat pentru mai multe fantome. Ba pot exista chiar nume de nume. Dar ar fi o contradicţie ca, pe de o parte, să vezi în lumea senzorială originea tuturor ideilor, iar pe de altă parte să afirmi că un cuvînt ar fi ceva mai mult decît un cuvînt şi că în afară de esenţele reprezentate totdeauna individuale ar mai exista şi esenţe generale. O substanţă necorporală este ceva tot atît de contradictoriu ca şi un corp necorporal. Corp, existenţă, substanţă sînt una şi aceeaşi idee reală. Gîndirea nu poate fi separată de materia care gîndeşte. Materia este subiectul tuturor schimbărilor. Cuvîntul «infinit» este lipsit de înţeles dacă nu înseamnă capacitatea spiritului nostru de a adăuga la nesfîrşit la o mărime dată. Deoarece numai ceea ce este material poate fi perceput, ştiut, nu se ştie nimic despre existenţa lui dumnezeu. Numai propria mea existenţă este sigură. Orice afect omenesc este o mişcare mecanică care încetează sau începe. Obiectul înclinaţiilor - iată ce numim noi binele. Omul este supus aceloraşi legi ca şi natura. Puterea şi libertatea sînt identice.

Hobbes l-a sistematizat pe Bacon, fără a fundamenta însă în amănunţime principiul lui de bază, şi anume principiul că lumea simţurilor este izvorul cunoştinţelor şi al ideilor.

Locke fundamentează principiul lui Bacon şi al lui Hobbes în lucrarea «despre originea intelectului uman»[9].

După cum Hobbes a spulberat prejudecăţile teiste ale materialismului baconian, tot astfel Collins, Dodwell, Coward, Hartley, Priestley etc. au înlăturat ultimele limite teologice proprii încă senzualismului lui Locke. Cel puţin pentru materialist, deismul[10] nu este decît un mijloc comod şi lesnicios de a se descotorosi de religie“[11].

Iată ce spunea Karl Marx despre originea britanică a materialismului contemporan. Şi dacă astăzi englezii nu sînt prea încîntaţi că Marx a recunoscut meritele strămoşilor lor, noi nu putem decît să regretăm acest lucru. Totuşi nu se poate tăgădui că Bacon, Hobbes şi Locke au fost precursorii strălucitei şcoli a materialiştilor francezi, care, în pofida victoriilor repurtate de germani şi englezi pe mare şi pe uscat asupra francezilor, au făcut din secolul al XVIII-lea un secol prin excelenţă francez; şi asta cu mult înainte de revoluţia franceză, care a încununat sfîrşitul secolului şi ale cărei rezultate, noi, cei din Anglia şi din Germania, ne mai străduim şi azi să le aclimatizăm.

Un lucru e cent. Cînd un străin cult se stabilea pe la mijlocul secolului nostru în Anglia, ceea ce îl izbea cel mai mult era - şi nici nu se putea să fie altfel - bigotismul religios şi stupiditatea „respectabilei“ clase de mijloc engleze. Pe atunci noi eram cu toţii materialişti sau, cel puţin, liber-cugetători foarte înaintaţi; ni se părea de neînţeles că aproape toţi oamenii culţi din Anglia credeau în tot felul de minuni imposibile, că pînă şi geologi ca Buckland şi Mantell denaturau datele ştiinţei lor pentru a nu contrazice prea mult miturile mozaice ale genezei; ni se părea de neînţeles că oamenii care să aibă curajul de a recurge la propria lor judecată în probleme religioase trebuiau căutaţi printre cei inculţi, în „turma nespălată“, cum se spunea pe atunci, printre muncitori, mai ales printre socialiştii owenişti.

Dar de atunci Anglia „s-a civilizat“. Expoziţia din 1851[12] a însemnat sfîrşitul izolării insulare engleze. Anglia s-a internaţionalizat treptat în ceea ce priveşte mîncarea şi băutura, manierele, ideile; ea s-a internaţionalizat într-atît, încît doresc tot mai mult ca anumite maniere engleze să fie tot atît de unanim acceptate pe continent ca anumite obiceiuri continentale în Anglia. Un lucru este sigur: răspîndirea untdelemnului de salată (cunoscut pînă în 1851 numai de aristocraţie) a fost însoţită de o răspîndire fatală a scepticismului continental în problemele religioase; şi s-a ajuns pînă acolo, încît agnosticismul, deşi încă nu se bucură de aceeaşi consideraţie ca biserica de stat engleză, stă totuşi în ceea ce priveşte respectabilitatea aproape pe aceeaşi treaptă cu secta baptistă şi, în orice caz, pe o treaptă mai înaltă decît „Armata salvării“[13]. De aceea cred că pentru mulţi dintre cei care deplîng şi blestemă din tot sufletul acest progres al necredinţei va fi o consolare să afle că aceste „idei nou-nouţe“ nu sînt de origine străină, nu poartă marca made in Germany, ca atîtea alte articole de consum, ci, dimpotrivă, sînt idei vechi de origine engleză, iar autorii lor britanici erau acum 200 de ani mult mai înaintaţi decît urmaşii lor de astăzi.

Într-adevăr, ce altceva este agnosticismul decît[14] un materialism „timid“? Concepţia despre natură a agnosticului este pe de-a-ntregul materialistă. Întreaga lume naturală este guvernată de legi şi exclude cu desăvîrşire orice intervenţie din afară. Dar, adaugă prudent agnosticul, noi nu suntem în stare să dovedim existenţa sau inexistenţa vreunei fiinţe supreme dincolo de lumea cunoscută de noi. Această rezervă a avut, poate, valoarea ei pe vremea cînd Laplace, la întrebarea lui Napoleon de ce în lucrarea „Mécanique céleste“ creatorul n-a fost nici măcar pomenit, celebrul astronom a dat următorul răspuns mîndru: „Je n'avais pas besoin de cette hypothèse“[15]. Astăzi însă, imaginea noastră despre univers şi despre dezvoltarea lui nu lasă cîtuşi de puţin loc nici pentru un creator, nici pentru un cîrmuitor; dacă s-ar admite însă o fiinţă supremă în afara întregii lumi existente, acest fapt n-ar constitui decît o contradicţie în sine şi, în plus, după părerea mea, o jignire gratuită adusă sentimentelor celor religioşi.

De asemenea agnosticul nostru admite că tot ceea ce ştim se bazează pe informaţiile pe care le primim prin mijlocirea simţurilor. Dar, adaugă el, de unde ştim că simţurile noastre ne dau imagini fidele ale obiectelor percepute de ele? În continuare el ne informează că atunci cînd vorbeşte despre lucruri sau despre însuşirile lor nu se referă, în realitate, la înseşi aceste lucruri şi la însuşirile lor, despre care nu poate şti nimic precis, ci numai la impresiile pe care ele le-au făcut asupra simţurilor sale. Acesta este, fără îndoială, un punct de vedere care pare să fie greu de combătut pe calea simplei argumentări. Dar, mai înainte ca oamenii să fi argumentat, ei au acţionat. „La început a fost fapta“[16]. Şi activitatea omenească a rezolvat dificultatea cu mult înainte ca sofisticăria omenească s-o fi inventat. The proof of the pudding is in the eating[17]. În momentul în care întrebuinţăm un lucru pentru satisfacerea trebuinţelor noastre potrivit însuşirilor pe care le percepem la el, în acel moment supunem exactitatea sau inexactitatea percepţiilor simţurilor noastre unei probe care nu poate da greş. Dacă aceste percepţii n-au fost exacte, atunci şi aprecierea noastră în ceea ce priveşte folosirea unui asemenea lucru trebuie să fie inexactă, şi încercarea noastră trebuie să dea greş. Dar dacă ne atingem scopul, dacă vedem că lucrul corespunde reprezentării noastre despre el, scopului în care a fost folosit, atunci avem dovada pozitivă că înăuntrul acestor limite percepţiile noastre despre lucru şi despre însuşirile lui coincid cu realitatea existentă în afara noastră. Dimpotrivă, dacă dăm greş, de cele mai multe ori nu durează mult pînă cînd găsim cauza; atunci vedem fie că percepţia care se află la baza încercării noastre a fost ea însăşi incompletă şi superficială, fie că a fost legată de rezultatele altor percepţii într-un chip nejustificat de situaţie[18]. Atîta vreme cît exersăm şi folosim just simţurile noastre şi menţinem acţiunile noastre în limitele trasate de percepţiile înregistrate şi folosite just, vom vedea că succesele acţiunilor noastre fac dovada concordanţei percepţiilor noastre cu natura obiectivă a lucrurilor percepute. După cîte ştim pînă acum, n-am fost niciodată nevoiţi să tragem concluzia că percepţiile simţurilor noastre, verificate din punct de vedere ştiinţific, produc în creierul nostru reprezentări despre lumea exterioară care se îndepărtează, prin natura lor, de realitate sau că există o incompatibilitate inerentă între lumea exterioară şi percepţiile simţurilor noastre despre ea.

Dar atunci vine agnosticul neokantian şi spune: da, e posibil să putem percepe just însuşirile unui lucru, dar nu putem să concepem lucrul însuşi prin mijlocirea vreunui proces senzorial sau de gîndire. Acest „lucru în sine“ se află dincolo de cunoaşterea noastră. La aceasta Hegel a răspuns de mult: dacă cunoaşteţi toate însuşirile unui lucru, cunoaşteţi lucrul însuşi; nu mai rămîne decît faptul că lucrul de care este vorba există în afara noastră, şi de îndată ce simţurile voastre au constatat acest fapt, aţi sesizat pînă la capăt acest lucru, faimosul „lucru în sine“ incognoscibil al lui Kant. La acestea putem adăuga astăzi că pe vremea lui Kant cunoaşterea lucrurilor naturale era atît de fragmentară, încît putea lăsa să se bănuiască îndărătul puţinelor cunoştinţe pe care le aveam despre fiecare din ele încă un misterios „lucru în sine“. Dar de atunci, datorită progresului uriaş al ştiinţelor, aceste lucruri insesizabile au fost unul după altul sesizate, analizate, ba mai mult, reproduse. Şi ceea ce putem face nu putem în nici un caz considera incognoscibil. Asemenea lucruri misterioase au fost pentru chimie în prima jumătate a secolului nostru substanţele organice. Acum învăţăm să producem pe cale sintetică aceste substanţe, una după alta, din elementele lor componente fără ajutorul proceselor organice. Chimia modernă declară: de îndată ce compoziţia chimică a unui corp oarecare e cunoscută, acel corp poate fi produs pe caile sintetică din elementele sale. Sîntem încă departe de a cunoaşte exact compoziţia celor mai complexe substanţe organice, a aşa-numitelor substanţe albuminoide; dar nu avem nici un motiv să credem că nu vom dobîndi această cunoaştere, fie chiar şi peste secole, şi că nu vom putea produce cu ajutorul ei albumina artificială. Dar dacă vom reuşi vom fi produs totodată viaţă organică, căci viaţa, de la formele ei inferioare pînă la cele superioare, nu este altceva decît modul normal de existenţă a corpurilor albuminoide.

Dar, după ce a făcut aceste rezerve formale, agnosticul nostru vorbeşte şi acţionează ca un materialist inveterat, cum şi este de fapt. El poate să spună: pe cît ştim noi, materia şi mişcarea, sau, cum se spune astăzi, energia, nu pot fi nici create, nici distruse, dar nu avem nici o dovadă că ele n-au fost create cîndva. Dar, dacă într-un caz dat încercaţi să folosiţi această recunoaştere împotriva lui, el vă va reduce repede la tăcere. Dacă in abstracto el admite posibilitatea spiritualismului, in concreto nici nu vrea să audă de aşa ceva. El vă va spune: judecînd după ceea ce ştim şi putem să ştim, nu există un creator sau cîrmuitor al universului; din punctul nostru de vedere, materia şi energia nu pot fi nici create, nici distruse; pentru noi, gîndirea este o formă a energiei, o funcţiune a creierului; tot ce ştim noi se reduce la aceea că lumea materială este guvernată de legi imuabile etc. etc.; aşadar, în măsura în care el este un om de ştiinţă, în măsura în care ştie ceva, în această măsură el este materialist; în afară de ştiinţa sa, în domeniile care îi sînt străine, el îşi traduce ignoranţa în greceşte şi o numeşte agnosticism.

În orice caz, un lucru este sigur: chiar dacă aş fi un agnostic, n-aş putea denumi concepţia despre istorie schiţată în această broşură „agnosticism istoric“. Oamenii religioşi ar rîde de mine, iar agnosticii m-ar întreba indignaţi dacă nu cumva vreau să-mi bat joc de dînşii. Aşa încît sper că nici „publicul respectabil“ britanic numit în germană filistin, nu va fi prea indignat dacă voi întrebuinţa în engleză, ca în atîtea alte limbi, expresia „materialism istoric“ pentru a desemna acea concepţie despre istoria omenirii care vede cauza ultimă şi forţa motrice hotărîtoare a tuturor evenimentelor istorice importante în dezvoltarea economică a societăţii, în schimbările modului de producţie şi de schimb, în împărţirea societăţii în diferite clase, care decurge de aici, şi în luptele dintre aceste clase.

Poate că mi se va îngădui mai curînd acest lucru dacă voi dovedi că materialismul istoric poate fi de folos chiar şi pentru respectabilitatea filistinului britanic. Am atras atenţia asupra faptului că, acum 40 sau 50 de ani, orice străin cult care se stabilea în Anglia era izbit în chip neplăcut de ceea ce trebuia să-i pară bigotism religios şi obtuzitate din partea „respectabilei“ clase de mijloc engleze. Acum voi dovedi că respectabila clasă de mijloc engleză din acea vreme nu era chiar atît de stupidă cum i se părea străinului instruit. Tendinţele ei religioase îşi au explicaţia lor.

Cînd Europa a ieşit din evul mediu, clasa de mijloc de la oraşe, în ascensiune, constituia elementul ei revoluţionar. Poziţia recunoscută pe care şi-o cucerise în cadrul orînduirii feudale medievale nu reprezenta un cîmp destul de larg pentru forţa ei de expansiune. Dezvoltarea clasei de mijloc, a burgheziei, era incompatibilă cu sistemul feudal, aşadar sistemul feudal trebuia să cadă.

Marele centru internaţional al sistemului feudal era însă biserica romano-catolică. În pofida tuturor războaielor intestine, ea unea întreaga Europă feudală occidentală într-un mare tot politic, în opoziţie atît cu lumea greco-schismatică, cît şi cu cea mahomedană. Ea dădea orînduirii feudale aureola consacrării divine. Ea îşi întocmise propria ei ierarhie după model feudal şi, în sfîrşit, era cel mai mare senior feudal, deoarece ei îi aparţineau cel puţin o treime din toate proprietăţile funciare catolice. Înainte ca feudalismul laic să poată fi atacat în fiecare ţară în parte, trebuia distrusă această organizaţie centrală, sacră a feudalismului.

Dar, paralel cu ascensiunea clasei de mijloc, ştiinţa cunoscu un avînt uriaş. A început din nou să fie studiate astronomia, mecanica, fizica, anatomia şi fiziologia. Burghezia avea nevoie pentru dezvoltarea producţiei sale industriale de o ştiinţă care să cerceteze proprietăţile corpurilor din natură şi modul de a acţiona al forţelor naturii. Pînă atunci însă ştiinţa nu fusese decît slujnica umilă a bisericii, căreia nu-i era îngăduit să depăşească limitele stabilite de credinţă; de aceea ea a fost orice, numai ştiinţă nu. Acum ştiinţa s-a răzvrătit împotriva bisericii; burghezia avea nevoie de ştiinţă şi participa la această răzvrătire.

Nu am atins cu aceasta decît două dintre punctele care trebuiau să ducă la un conflict între clasa de mijloc în ascensiune şi biserica existentă; dar aceasta ajunge pentru a dovedi, în primul rînd, că clasa direct interesată în lupta împotriva autorităţii bisericii catolice era tocmai burghezia şi, în al doilea rînd, că pe atunci orice luptă împotriva feudalismului trebuia să îmbrace o haină religioasă, trebuia să fie îndreptată, înainte de toate, împotriva bisericii. Deşi chemarea la luptă a fost lansată de universităţi şi de către oamenii de afaceri de la oraşe, ea trebuia inevitabil să găsească un răsunet puternic în rîndurile populaţiei rurale, printre ţărani, care duceau pretutindeni o luptă înverşunată împotriva stăpînilor lor feudali, clerici şi mireni, o luptă pentru însăşi existenţa lor.

Marea[19] luptă a burgheziei europene împotriva feudalismului a culminat în trei mari bătălii decisive.

Prima a fost aşa-numita Reformă din Germania. Chemării lui Luther la luptă împotriva bisericii i-au răspuns două răscoale politice: mai întîi, răscoala din 1523, a micii nobilimi, sub conducerea lui Franz von Sickingen, apoi marele război ţărănesc din 1525[20]. Ambele au fost înăbuşite mai ales din cauza nehotărîrii părţii celei mai interesate, orăşenii, nehotărîre ale cărei cauze nu le putem cerceta aici. Din acest moment lupta a degenerat într-o hărţuială între diferiţii principi şi puterea centrală imperială, care a avut drept urmare excluderea Germaniei pentru 200 de ani din rîndul naţiunilor europene active din punct de vedere politic. Reforma lui Luther a dus, ce-i drept, la o nouă religie, şi anume tocmai la religia de care avea nevoie monarhia absolută. N-au apucat bine ţăranii din nord-estul Germaniei să treacă la luteranism, că s-au şi pomenit degradaţi de la starea de oameni liberi la aceea de iobagi.

Dar acolo unde Luther a fost învins a biruit Calvin. Dogma sa corespundea năzuinţelor celor mai îndrăzneţe ale burgheziei de pe atunci. Doctrina predestinării preconizată de el era expresia religioasă a faptului că în lumea comercială a concurenţei succesul sau falimentul nu depind de activitatea sau de iscusinţa individului, ci de împrejurări independente de dînsul. „Nu voinţa cuiva este hotărîtoare, ci mizericordia unor forţe economice superioare, necunoscute“. Aceasta era cu atît mai adevărat într-o vreme de revoluţionare economică, cînd toate vechile căi şi centre comerciale erau înlăturate de altele noi, cînd America şi India deveniseră accesibile lumii întregi şi cînd chiar cea mai sacră dogmă economică - valoarea aurului şi a argintului - începea să se clatine şi să se prăbuşească. Apoi organizarea bisericii lui Calvin era cît se poate de democratică şi de republicană; şi dacă împărăţia domnului era republicanizată, puteau oare împărăţiile pămînteşti să rămînă supuse regilor, episcopilor şi seniorilor feudali? În timp ce luteranismul german devenise o unealtă docilă în mîinile micilor principi germani, calvinismul a întemeiat o republică în Olanda şi partide republicane active în Anglia şi mai ales în Scoţia.

A doua mare răscoală a burgheziei a găsit în calvinism o teorie de luptă gata pregătită. Această răscoală a avut loc în Anglia. Ea a fost pornită de clasa de mijloc de la oraşe, iar victoria a fost cucerită de ţărănimea mijlocaşă (yeomanry) din districtele rurale. Lucru ciudat: în toate cele trei mari revoluţii burgheze, ţăranii furnizează armata care trebuie să ducă lupta, dar de fiecare dată după cucerirea victoriei tocmai ţărănimea e clasa ruinată de urmările economice ale acestei victorii. După o sută de ani de la moartea lui Cromwell, ţărănimea mijlocaşă din Anglia dispăruse aproape cu totul. În orice caz însă, numai datorită acestei ţărănimi mijlocaşe şi elementului plebeu de la oraşe lupta a putut fi dusă pînă la capăt şi Carol I trimis pe eşafod[21]. Pentru ca burghezia să poată culege chiar şi numai acele roade ale victoriei care pe atunci erau deja coapte, revoluţia a trebuit să fie împinsă cu mult dincolo de ţinta urmărită, întocmai ca în Franţa în 1793 şi în Germania în 1848. Aceasta pare a fi, într-adevăr, una dintre legile de dezvoltare a societăţii burgheze.

După acest exces de activitate revoluţionară a urmat reacţiunea inevitabilă, care, la rîndul ei, a trecut dincolo de ţelul urmărit[22]. După o serie de oscilări, în cele din urmă s-a stabilit noul centru de greutate care a servit ca punct de plecare pentru dezvoltarea ulterioară. Grandioasa perioadă din istoria Angliei cunoscută de filistini sub mumele de „marea rebeliune“ şi luptele care i-au urmat s-au încheiat cu evenimentul din 1689, de importanţă relativ mică, denumit de istoriografia liberală „glorioasa revoluţie“[23].

Noul punct de plecare era un compromis între burghezia în ascensiune şi foştii mari proprietari funciari feudali. Aceştia din urmă, consideraţi atunci, ca şi acum, aristocraţi, erau de mult pe cale să devină ceea ce a devenit abia mult mai tîrziu Ludovic-Filip în Franţa: „primii burghezi ai naţiunii“. Din fericire pentru Anglia, vechii baroni feudali se uciseseră între ei în războiul celor două roze[24]. Urmaşii lor, deşi în majoritatea cazurilor descendenţi ai aceloraşi vechi familii, proveneau totuşi din linii colaterale atît de îndepărtate, încît alcătuiau o tagmă cu totul nouă, cu obiceiuri şi tendinţe mai curînd burgheze decît feudale; ei cunoşteau cît se poate de bine valoarea banului şi au început imediat să-şi sporească renta lor funciară, alungind sute de mici arendaşi şi înlocuindu-i cu oi. Henric al VIII-lea a creat cu duiumul noi landlorzi-burghezi, dăruind şi vînzînd pe nimica toată domeniile bisericeşti; acelaşi rezultat l-au avut confiscările, care au durat pînă la sfîrşitul secolului al XVII-lea, a nenumărate latifundii, dăruite apoi unor parveniţi sau semiparveniţi. De aceea de la Henric al VII-lea încoace „aristocraţia“ engleză nu numai că nu s-a opus dezvoltării producţiei industriale, ci, dimpotrivă, a căutat să tragă foloase de pe urma ei. Şi tot astfel o parte din marii proprietari funciari au fost întotdeauna gata, din motive economice şi politice, să colaboreze cu conducătorii burgheziei financiare şi industriale. Astfel s-a ajuns cu uşurinţă la compromisul din 1689. Spolia opima[25] politice - slujbe, sinecure, lefuri mari - au fost lăsate în mîna marii nobilimi funciare, cu condiţia ca ea să ţină seama în suficientă măsură de interesele economice ale clasei de mijloc financiare, industriale şi comerciale. Iar aceste interese economice erau încă pe atunci destul de puternice pentru a determina în ultimă instanţă politica generală a naţiunii. Chiar dacă în probleme de amănunt existau disensiuni, oligarhia aristocratică ştia prea bine că propria ei prosperitate economică era inseparabil legată de prosperitatea clasei de mijloc industriale şi comerciale.

De atunci burghezia a constituit o parte componentă modestă, dar recunoscută, a claselor dominante din Anglia. Ca şi acestea, ea avea interesul ca marile mase muncitoare ale poporului să fie oprimate. Fiecare comerciant sau fabricant se situa faţă de slujbaşii, muncitorii şi servitorii săi pe o poziţie de stăpîn, sau, cum se mai spunea nu de mult în Anglia, de „superior firesc“. El avea interesul să-i pună să muncească cît mai mult şi cît mai bine; în acest scop el trebuia să cultive în ei spiritul de supunere. El însuşi era religios; religia sa îi furnizase stindardul sub care luptase împotriva regelui şi lorzilor. Curînd el a descoperit în religie şi mijloacele pentru a modela conştiinţa supuşilor săi fireşti şi a-i face să asculte de ordinele stăpînilor lor prin graţia lui dumnezeu. Într-un cuvînt, burghezul englez era acum părtaş la oprimarea „stărilor de jos“, a marii mase producătoare a poporului, şi unul dintre mijloacele folosite în acest scop era influenţa pe care o exercita religia.

Dar şi altă împrejurare a contribuit la întărirea înclinaţiilor religioase ale burgheziei: răspîndirea materialismului în Anglia. Această nouă învăţătură atee nu numai că a provocat indignarea evlavioasei clase de mijloc, dar s-a şi anunţat ca o filozofie potrivită numai pentru învăţaţi şi pentru oamenii culţi din lumea mare, în opoziţie cu religia, bună numai pentru marea masă incultă, inclusiv burghezia. Cu Hobbes, această nouă învăţătură a păşit în arenă ca apărătoare a atotputerniciei regale, chemînd monarhia absolută să nu lase acest puer robustus, sed malitiosus[26], poporul, să ridice capul. Şi la succesorii lui Hobbes - Bolingbroke, Shaftesbury etc. - noua formă deistă a materialismului a rămas o doctrină aristocratică, ezoterică şi de aceea odioasă clasei de mijloc, nu numai din pricină că ea reprezenta o erezie sub raport religios, ci şi din pricina implicaţiilor ei politice antiburgheze. Iată de ce, în opoziţie cu materialismul şi cu deismul aristocraţiei, tocmai sectele protestante, care furnizaseră atît drapelul, cît şi soldaţii pentru lupta împotriva Stuarţilor, au constituit şi principalele forţe de luptă ale clasei de mijloc progresiste şi mai alcătuiesc şi astăzi coloana vertebrală a „marelui partid liberal“.

Între timp, materialismul a trecut din Anglia în Franţa, unde a găsit o a doua şcoală filozofică materialistă, izvorîtă din filozofia carteziană[27], cu care s-a contopit. Şi în Franţa el a rămas la început o doctrină exclusiv aristocratică. Curînd însă a ieşit la iveală caracterul lui revoluţionar. În critica lor, materialiştii francezi nu s-au limitat numai la problemele religioase; au supus criticii toate tradiţiile ştiinţifice, toate instituţiile politice din timpul lor. Pentru a demonstra aplicabilitatea generală a teoriei lor, ei au ales drumul cel mai scurt: au aplicat-o cu îndrăzneală la toate domeniile cunoaşterii în opera monumentală de la care li s-a tras numele, „Enciclopedia“. Astfel materialismul a devenit, sub o formă sau alta, ca materialism recunoscut sau ca deism, concepţia despre lume a întregului tineret cult din Franţa; influenţa lui a fost atît de mare, încît, în timpul marii revoluţii, învăţătura elaborată de regaliştii englezi a servit republicanilor şi teroriştilor francezi drept stindard teoretic şi le-a inspirat textul „Declaraţiei drepturilor omului“[28].

Marea revoluţie franceză a fost a treia răscoală a burgheziei, dar prima care a lepădat complet mantia religioasă şi care a dat lupta pe un teren net politic. Ea a fost totodată prima răscoală în care lupta a fost dusă într-adevăr pînă la capăt, adică pînă la nimicirea uneia dintre părţile combatante, aristocraţia, şi la victoria deplină a celeilalte părţi, burghezia. În Anglia, continuitatea instituţiilor pre şi postrevoluţionare şi compromisul dintre marii proprietari funciari şi capitalişti şi-au găsit expresia în continuitatea precedentelor judiciare şi în menţinerea cu sfinţenie a formelor feudale ale legii. În Franţa, revoluţia a rupt complet cu tradiţiile moştenite, a măturat ultimele urme ale feudalismului şi, în Codul civil[29], a adaptat cu măiestrie la relaţiile capitaliste moderne vechiul drept roman - această expresie aproape desăvîrşită a relaţiilor juridice corespunzătoare treptei de dezvoltare economică denumite de Marx „producţia de mărfuri“ -, l-a adaptat cu atîta măiestrie, încît acest revoluţionar cod de legi francez mai serveşte şi astăzi în toate ţările, şi nici Anglia nu face excepţie, ca model pentru reformele care privesc dreptul de proprietate. Să nu uităm, totuşi, un lucru. Dacă dreptul englez continuă să exprime relaţiile economice ale societăţii capitaliste într-o barbară limbă feudală, care corespunde lucrului pe care trebuie să-l exprime tot aşa cum ortografia engleză corespunde pronunţării engleze - vous écrivez Londres et vous prononcez Constantinople[30], spunea un francez -, acest drept englez este însă şi singurul oare a păstrat nealterată şi a transplantat în America şi în colonii partea cea mai bună a acelei libertăţi a individului, autonomii locale şi garanţii împotriva oricărui amestec străin în afară de cel al justiţiei, într-un cuvînt a acelor vechi libertăţi germanice care pe continent sub monarhia absolută au dispărut cu desăvîrşire şi n-au fost recucerite nicăieri în întregime pînă azi.

Să ne întoarcem însă la burghezul britanic. Revoluţia franceză i-a oferit un minunat prilej de a ruina comerţul maritim francez cu ajutorul monarhiilor continentale, de a anexa colonii franceze şi de a înăbuşi ultimele pretenţii franceze de rivalitate pe mare. Acesta era unul dintre motivele pentru care el a luptat împotriva revoluţiei. Al doilea motiv era aversiunea lui faţă de metodele acestei revoluţii: nu numai terorismul ei „condamnabil“, dar chiar şi încercarea ei de a instaura dominaţia deplină a burgheziei. Cum putea oare burghezul englez să se lipsească de aristocraţia sa care-l învăţa bunele maniere (maniere demne de profesorul care le preda) şi lansa moda pentru el, care-i furniza ofiţeri pentru armată, păzitoarea ordinii interne, şi pentru flotă, menită să cucerească noi posesiuni coloniale şi noi pieţe străine? Fireşte că şi în rîndurile burgheziei exista o minoritate progresistă, oameni ale căror interese nu prea erau satisfăcute de acest compromis; această minoritate, formată mai ales din elemente mai puţin înstărite ale clasei de mijloc, simpatiza cu revoluţia[31], dar era neputincioasă în parlament.

Aşadar, cu cît materialismul devenea tot mai mult crezul revoluţiei franceze, cu atît mai tare se crampona cucernicul burghez englez de religia lui. Nu dovedise oare teroarea din Paris unde se ajunge cînd poporul îşi pierde credinţa? Cu cît trecînd graniţele Franţei materialismul se răspîndea mai mult în ţările vecine şi se întărea datorită curentelor teoretice înrudite, mai ales datorită filozofiei germane, cu cît materialismul şi libera cugetare în genere deveneau realmente pe continent tot mai mult atributul necesar al omului cult, cu atît clasa de mijloc engleză se crampona cu mai multă îndărătnicie de diferitele ei crezuri religioase. Oricît de mult se deosebeau aceste crezuri între ele, toate erau net religioase, creştine.

În timp ce în Franţa revoluţia asigura triumful politic al burgheziei, în Anglia Watt, Arkwright, Cartwright şi alţii dădeau primul impuls unei revoluţii industriale care a deplasat complet centrul de greutate al puterii economice. Avuţia burgheziei creştea acum infinit mai repede decît aceea a aristocraţiei funciare. În rîndurile burgheziei însăşi, aristocraţia financiară, bancherii etc. erau împinşi din ce in ce mai mult pe planul al doilea de către fabricanţi. Compromisul din 1689, chiar şi după schimbările survenite treptat în favoarea burgheziei, nu mai corespundea poziţiei reciproce a părţilor. Şi caracterul acestor părţi se schimbase; burghezia din 1830 se deosebea foarte mult de burghezia din secolul trecut. Puterea politică, rămasă încă aristocraţiei şi pusă în acţiune împotriva pretenţiilor noii burghezii industriale, devenise incompatibilă cu noile interese economice. Se impunea o nouă luptă împotriva aristocraţiei; această luptă nu se putea termina decît cu victoria noii puteri economice. Sub imboldul revoluţiei franceze din 1830, a fost impusă mai întîi, în pofida tuturor împotrivirilor, reforma parlamentară[32]. Aceasta a creat burgheziei o poziţie recunoscută şi puternică în parlament. Apoi a urmat abrogarea legilor cerealelor, care a instaurat o dată pentru totdeauna supremaţia burgheziei, şi anume a părţii ei celei mai active, a fabricanţilor, asupra aristocraţiei funciare. Aceasta a fost cea mai mare victorie a burgheziei, dar şi ultima, repurtată exclusiv în propriul ei interes. Toate triumfurile de mai tîrziu ea a trebuit să le împartă cu o nouă putere socială, care i-a fost la început aliată, dar mai tîrziu rivală.

Revoluţia industrială crease o clasă de mari capitalişti fabricanţi, dar totodată şi o clasă, cu mult mai numeroasă, de muncitori de fabrică. Această clasă creştea necontenit ca număr pe măsură ce revoluţia industrială cuprindea o ramură de producţie după alta. Dar o dată cu numărul creştea şi puterea ei, şi această putere s-a manifestat încă în 1824, cînd a silit parlamentul recalcitrant să abroge legile care interziceau libertatea de asociere[33]. În timpul agitaţiei pentru reformă, muncitorii au format aripa radicală a partidului reformei; cînd prin legea din 1832 s-au văzut excluşi de la dreptul de vot, ei şi-au formulat revendicările în carta poporului (people's charter)[34] şi s-au constituit în opoziţie cu puternicul partid burghez care lupta împotriva legilor cerealelor[35], ca un partid cartist independent. Acesta a fost primul partid muncitoresc al timpurilor noastre.

Apoi, în februarie şi martie 1848, pe continent au izbucnit revoluţii, în care muncitorii au jucat un rol deosebit de însemnat şi au formulat, cel puţin la Paris, revendicări absolut inadmisibile din punctul de vedere al societăţii capitaliste. A urmat o reacţiune generală. Mai întîi înfrîngerea cartiştilor la 10 aprilie 1848, apoi zdrobirea insurecţiei muncitorilor parizieni din luna iunie a aceluiaşi an, dezastrele din 1849 din Italia, Ungaria, Germania de sud şi, în sfîrşit, victoria lui Ludovic-Bonaparte asupra Parisului la 2 decembrie 1851. Astfel, cel puţin pentru cîtva timp, sperietoarea revendicărilor muncitoreşti era înlăturată, dar cu ce preţ! Dacă şi mai înainte burghezul englez era convins de necesitatea menţinerii poporului de rînd într-o stare de spirit religioasă, cu atît mai imperios trebuia să resimtă el această necesitate acum, după toate cele petrecute! Şi fără să ţină cîtuşi de puţin seamă de zîmbetele batjocoritoare ale confraţilor lui de pe continent, el a continuat să cheltuiască an de an mii şi zeci de mii pentru propovăduirea în păturile de jos a religiei evanghelice. Nesatisfăcut de propriul său aparat religios, el s-a adresat „fratelui Jonathan“, cel mai mare organizator de afaceri religioase din acea vreme, şi a importat din America revivalismul[36], pe Moody, Sankey şi alţii; în cele din urmă el a acceptat chiar şi sprijinul primejdios al „Armatei salvării“, care, reînviind metodele de propagandă ale creştinismului primitiv, se adresa săracilor ca celor aleşi, lupta împotriva capitalismului în felul ei religios şi cultiva astfel un element al luptei de clasă primitiv-creştin; şi nu este exclus ca într-o bună zi acest element să devină funest pentru oamenii cu stare care astăzi cheltuiesc bani grei pentru finanţarea Armatei salvării.

Pare să fie o lege a dezvoltării istorice că în nici o ţară din Europa burghezia nu poate să cucerească, cel puţin pentru o vreme mai îndelungată, puterea politică în mod tot atît de exclusiv cum a deţinut-o aristocraţia feudală în evul mediu. Chiar în Franţa, unde feudalismul a fost smuls din rădăcini, burghezia ca clasă a deţinut puterea numai în cursul unor perioade scurte. Sub Ludovic-Filip, între 1830 şi 1848, la cîrmă s-a aflat numai o mică parte a burgheziei, cea mai mare parte fiind lipsită de dreptul de vot din cauza censului prea ridicat. Sub a doua republică, 1848-1851, a fost la putere întreaga burghezie, dar numai timp de trei ani; incapacitatea ei a croit drum celui de-al doilea imperiu. Abia în prezent, sub a treia republică, burghezia, în totalitatea ei, a fost la cîrmă timp de 20 de ani, dar de pe acum ea dă semne îmbucurătoare de decadenţă. O dominaţie îndelungată a burgheziei a fost pînă acum cu putinţă doar în ţări ca America, unde nu a existat niciodată feudalism şi unde societatea a pornit din capul locului pe o bază burgheză. Dar, chiar în Franţa şi în America, succesorii burgheziei, muncitorii, bat deja la uşă.

În Anglia, burghezia n-a deţinut niciodată singură toată puterea. Chiar şi victoria din 1832 a lăsat toate funcţiile guvernamentale înalte aproape exclusiv în mîna aristocraţiei. N-am putut să-mi explic servilismul cu care bogata clasă de mijloc a acceptat această stare de lucruri, pînă cînd, într-o bună zi, marele fabricant liberal d-l W. E. Forster, într-o cuvîntare rostită în faţa tineretului din Bradford, l-a implorat, dacă vrea să facă carieră, să înveţe franţuzeşte şi i-a povestit în ce situaţie penibilă a fost pus atunci cînd, devenind ministru, a trebuit să frecventeze o societate unde cunoaşterea limbii franceze era cel puţin tot atît de necesară ca şi aceea a limbii engleze! Şi, într-adevăr, burghezii englezi din vremea aceea erau, de regulă, nişte parveniţi cu totul inculţi, care vrînd-nevrînd trebuiau să lase în seama aristocraţiei toate funcţiile guvernamentale mai înalte, pentru care erau necesare alte calităţi decît mărginirea şi îngîmfarea insulară, condimentate cu şiretenie negustorească[**]. Chiar şi astăzi, nesfîrşitele dezbateri din presă pe tema „middle-class-education“[37] ne arată că clasa de mijloc engleză nu consideră încă indicată pentru ea cea mai aleasă educaţie şi de aceea caută ceva mai modest. A părut, aşadar, foarte firesc ca, chiar şi după abrogarea legilor cerealelor, biruitorii zilei, diverşii Cobden, Bright, Forster etc., să rămînă mai departe excluşi de la orice participare la guvernarea oficială, pînă cînd, 20 de ani mai tîrziu, o nouă reformă parlamentară[38] le-a deschis porţile ministerelor. Şi pînă în ziua de azi burghezia engleză este atît de pătrunsă de sentimentul propriei ei inferiorităţi sociale, încît întreţine pe socoteala ei şi a poporului o castă decorativă de trîntori care trebuie să reprezinte cu demnitate naţiunea în toate ocaziile solemne, ea însăşi simţindu-se foarte onorată cînd, vreun burghez oarecare este considerat demn de a fi admis în această corporaţie aleasă şi privilegiată, pe care, de fapt, ea însăşi a fabricat-o.

Astfel clasa de mijloc industrială şi comercială încă nu izbutise să înlăture definitiv aristocraţia funciară de la puterea politică cînd s-a ivit pe scenă un nou concurent - clasa muncitoare. Reacţia care a urmat după mişcarea cartistă şi după revoluţiile de pe continent şi extinderea nemaipomenită a industriei engleze între 1848 şi 1866 (atribuită, de obicei, numai libertăţii comerţului, dar care se datoreşte în mult mai mare măsură extinderii colosale a căilor ferate, a navigaţiei pe oceane şi a mijloacelor de comunicaţie în genere) readuseseră pe muncitori în stare de dependenţă faţă de partidul liberal, în cadrul căruia, ca şi în perioada precartistă, ei formau aripa radicală. Cu timpul însă revendicarea dreptului de vot de către muncitori nu mai putea fi ignorată. Pe cînd whigii, liderii liberalilor, mai şovăiau încă cuprinşi de teamă, Disraeli şi-a dovedit superioritatea, determinîndu-i pe tory să folosească momentul prielnic pentru a introduce în circumscripţiile electorale orăşeneşti dreptul de vot pentru toţi cei care ocupau o locuinţă separată (household suffrage), ceea ce implica o modificare a circumscripţiilor electorale. Curînd după aceasta a fost introdus votul secret (the balllot); apoi, în 1884, household suffrage a fost extins asupra comitatelor şi s-a procedat la o reîmpărţire a circumscripţiilor electorale, care erau astfel, într-o oarecare măsură, egalizate. Toate acestea au făcut să crească atît de mult forţa clasei muncitoare în alegeri, încît ea formează acum majoritatea alegătorilor în cel puţin 150-200 de circumscripţii electorale. Dar nu există o mai bună şcoală a respectului faţă de tradiţii decît sistemul parlamentar! Dacă clasa de mijloc priveşte cu evlavie şi veneraţie grupul pe care lordul John Manners îl numeşte în glumă „vechea noastră nobilime“, la rîndul ei masa muncitorilor privea pe atunci cu respect şi veneraţie clasa de mijloc, aşa-numita „lume bună“ de atunci. Şi, într-adevăr, muncitorul englez de acum 15 ani era muncitorul-model a cărui consideraţie plină de respect pentru poziţia patronului său şi a cărui stăpînire de sine şi sfială, atunci cînd îşi cerea drepturile, turnau balsam pe rănile făcute economiştilor noştri germani din şcoala socialiştilor de catedră de incurabilele tendinţe comuniste şi revoluţionare ale muncitorilor germani, compatrioţii lor.

Burghezii englezi erau, totuşi, oameni de afaceri destoinici şi vedeau mai departe decît profesorii germani. Numai constrînşi de împrejurări ei împărţiseră puterea cu muncitorii. În timpul mişcării cartiste ei văzuseră de ce este în stare acest puer robustus, sed malitiosus, poporul. De atunci burghezia a trebuit să înglobeze cea mai mare parte a revendicărilor din carta poporului în legile Regatului Unit. Acum mai mult ca oricînd era necesar ca poporul să fie ţinut în frîu prin mijloace morale, iar primul şi cel mai important mijloc moral cu care pot fi influenţate masele rămăsese tot religia. Iată cum se explică preponderenţa popilor în consiliile şcolare, contribuţia benevolă tot mai mare a burgheziei la sprijinirea demagogiei religioase de toate soiurile de la ritualism pînă la „Armata salvării“.

Venise momentul ca filistinismul respectabil britanic să triumfe asupra liberei cugetări şi a indiferenţei religioase a burghezului continental. Printre muncitorii din Franţa şi din Germania domnea o stare de spirit revoluţionară. Ei erau cu toţii contaminaţi de socialism şi, în plus, din motive foarte întemeiate nu ţineau de loc ca mijloacele cu ajutorul cărora să-şi cucerească puterea să fie legale. Într-adevăr, puer robustus devenise din zi în zi mai malitiosus. Ce altă scăpare îi rămînea burghezului francez şi german decît să abandoneze pe tăcute libera cugetare, întocmai cum un puşti, atunci cînd răul de mare îl cuprinde tot mai mult, aruncă ţigara aprinsă cu care se plimba ţanţoş pe bord? Unul după altul, zeflemiştii îşi luau aere cucernice, vorbeau cu respect despre biserică, despre dogmele şi ritualurile ei şi chiar se conformau acestora din urmă în măsura în care nu le puteau ocoli. Burghezii francezi mîncau vinerea maigre[39], iar pe burghezii germani îi treceau năduşelile ascultînd în stranele lor din biserică nesfîrşitele predici protestante. O scrîntiseră cu materialismul lor. „Die Religion muss dem Volk erhalten werden“ - „Religia trebuie să fie păstrată pentru popor“ - iată ultimul şi singurul mijloc de salvare a societăţii de la pieirea totală. Spre ghinionul lor, ei au descoperit acest lucru abia după ce făcuseră tot ce era omeneşte posibil pentru a desfiinţa pentru totdeauna religia. Venise momentul ca, la rîndul lui, burghezul britanic să-i ironizeze şi să le spună: „Neghiobilor! Asta puteam să v-o spun încă acum 200 de ani!“.

Mi-e teamă, totuşi, că nici obtuzitatea religioasă a burghezului englez, nici convertirea post festum a celui continental nu vor putea stăvili valul proletar în creştere. Tradiţia este o frînă foarte puternică; ea este vis inertiae[40] a istoriei. Dar ea este doar pasivă, şi de aceea nu se poate să nu fie învinsă. Nici religia nu poate salvgarda multă vreme societatea capitalistă. Dacă reprezentările noastre juridice, filozofice şi religioase sînt vlăstarii mai mult sau mai puţin îndepărtaţi ai relaţiilor economice dominante într-o societate dată, aceste reprezentări nu se mai pot menţine multă vreme după ce relaţiile economice s-au schimbat din temelii. Trebuie sau să credem într-o minune supranaturală, sau să admitem că nici un fel de dogme religioase nu sînt în stare să sprijine o societate care se prăbuşeşte.

Şi, într-adevăr, şi în Anglia muncitorii s-au pus din nou în mişcare. Fără îndoială că sînt încătuşaţi de tot felul de tradiţii. Tradiţii burgheze, ca, de pildă, prejudecata foarte răspîndită că nu sînt posibile decît două partide, conservatorii şi liberalii, şi că clasa muncitoare trebuie să-şi cucerească libertatea cu ajutorul marelui partid liberal. Tradiţii muncitoreşti, moştenite din timpul primelor tentative timide ale clasei muncitoare în vederea unor acţiuni independente, ca, de pildă, excluderea din numeroase trade-unionuri vechi a tuturor muncitorilor care n-au făcut o ucenicie regulată, ceea ce nu înseamnă altceva decît că fiecare trade-union de acest fel îşi pregăteşte propriii săi spărgători de grevă. Dar, cu toate acestea, clasa muncitoare engleză merge înainte, cum însuşi d-l profesor Brentano a fost nevoit să anunţe cu părere de rău confraţilor săi socialişti de catedră. Ea înaintează aşa cum se obişnuieşte în Anglia, în pas lent şi măsurat, cînd şovăind, cînd făcînd tentative timide, în parte infructuoase; pe alocuri ea înaintează cu o neîncredere hiperprecaută faţă de numele de socialism, în timp ce-i asimilează treptat esenţa; ea înaintează şi, în înaintarea ei, atrage o pătură de muncitori după alta. Acum ea a trezit din letargie muncitorii necalificaţi din East-Endul londonez, şi am văzut cu toţii ce impuls măreţ au dat, la rîndul lor, aceste forţe noi clasei muncitoare. Şi dacă ritmul mişcării nu corespunde nerăbdării unora sau altora, nici unii, nici alţii să nu uite că tocmai clasa muncitoare este aceea care păstrează vii cele mai bune trăsături ale caracterului naţional englez şi că în Anglia fiecare pas înainte odată cîştigat nu mai poate fi pierdut. Dacă, din motivele arătate mai sus, fiii vechilor cartişti n-au corespuns întru totul aşteptărilor, se pare totuşi că nepoţii vor fi demni de bunicii lor.

Dar victoria clasei muncitoare din Europa nu depinde numai de Anglia. Ea poate să fie asigurată numai prin colaborarea cel puţin a Angliei, Franţei şi Germaniei. Mişcarea muncitorească din ultimele două ţări a luat-o cu mult înainte celei din Anglia. Ba în Germania, distanţa care o mai separă de triumf poate fi deja măsurată. Progresul pe oare l-a făcut acolo mişcarea muncitorească în ultimii 25 de ani este fără precedent. Ea înaintează cu o rapiditate tot mai mare. Dacă clasa de mijloc germană şi-a vădit jalnica ei lipsă de capacitate politică, de disciplină, de curaj şi de energie, clasa muncitoare germană a dovedit că posedă din plin toate aceste calităţi. Acum aproape 400 de ani Germania a fost punctul de plecare al primei mari insurecţii a clasei de mijloc din Europa; judecînd după situaţia de astăzi, să fie oare imposibil ca Germania să devină şi locul primei mari victorii a proletariatului european?

 

20 aprilie 1892                                                               F. Engels

 

 

____

 

Publicat pentru prima oară în: Frederich Engels. „Socialism. Utopian and Scientific“, Londra, 1892

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 280-304

Nota red. Editurii Politice

 

 

____

 

[*]. „Qual“ - joc de cuvinte filozofic: „Qual“ înseamnă literal chin, durere care îmboldeşte la o faptă oarecare. Misticul Böhme atribuie totodată cuvîntului german ceva din semnificaţia cuvîntului latin qualitas [calitate]. În opoziţie cu durerea pricinuită din afară, la dînsul „Qual“ era principiul activ, generat de dezvoltarea spontană a obiectului, a relaţiei sau a persoanei supuse acestui chin, şi care la rîndul său stimulează această dezvoltare. (Nota lui Engels la ediţia engleză; lipseşte în „Neue Zeit“.)

 

[**]. Chiar şi în chestiunile de afaceri, îngîmfarea şovinismului naţional este un prost sfătuitor. Pînă nu de mult fabricantul de rînd englez socotea că pentru un englez este înjositor să vorbească o limbă străină şi se mîndrea întrucîtva cu faptul că „bieţii“ străini se stabileau în Anglia, scutindu-l de osteneala de a-şi desface produsele în străinătate. El nici nu observa că aceşti străini, în majoritatea lor germani, puneau astfel mîna pe o mare parte a comerţului exterior englez - atît pe import, cît şi pe export - şi cu comerţul exterior direct al Angliei se limita treptat la colonii, China, Statele Unite şi America de Sud. El a observat şi mai puţin că aceşti germani făceau comerţ cu alţi germani din străinătate, care, cu timpul, au împînzit întreaga lume cu o reţea de colonii comerciale. Cînd însă acum vreo 40 de ani Germania a început să producă masiv în vederea exportului, ea a găsit în aceste colonii comerciale germane un instrument care i-a servit de minune la transformarea ei, într-un timp atît de scurt, dintr-o ţară exportatoare de grîne într-o ţară industrială de prim rang. În sfîrşit, acum vreo 10 ani, cuprins de panică, fabricantul englez s-a interesat la ambasadorii şi consulii lui cum se face că nu mai poate să-şi păstreze clienţii. Răspunsul unanim a fost: 1) voi nu învăţaţi limba clientului, ci pretindeţi ca el s-o vorbească pe a voastră, şi 2) voi nici nu încercaţi măcar să satisfaceţi trebuinţele, obiceiurile şi gusturile clientului vostru, ci pretindeţi ca el să le adopte pe cele engleze. (Nota lui Engels.)

 

 


_____

 

[1]. Lucrarea lui Engels „Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa“ („Anti-Dühring“) (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 7-321) a fost publicată într-o serie de articole apărute în „Vorwärts“, iar apoi în suplimentele la acest ziar, în perioada ianuarie-mai, iulie-decembrie 1877 şi mai-iulie 1878. În volum, această lucrare a apărut, cu o prefaţă a lui Engels, la Leipzig, în iulie 1878 sub titlul „Herrn Dühring's Umwälzung der Wissenschaft. Philosophie. Politische Oekonomie. Sozialismus“ („Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa. Filozofie. Economie politică. Socialism“).

Fragmente din „Anti-Dühring“ au apărut şi în limba română. Astfel, în „Românul“ din 31 decembrie 1891 şi din 1 ianuarie 1892 au apărut alineatele 18-25 din cap. X sub titlul „Concepţia modernă a egalităţii“. În 1916 a apărut o traducere aproape integrală a capitolelor din „Anti-Dühring“, care au constituit baza capitolului „Socialismul“.

„Vorwärts“ - organ central al Partidului muncitoresc socialist din Germania. A început să apară la 1 octombrie 1876, la Leipzig, pe baza hotărîrii Congresului de la Gotha din 1876 al partidului, in locul ziarelor „Volksstaat“, organul de presă al eisenachienilor, şi „Neuer Social-Demokrat“, organul de presă al lassalleenilor; a fost interzis la 27 octombrie 1878, după intrarea în vigoare a legii excepţionale împotriva socialiştilor.  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. F. Engels. „Socialisme utopique et socialisme scientifique'', Paris 1880. Această broşură este alcătuită din capitolul I al „Introducerii“ la „Anti-Dühring“ şi din capitolele I şi II ale părţii a treia din această lucrare; autorul a făcut în text unele modificări şi i-a adus o serie de completări. Titlul „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“ i-a fost dat la prima ediţie germană, care a apărut în 1883.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 339-357. - Nota trad. Editurii Politice

 

[4].  - în discuţie. - Nota trad. Editurii politice

 

[5]. Prima ediţie engleză a volumului I al „Capitalului“ în traducerea lui S. Moore şi sub redacţia lui Engels a apărut în 1887.  - Nota red. Editurii Politice

 

[6]. După acest alineat începe partea din introducere, tradusă de Engels, care a apărut în „Die Neue Zeit“.  - Nota red. Editurii Politice

 

[7]. Nominalist - adept al nominalismului, curent filozofic în evul mediu care susţinea că numai lucrurile individuale au existenţă reală, că generalul nu există nici separat, nici în lucruri, iar noţiunile generale nu sînt decît simple cuvinte, nume (nomina) ale lucrurilor. În măsura în care nega existenţa de sine stătătoare a noţiunilor generale şi anterioritatea lor faţă de lucruri, nominalismul a exprimat o tendinţă materialistă. Latura eronată a nominalismului a constat în negarea conţinutului obiectiv al generalului.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[8]. Homeomerii - potrivit doctrinei filozofului grec antic Anaxagora, particule materiale eterogene, calitativ invariabile, care se pot divide la infinit. Anaxagora considera că homeomeriile stau la baza a tot ce există şi că din combinările lor rezultă întreaga diversitate a lucrurilor.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[9]. J. Locke. „An essay concerning human understanding“. Prima ediţie a apărut la Londra în 1630.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[10]. Deism - doctrină filozofică religioasă care recunoaşte existenţa unui dumnezeu ca creator al lumii, dar care neagă intervenţia divinităţii în desfăşurarea fenomenelor din univers. În condiţiile dominaţiei concepţiei feudale-clericale despre lume, deismul se situa adesea pe poziţii raţionaliste, criticînd concepţia teologică medievală despre lume, denunţînd parazitismul şi şarlatania clerului.  - Nota red. Editurii Politice

 

[11]. K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 143-145.  - Nota trad. Editurii Politice [Karl Marx, „Sfînta familie“]

 

[12]. Este vorba de prima expoziţie industrială şi comercială universală de la Londra, care a avut loc în mai-octombrie 1851.  - Nota red. Editurii Politice

 

[13]. Armata salvării - organizaţie reacţionară filantropică-religioasă, care a fost întemeiată în 1865 de predicatorul W. Booth în Anglia şi şi-a extins apoi activitatea şi în alte ţări (denumirea de „armata salvării“ şi-a adoptat-o cînd s-a reorganizat după model militar). Beneficiind de un sprijin considerabil din partea burgheziei, această organizaţie a desfăşurat o amplă propagandă religioasă şi a creat o întreagă reţea de instituţii filantropice, cu scopul de a abate masele muncitoare de la lupta împotriva exploatatorilor. Unii predicatori ai acestei organizaţii recurgeau la demagogie socială, condamnînd de ochii lumii egoismul celor bogaţi.  - Nota red. Editurii Politice

 

[14]. În ediţia engleză s-a adăugat: ca să folosim o expresie plastică din Lancashire.  - Nota red. Editurii Politice

 

[15]. - „N-am avut nevoie de această ipoteză“.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[16]. Goethe. „Faust“, partea I, scena a 3-a („Odaia de studiu“).  - Nota red. Editurii Politice

 

[17]. - Proba budincii o faci mîncînd-o.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[18]. În ediţia engleză s-a adăugat: este ceea ce numim o concluzie greşită.  - Nota red. Editurii Politice

 

[19]. În ediţia engleză: îndelungata.  - Nota red. Editurii Politice

 

[20]. Răscoala din 1522-1523 a nobilimii germane şi războiul

 

ţărănesc din 1524- 1525 din Germania au fost analizate de Engels în lucrarea sa „Războiul ţărănesc german“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 353-448).  - Nota red. Editurii Politice

 

[21]. În ediţia engleză s-a adăugat: ceea ce burghezia singură n-ar fi reuşit niciodată să facă.  - Nota red. Editurii Politice

 

[22]. În ediţia engleză: cu mult dincolo de punctul la care s-ar fi putut menţine.  - Nota red. Editurii Politice

 

[23]. „Glorioasa revoluţie“ („Glorious revolution“) - denumire dată de istoriografia burgheză engleză loviturii de stat din 1688, în urma căreia a fost răsturnată în Anglia dinastia Stuart şi instaurată, începînd din 1689, o monarhie constituţională în frunte cu Wilhelm de Orania; această monarhie se baza pe compromisul intervenit între aristocraţia funciară şi marea burghezie.  - Nota red. Editurii Politice

 

[24]. Războiul celor două roze (1455-1485) - războiul dintre două mari familii nobiliare engleze - casa de York, care avea pe blazonul ei un trandafir alb, şi casa de Lancaster, care avea pe blazon un trandafir roşu - pentru tronul Angliei. În jurul casei de York se grupaseră o parte dintre marii feudali din sud, care era mai dezvoltat din punct de vedere economic, cavalerii şi orăşenii; casa de Lancaster era sprijinită de aristocraţia feudală a comitatelor din nord. Războiul a dus la nimicirea aproape completă a vechilor familii feudale şi s-a soldat cu venirea la putere a Tudorilor, dinastie nouă, care a instaurat în Anglia absolutismul.  - Nota red. Editurii Politice

 

[25]. - Cele mai bune trofee.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[26]. Puer robustus sed malitiosus (copil zdravăn, dar răutăcios) - expresie luată din prefaţa lui Hobbes la cartea sa „De cive“, care, scrisă la Paris în 1642, a circulat iniţial în manuscris, iar apoi a fost publicată în 1647 la Amsterdam.  - Nota red. Editurii Politice

 

[27]. Cartesianism - doctrina discipolilor lui Descartes (lat. Cartesius), filozof francez din secolul al XVII-lea, care au tras din filozofia lui concluzii materialiste.  - Nota red. Editurii Politice

 

[28]. Engels se referă la „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului“ adoptată de Adunarea constituantă din 1789; această declaraţie, în care sînt expuse principiile politice ale noii orînduiri burgheze, a fost inclusă în constituţia franceză din 1791, iar ulterior a stat la baza „Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului“ întocmită de iacobini în 1793; ea a constituit preambulul primei constituţii republicane a Franţei, adoptată de Convenţia naţională în 1793.  - Nota red. Editurii Politice

 

[29]. Code civil - unul dintre cele cinci coduri care au fost întocmite în Franţa între anii 1804 şi 1810, în timpul lui Napoleon I (de aceea Codul civil se mai numeşte şi Codul Napoleon) (vezi şi adnotarea 246), şi care cuprind, într-o formă sistematizată, principalele norme ale dreptului burghez. Vorbind despre Codul civil adoptat în 1804, Engels l-a numit cod clasic al legilor societăţii burgheze (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 300).  - Nota red. Editurii Politice

 

[30]. - Se scrie Londra şi se pronunţă Constantinopol.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[31]. Engels se referă la atitudinea de simpatie pe care au manifestat-o faţă de revoluţia burgheză franceză de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea păturile radicale ale micii burghezii şi ale intelectualităţii din Anglia. Grupaţi în cadrul Societăţii londoneze de corespondenţă, precum şi al societăţilor de corespondenţă din alte oraşe mari din Anglia - societăţi printre ai căror organizatori şi membri se aflau şi reprezentanţi ai clasei muncitoare -, partizanii englezi ai revoluţiei franceze propagau idei revoluţionare şi revendicau introducerea votului universal şi alte reforme democratice. Societăţile de corespondenţă au fost prigonite de oligarhia engleză dominantă.  - Nota red. Editurii Politice

 

[32]. Este vorba de reforma electorală votată de Camera comunelor în 1831 şi adoptată definitiv de Camera lorzilor în iunie 1832. Reforma a fost îndreptată împotriva monopolului politic al aristocraţiei funciare şi financiare şi a dat burgheziei industriale posibilitatea de a fi reprezentată în parlament. Proletariatul şi mica burghezie, care fuseseră principala forţă în lupta pentru reformă, au fost înşelate de burghezia liberală şi nu au obţinut drepturi electorale.  - Nota red. Editurii Politice

 

[33]. Sub presiunea mişcării muncitoreşti de masă, parlamentul englez a adoptat în 1824 o lege prin care a fost abrogată interdicţia pentru muncitori de a se organiza în trade-unionuri. Dar nu mai tîrziu decît în 1825 parlamentul a adoptat legea cu privire la uniuni, sau legea cu privire la asociaţiile muncitoreşti, care, deşi confirma abrogarea interdicţiei pentru muncitori de a se organiza în trade-unionuri, limita însă extrem de mult cadrul activităţii acestora din urmă. De pildă, simplul fapt de a desfăşura agitaţie pentru intrarea muncitorilor în trade-unionuri şi pentru participarea lor la greve era calificat drept „constrîngere“ şi „violenţă“ şi se pedepsea ca delict de drept comun.  - Nota red. Editurii Politice

 

[34]. Carta poporului (people's charter) - document care cuprindea revendicările cartiştilor; a fost publicat la 8 mai 1838 ca proiect de lege ce urma să fie prezentat în parlament; ea conţinea şase puncte: votul universal (pentru bărbaţii care au împlinit vîrsta de 21 de ani), alegeri parlamentare anuale, vot secret, egalizarea circumscripţiilor electorale, desfiinţarea censului de avere pentru candidaţii în alegerile parlamentare, remunerarea deputaţilor. Cele trei petiţii pe care cartiştii le-au prezentat parlamentului şi în care se cerea adoptarea Cartei poporului au fost respinse respectiv în 1839, 1842 şi 1849.  - Nota red. Editurii Politice

 

[35]. Liga împotriva legilor cerealelor - organizaţie a burgheziei industriale engleze; a fost înfiinţată în 1838 de fabricanţii Cobden şi Bright din Manchester. Revendicînd deplina libertate a comerţului, Liga a militat pentru abrogarea aşa-numitelor legi ale cerealelor (vezi şi adnotarea 308), cu scopul de a face posibilă scăderea salariilor muncitorilor şi de a slăbi poziţiile economice şi politice ale aristocraţiei funciare. În lupta ei împotriva proprietarilor funciari, Liga a încercat să folosească masele muncitoreşti. Pe vremea aceea însă, muncitorii înaintaţi din Anglia porniseră deja pe calea organizării politice de sine stătătoare a mişcării muncitoreşti (cartismul). După abrogarea legilor cerealelor, Liga şi-a încetat existenţa.  - Nota red. Editurii Politice

 

[36]. Fratele Jonathan - poreclă ironică dată de englezi nord-americanilor în timpul războiului de independenţă al coloniilor engleze din America de Nord (1775-1783).

Revivalism - curent în biserica protestantă care, apărut în Anglia în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, s-a răspîndit curînd şi în America de Nord; adepţii lui îşi propuneau ca, prin predici religioase şi prin organizarea de noi comunităţi de credincioşi, să întărească şi să extindă influenţa religiei creştine.  - Nota red. Editurii Politice

 

[37]. - „educaţia burgheză“.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[38]. În 1867, sub presiunea mişcării muncitoreşti de masă, a fost efectuată în Anglia o a doua reformă parlamentară. Un rol activ în mişcarea pentru reformă a avut Consiliul general al Internaţionalei I. Prin noua lege, censul de avere pentru alegătorii din comitate a fost redus - pentru arendaşi - la 12 l. st. arendă anuală; la oraşe au căpătat drept de vot toţi proprietarii şi exploatatorii de imobile, precum şi chiriaşii care domiciliază în aceeaşi localitate timp de cel puţin un an şi plătesc o chirie de cel puţin 10 l. st. În urma reformei din 1867, în Anglia numărul alegătorilor a crescut de peste două ori, iar o anumită parte din muncitorii calificaţi au căpătat drept de vot.

În 1884, sub presiunea mişcării de masă din districtele rurale, a fost efectuată în Anglia o a treia reformă parlamentară, în urma căreia aceste districte au obţinut drept de vot în condiţii identice cu cele stabilite în 1867 pentru populaţia districtelor urbane. Dar şi după această reformă electorală au mai rămas în Anglia largi pături ale populaţiei care nu aveau drept de vot: proletariatul rural şi sărăcimea mamelor, precum şi toate femeile. Votul secret a fost introdus în 1872.  - Nota red. Editurii Politice

 

[39]. - de post.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[40]. - puterea inerţiei.  - Nota trad. Editurii Politice

 

 

 

 

I

[Socialism utopic]

Prin conţinutul său, socialismul contemporan este înainte de toate rezultatul sesizării, pe de o parte, a contradicţiilor de clasă care domnesc în societatea modernă între avuţi şi neavuţi, între capitalişti şi muncitorii salariaţi, iar pe de alta parte a anarhiei care domneşte în producţie. Cît priveşte însă forma sa teoretică, el apare la început ca o dezvoltare, ca să spunem aşa, mai consecventă a principiilor enunţate de marii iluminişti francezi din secolul al XVIII-lea. Ca orice teorie nouă, socialismul a trebuit să valorifice mai întîi materialul ideologic existent, deşi el îşi avea rădăcinile în faptele economice materiale.

Marii bărbaţi care în Franţa au luminat minţile pentru revoluţia care se apropia s-au manifestat ei înşişi în modul cel mai revoluţionar. Ei nu recunoşteau nici un fel de autoritate exterioară. Religia, concepţia despre natură, societate, orînduirea de stat, toate au fost supuse celei mai necruţătoare critici; toate trebuiau să-şi justifice existenţa în faţa scaunului de judecată al raţiunii sau să renunţe la existenţă. Raţiunea devenise unica măsură a tot ce există. Pe atunci, după expresia lui Hegel, lumea a fost aşezată pe cap[*], mai întîi în sensul că creierul omenesc şi principiile descoperite cu ajutorul gîndirii au pretins să fie recunoscute drept bază a oricărei acţiuni omeneşti şi a oricăror relaţii sociale, iar apoi şi în sensul mai larg că realitatea, care contrazicea aceste principii, a fost de fapt complet răsturnată. Toate formele societăţii şi ale statului de pînă atunci, toate concepţiile tradiţionale au fost aruncate la lada cu vechituri ca iraţionale; lumea se lăsase condusă pînă atunci numai de prejudecăţi; tot trecutul nu merita decît compătimire şi dispreţ. Abia acum se revărsa ilumina zilei asupra lumii, începea imperiul raţiunii; de acum înainte superstiţia, nedreptatea, privilegiile şi asuprirea trebuiau să cedeze locul adevărului etern, dreptăţii eterne şi egalităţii rezultate din natura însăşi, precum şi drepturilor inalienabile ale omului.

Ştim acum că acest imperiu al raţiunii nu a fost altceva decît imperiul idealizat al burgheziei, că dreptatea eternă şi-a găsit întruchiparea în justiţia burgheză, că egalitatea s-a redus la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, că proprietatea burgheză a fost proclamată unul din drepturile fundamentale ale omului şi că statul raţiunii, contractul social al lui Rousseau[1], a fost tradus în viaţă, şi nu putea fi tradus în viaţă altfel decît ca republică democratică burgheză. Întocmai ca şi predecesorii lor, marii cugetători ai secolului al XVIII-lea nu puteau să depăşească limitele în care îi îngrădea propria lor epocă.

Dar pe lîngă contradicţia dintre nobilimea feudală şi burghezie, care se erija în reprezentantă a tot restului societăţii, există şi contradicţia generală dintre exploatatori şi exploataţi, dintre trîntorii bogaţi şi sărăcimea muncitoare. Tocmai această împrejurare a dat reprezentanţilor burgheziei posibilitatea să se erijeze în reprezentanţi nu ai unei anumite clase, ci ai întregii omeniri în suferinţă. Ba mai mult. De la bun început, burghezia purta in sine propriul ei contrariu: capitaliştii nu pot exista fără muncitori salariaţi, şi, pe măsură ce meşterul breslaş din evul mediu se transforma în burghezul din zilele noastre, se transformau şi calfa din cadrul breslei şi zilerul din afara breslei în proletari. Şi deşi, în linii generale, burghezia putea să pretindă că în lupta împotriva nobilimii reprezintă şi interesele diferitelor clase muncitoare din vremea aceea, totuşi, cu prilejul fiecărei mari mişcări burgheze izbucneau mişcări de sine stătătoare ale clasei care era precursorul mai mult sau mai puţin dezvoltat al proletariatului modern. Aşa au fost în timpul Reformei şi al Războiului ţărănesc german mişcarea anabaptiştiior şi a lui Thomas Münzer, în marea revoluţie engleză - levellerii[2], în marea revoluţie franceză - Babeuf. Aceste acţiuni revoluţionare ale unei clase care nu se maturizase încă au fost însoţite de manifestări teoretice corespunzătoare: descrieri utopice ale unei orînduiri sociale ideale[3] în seco]ele al XVI-lea şi al XVII-lea, iar în secolul al XVIII-lea teorii de-a dreptul comuniste (Morelly şi Mably). Revendicarea egalităţii nu se mai limita la drepturile politice, ea a fost extinsă şi asupra situaţiei sociale a indivizilor; nu numai privilegiile de clasă trebuiau să fie lichidate, ci înseşi deosebirile de clasă. Prima formă în care şi-a găsit expresie noua doctrină a fost un comunism ascetic, care respinge toate plăcerile vieţii, un comunism de tip spartan. Au urmat apoi cei trei mari utopişti: Saint-Simon, la care orientarea burgheză şi-a mai păstrat o oarecare pondere alături de orientarea proletară, Fourier şi Owen. Owen, care trăia în ţara celei mai dezvoltate producţii capitaliste şi se afla sub impresia contradicţiilor generate de aceasta, a elaborat, pornind de la materialismul francez, un întreg sistem, cuprinzînd propunerile sale pentru desfiinţarea deosebirilor de clasă.

O trăsătură comună a celor trei utopişti este că ei nu se manifestă ca reprezentanţi ai intereselor proletariatului, apărut între timp ca rezultat al dezvoltării istorice. Ca şi iluminiştii, ei nu vor să elibereze mai întîi o anumită clasă, ci dintr-o dată întreaga omenire. Ca şi aceştia, ei vor să instaureze imperiul raţiunii şi al dreptăţii eterne; dar imperiul lor se deosebeşte de cel al iluminiştilor ca cerul de pămînt. Lumea burgheză, orînduită după principiile acestor iluminişti, este şi ea iraţională şi nedreaptă, prin urmare, nu mai puţin decît feudalismul şi toate rînduielile sociale anterioare merită să fie aruncată la gunoi. Dacă pînă acum nu au domnit în lume adevărata raţiune şi adevărata dreptate, aceasta se datoreşte numai faptului că ele nu au fost încă cunoscute aşa cum se cuvine. Lipsea omul genial, care şi-a făcut acum apariţia şi care a cunoscut adevărul. Faptul că el a apărut acum, că adevărul a, fost cunoscut tocmai acum nu este rezultatul necesar, inevitabil al dezvoltării istorice, ci o simplă întîmplare fericită. El s-ar fi putut naşte tot atît de bine cu 500 de ani în urmă, şi atunci ar fi scutit omenirea de 5 secole de erori, de lupte şi de suferinţe.

Am văzut cum filozofii francezi din secolul al XVIII-lea, care au pregătit revoluţia, făceau apel la raţiune ca la unicul judecător a tot ce există. Ei cereau instaurarea unui stat raţional, a unei societăţi raţionale; tot ce contrazicea raţiunea eternă trebuia înlăturat fără milă. Am văzut, de asemenea, că această raţiune eternă nu era în realitate nimic altceva decît raţiunea idealizată a bürgerului de mijloc, pe atunci tocmai pe cale de a se transforma în burghez. Or, cînd revoluţia franceză a înfăptuit această societate a raţiunii şi acest stat al raţiunii, noile instituţii, oricît de raţionale erau ele în comparaţie cu vechile rînduieli, nu se dovediră nicidecum absolut raţionale. Statul raţiunii eşuase complet. Contractul social al lui Rousseau îşi găsise întruchiparea în Teroare, din care burghezia, pierzînd încrederea în propria ei capacitate politică, a căutat o salvare mai întîi în corupţia Directoratului[4] şi, în cele din urmă, sub scutul despotismului napoleonian. Pacea veşnică făgăduită se transformase într-un nesfîrşit război de cuceriri. Nici societatea raţiunii nu o nimerise mai bine. Opoziţia dintre bogaţi şi săraci, în loc să-şi găsească rezolvarea într-o prosperitate generală, se accentuase şi mai mult prin înlăturarea privilegiilor de breaslă şi a altor privilegii, care aruncau o punte peste această opoziţie, şi prin înlăturarea aşezămintelor de binefacere bisericeşti, care o mai atenuau. „Eliberarea proprietăţii“ de cătuşele feudale, devenită acum o realitate, s-a dovedit a fi pentru micul burghez şi ţăran libertatea de a vinde această mică proprietate, zdrobită de concurenţa atotputernică a marelui capital şi a marii proprietăţi funciare, tocmai acestor magnaţi; „eliberarea proprietăţii“ s-a transformat astfel pentru micul burghez şi ţăran în eliberarea de proprietate. Rapida dezvoltare a industriei pe baze capitaliste a făcut din sărăcia şi mizeria maselor muncitoare o condiţie necesară a existenţei societăţii. Plata în bani peşin a devenit din ce în ce mai mult, după expresia lui Carlyle, singurul element de legătură al acestei societăţi. Numărul crimelor a crescut din an în an. Dacă viciile lumii feudale, afişate altădată fără jenă în văzul tuturor, deşi n-au fost suprimate, au fost totuşi împinse pentru moment pe planul al doilea, în schimb, viciile lumii burgheze, practicate pînă atunci numai pe ascuns, au înflorit cu atît mai din plin. Comerţul s-a transformat tot mai mult într-o înşelătorie. „Fraternitatea“ proclamată de deviza revoluţionară[5] şi-a găsit realizarea în şicanele şi în invidia generate de lupta de concurenţă. Corupţia a luat locul asupririi prin violenţă, iar banii, ca principală pîrghie a puterii sociale, au luat locul spadei. Dreptul primei nopţi a trecut de la stăpînul feudal la fabricantul burghez. Prostituţia a luat proporţii nemaipomenite. Căsătoria însăşi a continuat să rămînă forma legal recunoscută, paravanul oficial al prostituţiei, completată pe deasupra cu adulterul practicat pe scară largă. Pe scurt, comparate cu emfaticele făgăduieli ale iluminiştilor, instituţiile sociale şi politice instaurate în urma „triumfului raţiunii“ s-au dovedit a fi nişte caricaturi care produceau o decepţie amară. Lipseau doar oamenii care să constate această decepţie, şi aceştia şi-au făcut apariţia o dată cu noul veac. În 1802 au văzut lumina tiparului „Scrisorile din Geneva“ ale lui Saint-Simon; în 1808 a apărut prima lucrare a lui Fourier, deşi bazele teoriei sale datează încă din 1799; la 1 ianuarie 1800, Robert Owen a preluat conducerea New Lanarkului[6].

Pe vremea aceea însă, modul de producţie capitalist şi, împreună cu el, contradicţia dintre burghezie şi proletariat erau încă foarte puţin dezvoltate. Marea industrie, care tocmai atunci lua naştere în Anglia, era încă necunoscută în Franţa. Dar abia marea industrie dezvoltă, pe de o parte, conflictele care fac ca revoluţionarea modului de producţie, înlăturarea caracterului lui capitalist să devină o necesitate stringentă - conflicte nu numai între clasele cărora marea industrie le-a dat naştere, dar şi între forţele de producţie şi formele de schimb create de ea; pe de altă parte, prin dezvoltarea înseşi a acestor uriaşe forţe de producţie, marea industrie creează şi mijloacele pentru rezolvarea acestor conflicte. Dacă, prin urinare, pe la 1800 conflictele izvorîte din noua orînduire socială abia luau naştere, acest lucru este cu atît mai valabil în ceea ce priveşte mijloacele pentru rezolvarea lor. Cu toate că în timpul Terorii masele neavute din Paris au putut să cucerească pentru un moment puterea şi să ducă astfel la biruinţă revoluţia burgheză chiar împotriva burgheziei, ele n-au făcut decît să dovedească că în împrejurările de atunci o dominaţie a lor de durată era cu neputinţă. Proletariatul - care abia începea să se desprindă din aceste mase neavute, ca embrion al unei clase noi, încă absolut incapabilă de o acţiune politică independentă - se prezenta ca o stare socială asuprită şi obidită, care, dată fiind neputinţa ei de a se ajuta singură, putea primi un ajutor cel mult din afară, de sus.

Această situaţie istorică a determinat şi concepţiile întemeietorilor socialismului. Stadiului nematur al producţiei capitaliste, relaţiilor de clasă nematurizate le-au corespuns teorii lipsite de maturitate. Soluţia problemelor sociale, care era încă ascunsă în relaţiile economice nedezvoltate, trebuia inventată de mintea omenească. Ordinea socială nu prezenta decît neajunsuri; înlăturarea ei era sarcina raţiunii. Se punea deci problema de a se născoci un sistem nou, mai desăvîrşit, de orînduire socială şi de a-1 impune din afară societăţii, prin propagandă şi, pe cît posibil, prin exemplul unor experienţe model. Aceste noi sisteme sociale erau din capul locului sortite să ramînă simple utopii; şi cu cît erau mai minuţios elaborate, cu atît mai mult trebuiau să se reducă la pure fantezii.

Acestea odată stabilite, nu ne vom mai ocupa nici un moment de acest aspect, care aparţine acum în întregime trecutului. Lăsăm pe seama tarabagiilor literari plăcerea de a diseca cu solemnitate aceste fantezii, care astăzi nu fac decît să amuze, şi de a opune unor asemenea „aiureli“ superioritatea propriei lor gîndiri lucide. Noi preferăm să ne bucurăm de germenii de idei geniale şi de ideile geniale care răzbesc pretutindeni de sub învelişul fantastic şi pe care aceşti filistini nu sînt în stare să le vadă.

Saint-Simon a fost un fiu al marii revoluţii franceze, la izbucnirea căreia el nu împlinise încă 30 de ani. Revoluţia a reprezentat victoria repurtată de starea a treia, adică de marea masă a naţiunii, activă în producţie şi în comerţ, asupra stărilor privilegiate şi trîndave de pînă atunci - nobilimea şi clerul. Dar victoria stării a treia s-a dovedit curînd a nu fi decît victoria exclusivă a unei mici părţi a acestei stări, decît cucerirea puterii politice de către pătura privilegiată din punct de vedere social a acestei stări - burghezia avută. Această burghezie se dezvoltase rapid încă în timpul revoluţiei, pe de o parte, prin specula făcută cu moşiile, confiscate şi apoi vîndute, ale nobililor şi ale bisericii, şi, pe de altă parte, prin escrocarea naţiunii de către furnizorii armatei. Tocmai domnia acestor escroci a fost aceea care pe vremea Directoratului a adus Franţa şi revoluţia pe marginea prăpastiei, oferind astfel lui Napoleon pretextul pentru lovitura sa de stat. Astfel, în mintea lui Saint-Simon, contradicţia dintre starea a treia şi stările privilegiate a luat forma contradicţiei dintre „muncitori“ şi „trîn-tori“. Trîntorii erau nu numai reprezentanţii vechilor stări privilegiate, ci şi toţi cei care trăiau din rentă, fără a participa la producţie şi comerţ. Iar „muncitorii“ erau nu numai muncitorii salariaţi, ci şi fabricanţii, comercianţii, bancherii. Că trîntorii nu mai erau capabili să deţină conducerea spirituală şi dominaţia politică era un lucru cert şi definitiv pecetluit de revoluţie. Că cei neavuţi nu aveau această capacitate era, după părerea lui Saint-Simon, un lucru dovedit prin experienţa din timpul Terorii. Cine urma deci să conducă şi să domine? După părerea lui Saint-Simon, ştiinţa şi industria, unite printr-o nouă legătură religioasă, menită să restabilească unitatea concepţiilor religioase, sfărîmată de la Reformă încoace, adică un „nou creştinism“, în mod necesar mistic şi riguros ierarhic. Dar ştiinţa o reprezentau belferii, iar industria - în primul rînd burghezii activi, fabricanţii, comercianţii, bancherii. Ce-i drept, aceşti burghezi urmau să se transforme într-un fel de funcţionari publici, un fel de oameni de încredere ai societăţii, dar care trebuiau totuşi să păstreze faţă de muncitori o poziţie de comandă, privilegiată din punct de vedere economic. Mai ales bancherii erau chemaţi să reglementeze întreaga producţie socială prin reglementarea creditului. Această concepţie corespundea întru totul unor vremuri cînd, în Franţa, marea industrie şi, o dată cu ea, contradicţia dintre burghezie şi proletariat erau abia în curs de formare. Dar Saint-Simon subliniază îndeosebi faptul următor: ceea ce îl interesează pretutindeni şi în permanenţă este soarta „clasei celei mai numeroase şi mai sărace“ (la classe la plus nombreuse et la plus pauvre).

Saint-Simon formulează încă în „Scrisorile din Geneva“ teza că

„toţi oamenii trebuie să muncească“.

În aceeaşi lucrare el subliniază că Teroarea fusese dominaţia maselor neavute.

„Priviţi - exclamă el adresîndu-se acestora - ce s-a petrecut în Franţa pe vremea cînd acolo tovarăşii voştri au pus mina pe putere; ei au adus foametea“[7].

Dar a concepe revoluţia franceză ca o luptă între clase, şi anume nu numai între nobilime şi burghezie, ci şi între nobilime, burghezie şi cei neavuţi era în 1802 o descoperire dintre cele mai geniale. În 1816, Saint-Simon defineşte politica drept ştiinţa despre producţie şi prezice dizolvarea totală a politicii în economie[8]. Dacă ideea că situaţia economică este baza instituţiilor politice apare aici numai în germene, ideea transformării guvernării politice asupra oamenilor într-o administrare a lucrurilor şi conducere a proceselor de producţie, deci ideea „desfiinţării statului“, în jurul căreia s-a făcut în ultima vreme atîla vîlvă, e deja limpede exprimată. Cu aceeaşi superioritate în raport cu contemporanii săi, Saint-Simon proclamă în 1814, imediat după intrarea aliaţilor în Paris, şi apoi în 1815, în timpul războiului de 100 de zile, că alianţa dintre Franţa şi Anglia şi, în al doilea rînd, alianţa acestor două ţări cu Germania constituie unica garanţie a dezvoltării prospere şi a păcii în Europa[9]. Pentru a propovădui francezilor în 1815 o alianţă cu învingătorii de la Waterloo[10] era într-adevăr nevoie atît de curaj, cît şi de clarviziune istorică.

Dacă la Saint-Simon găsim o genială perspicacitate, datorită căreia aproape toate ideile socialiştilor de mai tîrziu, în afară de cele strict economice, există la el în germene, la Fourier găsim o critică a ordinii sociale existente pe cît de autentic francez de spirituală, pe atît de pătrunzătoare. Burgheziei, profeţilor ei entuziaşti dinainte de revoluţie şi apologeţilor ei interesaţi de după revoluţie, Fourier le opune propriile lor cuvinte. El dezvăluie fără cruţare mizeria imaterială şi morală a lumii burgheze şi o confruntă atît cu făgăduielile ademenitoare ale iluminiştilor anteriori de instaurare a unei societăţi în care va domni numai raţiunea, a unei civilizaţii care va ferici pe toţi, cît şi cu declaraţiile lor despre capacitatea nelimitată de perfecţionare a omului; el demască frazeologia ideologilor burghezi din vremea lui care înfăţişau realitatea în culori trandafirii, arătînd că frazelor lor grandilocvente le corespunde pretutindeni cea mai jalnică realitate, şi ironizează caustic iremediabilul fiasco al acestei frazeologii. Fourier nu este numai un critic; firea lui de o nealterată voioşie face din el un satiric, şi anume unul dintre cei mai mari satirici ai tuturor timpurilor. El zugrăveşte, pe cît de magistral, pe atît de savuros, speculaţiile şi escrocheriile care au înflorit o dată cu declinul revoluţiei, ca şi spiritul de dugheană al întregului comerţ francez de atunci. Şi mai magistrală este critica pe care el o face formei burgheze a relaţiilor dintre sexe şi situaţiei pe care o are femeia în societatea burgheză. El este primul care a arătat că gradul de emancipare a femeii într-o societate dată este măsura firească a emancipării generale[11]. Măreţia lui Fourier se manifestă însă cel mai pregnant în concepţia sa despre istoria societăţii. El împarte întreaga desfăşurare de pînă acum a istoriei în patru trepte de dezvoltare: sălbăticia, patriarhatul, barbaria şi civilizaţia, aceasta din urmă coincizînd cu ceea ce numim astăzi societatea burgheză, prin urmare cu orînduirea socială care se dezvoltă din secolul al XVI-lea, şi arată

„că ordinea civilizată dă fiecărui viciu, pe care barbaria îl practica cu simplicitate, o formă complexă, ambiguă, echivocă şi ipocrită“,

că civilizaţia se mişcă într-un „cerc vicios“, în contradicţii, pe care le reproduce necontenit fără a le putea învinge, astfel încît ajunge întotdeauna la un rezultat opus aceluia pe care vrea sau pretinde că vrea să-l obţină[12]. Astfel, de pildă,

„în civilizaţie sărăcia e generată de însăşi abundenţă“[13].

După cum se vede, Fourier mînuieşte dialectica cu aceeaşi măiestrie ca şi contemporanul său Hegel. În acelaşi chip dialectic el scoate în evidenţă, în opoziţie cu vorbăria despre capacitatea nelimitată de perfecţionare a omului, că fiecare fază istorică are linia ei ascendentă, dar şi linia ei descendentă[14], şi aplică această concepţie şi la viitorul întregii omeniri. După cum Kant a introdus în ştiinţele naturii ideea viitoarei dispariţii a pămîntului, tot aşa Fourier introduce în concepţia despre istorie ideea viitoarei dispariţii a omenirii.

În timp ce Franţa era bîntuită de uraganul revoluţiei, în Anglia avea loc o revoluţie mai puţin zgomotoasă, dar nu mai puţin grandioasă. Aburul şi noile maşini-unelte au transformat manufactura în marea industrie modernă, revoluţionînd astfel întreaga bază a societăţii burgheze. Dezvoltarea lentă din timpul manufacturii s-a transformat într-o adevărată perioadă de Sturm und Drang al producţiei. Cu o rapiditate mereu crescîndă se înfăptuia împărţirea societăţii în mari capitalişti şi în proletari neavuţi, iar între aceştia, în locul stării de mijloc stabile de altădată, se afla acum o masă nestabilă de meşteşugari şi de mici comercianţi, partea cea mai fluctuantă a populaţiei, avînd o existenţă nesigură. Noul mod de producţie se afla abia la începutul liniei ascendente a evoluţiei sale: el era încă modul de producţie normal, reglementar, singurul cu putinţă în împrejurările date. Dar încă de pe atunci el genera anomalii sociale flagrante: îngrămădirea unei populaţii dezrădăcinate în văgăunele cele mai mizerabile ale marilor oraşe - destrămarea tuturor legăturilor tradiţionale, a subordonării patriarhale, a familiei; prelungirea excesivă a zilei de muncă, mai ales pentru femei şi copii; degradarea morală în proporţie de masă a păturilor muncitoare, aruncate brusc în condiţii cu totul noi, de la ţară la oraş, din agricultură în industrie, din condiţii de viaţă stabile în altele nesigure, zilnic schimbătoare. Atunci a apărut ca reformator un fabricant de 29 de ani, un om cu un caracter de o simplicitate copilărească, dusă pînă la sublim, dar în acelaşi timp un conducător de oameni înăscuţi, cum nu se întîlnesc mulţi. Robert Owen îşi insuşisc doctrina iluminiştilor materialişti, potrivit căreia caracterul omului este produsul, pe de o parte, al structurii sale înnăscute şi, pe de altă parte, al condiţiilor mediului în care trăieşte în tot timpul vieţii sale, dar mai ales în timpul perioadei sale de formare. Majoritatea celor de o seamă cu el nu vedeau în revoluţia industrială decît confuzie şi haos, prielnice pentru pescuitul în apă tulbure şi pentru îmbogăţire rapidă. Owen vedea în revoluţia industrială prilejul de a aplica în practică teza sa favorită şi de a face astfel ordine în haos. Încercase şi mai înainte - şi încă cu succes - să aplice această teză la Manchester, ca director al unei fabrici cu 500 de muncitori. Din 1800 pînă în 1829 a condus în acelaşi spirit, ca director şi asociat, marea filatură de bumbac din New Lanark în Scoţia, dar cu o mai mare libertate de acţiune şi cu un succes care i-a adus un renume european. El a transformat populaţia New Lanarkului, care s-a ridicat treptat la 2.500 de suflete şi era compusă la îneeput din elementele cele mai eterogene, în majoritatea lor decăzute moralmente, într-o desăvîrşită colonie model, în care beţia, poliţia, justiţia penală, procesele, caritatea publică erau lucruri necunoscute, iar filantropia inutilă. Şi toate acestea le-a realizat prin simplul fapt că i-a pus pe oameni în condiţii mai potrivite cu demnitatea omenească şi mai ales educînd cu grijă tînăra generaţie. El este creatorul grădiniţelor de copii, pe care le-a introdus pentru prima oară la New Lanark. De la vîrsta de doi ani copiii mergeau la grădiniţă, unde îşi petreceau timpul atît de plăcut, încît abia mai puteau fi aduşi înapoi acasă. În timp ce concurenţii lui Owen cereau muncitorilor lor să lucreze 13-14 ore pe zi, la New Lanark se lucra numai 10 ore şi jumătate. Cînd o criză în industria bumbacului a impus încetarea producţiei timp de 4 lumi, muncitorilor li s-a plătit în continuare integral salariul, deşi nu lucraseră în cursul acestor luni. Totuşi valoarea întreprinderii a crescut de mai bine de două ori, aducînd pînă la urmă proprietarilor beneficii mari.

Toate acestea nu-l satisfăceau însă pe Owen. El considera că condiţiile de existenţă create muncitorilor săi nu erau încă nici pe departe condiţii pe măsura demnităţii omeneşti.

„Oamenii erau sclavii mei“ - spunea el;

condiţiile relativ prielnice pe care le crease muncitorilor din New Lanark erau încă departe de a permite o dezvoltare raţională şi multilaterală a caracterului şi a inteligenţei, fără a mai vorbi de o activitate vitală liberă.

„Şi totuşi partea laborioasă a acestor 2.500 de oameni producea pentru societate tot atîta avuţie reală cît putea produce, cu abia o jumătate de secol înainte, o populaţie de 600.000 de oameni. Mă întrebam: ce se întîmplă cu diferenţa dintre avuţia consumată de 2.500 de persoane şi aceea pe care ar fi trebuit s-o consume cele 600.000 de persoane?“

Răspunsul era limpede. Această diferenţă a fost folosită pentru a se asigura proprietarilor întreprinderii 5% dobîndă la capitalul investit şi în plus un profit de peste 300.000 1. st. (6.000.000 de mărci). Şi ceea ce era valabil pentru New Lanark era valabil în şi mai mare măsură pentru toate fabricile din Anglia.

„Fără această avuţie nouă, creată cu ajutorul maşinilor, nu s-ar fi putut duce războaiele pentru răsturnarea lui Napoleon şi pentru menţinerea principiilor aristocratice ale societăţii. Şi totuşi această forţă nouă era creată de clasa muncitoare“.[**]

Ei trebuia să-i revină şi roadele. Noile şi colosalele forţe de producţie, care pînă atunci nu serviseră decît la îmbogăţirea cîtorva şi la înrobirea maselor, constituiau pentru Owen baza unei transformări sociale, ele fiind menite să funcţioneze numai pentru bunăstarea tuturor, ca proprietate comună a tuturor.

Pe baza unor asemenea considerente pur practice, ca rod, ca să zicem aşa, al unui calcul comercial, s-a născut comunismul lui Owen. El a păstrat mereu acest caracter practic. Astfel, în 1823, pentru înlăturarea mizeriei din Irlanda, Owen a propus înfiinţarea de colonii comuniste, alăturînd proiectului său un calcul complet al investiţiilor de capital necesare, al cheltuielilor anuale şi al veniturilor previzibile[15]. În planul definitiv al ordinii sociale viitoare[16] alcătuit de el, elaborarea tehnică a amănuntelor, inclusiv schiţa, elevaţia şi perspectiva din înălţime, este executată cu atîta competenţă, încît, odată admisă metoda reformei sale sociale, ar rămine puţine obiecţii de făcut cu privire la organizarea în amănunt, chiar din punctul de vedere al specialistului în materie.

Trecerea la comunism a fost punctul de cotitură în viaţa lui Owen. Atîta timp cît se manifestase doar ca filantrop, el recoltase bogăţii, elogii, onoruri şi glorie. Era omul cel mai popular din Europa. Nu numai cei de o seamă cu el, dar chiar şi oameni de stat şi capete încoronate îl aplaudau. Dar de îndată ce a venit cu teoriile sale comuniste, lucrurile s-au schimbat. Trei mari piedici stăteau, după părerea sa, înainte de toate în calea reformei sociale: proprietatea privată, religia şi forma existentă a căsătoriei. El ştia ce-l aşteaptă dacă le atacă: ostracizare din partea societăţii oficiale, pierderea întregii sale situaţii sociale. Dar el n-a ezitat să le atace fără cruţare, şi ceea ce a prevăzut s-a întîmplat. Ostracizat de societatea oficială, trecut sub tăcere de presă, sărăcit de pe urma experienţelor comuniste din America, pentru care îşi sacrificase întreaga avere, dar care eşuaseră, el s-a adresat direct clasei muncitoare, în mijlocul căreia a activat încă 30 de ani. Toate mişcările sociale, toate progresele efective care s-au realizat în Anglia în interesul muncitorilor sînt legate de numele lui Owen. Astfel, în 1819, datorită eforturilor depuse de el timp de 5 ani, a fost adoptată cea dintîi lege cu privire la limitarea muncii femeilor şi copiilor în fabrici[17]. El a prezidat primul congres în cadrul căruia trade-unionurile din întreaga Anglie s-au unit într-o singură mare uniune sindicală[18]. Tot el a introdus ca măsuri de trecere la orînduirea socială pe deplin comunistă, pe de o parte, asociaţiile cooperatiste (cooperative de consum şi de producţie), care cel puţin ulterior au făcut dovada practică că atît comerciantul cît şi fabricantul sînt persoane de care societatea se poate foarte bine lipsi; pe de altă parte, bazarurile de muncă[19], instituţii pentru schimbul produselor muncii prin mijlocirea unor bani-muncă de hîrtie, a căror unitate o constituia ora de muncă. Aceste instituţii, care trebuiau în mod inevitabil să dea greş, dar care anticipau pe de-a-ntregul banca de schimb (creată de Proudhon[20] cu mult mai tîrziu), se deosebeau însă de aceasta tocmai prin faptul că ele nu reprezentau panaceul universal împotriva tuturor relelor sociale, ci numai un prim pas spre o transformare mult mai radicală a societăţii.

Felul de a gîndi al utopiştilor a dominat mult timp concepţiile socialiste ale secolului al XIX-lea şi le mai domină în parte şi acum. Acest fel de a gîndi a fost îmbrăţişat pînă nu de mult de toţi socialiştii francezi şi englezi, precum şi de comunismul german din trecut, inclusiv Weitling. Pentru ei toţi, socialismul este expresia adevărului absolut, a raţiunii şi dreptăţii şi, de îndată ce este descoperit, cucereşte lumea prin propria sa forţă; adevărul absolut fiind independent de timp, de spaţiu şi de dezvoltarea istorică a omenirii, simpla întîmplare decide cînd şi unde va fi descoperit. Totodată, la fiecare întemeietor de şcoală adevărul absolut, raţiunea şi dreptatea diferă; şi cum la fiecare dintre ei forma specifică pe care o îmbracă adevărul absolut, raţiunea şi dreptatea este determinată la rîndul ei de judecata lui subiectivă, de condiţiile lui de viaţă, de erudiţia şi formaţia lui spirituală, în acest conflict dintre adevărurile absolute nu este posibilă o altă soluţie decît tocirea contradicţiilor lor. De aici nu putea să rezulte decît un socialism eclectic, intermediar, ca cel care domină de fapt pînă astăzi minţile celor mai mulţi muncitori socialişti din Franţa şi din Anglia, un amestec de consideraţii critice moderate, de teze economice şi de reprezentări şablonarde de toate nuanţele ale diferiţilor întemeietori de secte privind viitorul societăţii, un amestec la care se ajunge cu atît mai uşor cu cît în vîltoarea discuţiilor diferitelor lui elemente componente li se tocesc mai repede colţurile ascuţite ale preciziunii, aşa cum se întîmplă cu prundişul dintr-un pîrîu. Pentru a face din socialism o ştiinţă, el trebuia mai întîi situat pe un teren real.

 

 

_____

 

[*]. Iată pasajul despre revoluţia franceză: 

„Ideea de drept, noţiunea de drept, s-a impus dintr-o dată, şi vechiul eşafodaj al nedreptăţii nu i-a putut opune nici o rezistenţă. Ideea de drept a fost pusă acum la baza constituţiei, şi de aici înainte toate urmau să fie întemeiate pe această bază. De cînd soarele străluceşte pe cer şi planetele se rotesc în jurul lui încă nu s-a pomenit ca omul să stea pe cap, adică să se sprijine pe idee şi să construiască realitatea în conformitate cu ideea. Anaxagoras a spus cel dintîi că Nûs, adică raţiunea, guvernează lumea; abia acum însă omul a ajuns să recunoască că ideea trebuie să guverneze realitatea spirituală. Aceasta a fost un minunat răsărit de soare. Toate fiinţele cugetătoare au sărbătorit această epocă. O emoţie sublimă a domnit în acel timp, un entuziasm al spiritului a înfiorat lumea, ca şi cînd abia acum s-ar fi înfăptuit împăcarea dintre divinitate şi lume“ (Hegel. „Filozofia istoriei“, 1840, p. 535). 

N-ar fi oare, în sfîrşit, timpul ca împotriva acestor doctrine periculoase are răposatului profesor Hegel să se recurgă la legea împotriva socialiştilor? (Nota lui Engels.)

 

[**]. Citat din „The Revolution in Mind and Practice“ - memoriu adresat tuturor „republicanilor roşii, comuniştilor şi socialiştilor din Europa“ şi înaintat guvernului provizoriu francez din 1848, dar şi „reginei Victoria şi consilierilor ei responsabili“. (Nota lui Engels.)

 

 

_____

 

[1]. Potrivit teoriei lui Jean-Jacques Rousseau, oamenii trăiau iniţial într-o stare naturală, în care toţi erau egali. Apariţia proprietăţii private şi dezvoltarea inegalităţii de avere au condiţionat trecerea oamenilor de la starea naturală la starea de cetăţean şi au dus la formarea statului, care se bazează pe un contract social. Accentuarea inegalităţii politice a dus totuşi la violarea contractului social şi la apariţia unei noi stări naturale. Această din urmă situaţie trebuia s-o înlăture statul raţiunii, bazat pe un nou contract social.

Această teorie este dezvoltată în lucrările lui Rousseau: „Discours sur l'origine et les fondements de l'inégalité parmi les hommes“ („Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni“), Amsterdam 1755, şi „Du contract social; ou Principes du droit politique“ („Despre contractul social sau Principii de drept politic“), Amsterdam 1762.  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. Levelleri - Engels se referă aici la „adevăraţii levelleri“ („adevăraţii egalitarişti“) sau „diggeri“ („săpători“), reprezentanţii curentului de extremă stîngă în timpul revoluţiei burgheze engleze din secolul al XVII-lea. Diggerii exprimau interesele păturilor celor mai sărace de la sate şi oraşe, revendicau desfiinţarea proprietăţii private asupra pămîntului, propagau ideile comunismului egalitar primitiv şi încercau să le înfăptuiască prin cultivarea în colectiv a pămînturilor comunale.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3]. Engels se referă în primul rînd la lucrările reprezentanţilor comunismului utopic - Thomas Morus („Utopia“, apărută în 1516) şi Tommaso Campanella („Civitas solis“ („Cetatea soarelui“), apărută în 1623).  - Nota red. Editurii Politice

 

[4]. Teroarea - perioada dictaturii revoluţionar-democratice a iacobinilor (iunie 1793-iulie 1794), cînd, ca răspuns la teroarea contrarevoluţionară a girondinilor şi monarhiştilor, iacobinii au recurs la teroarea revoluţionară.

Directoratul (compus din 5 directori; dintre care unul era ales în fiecare an) - organul suprem al puterii executive în Franţa, instituit în conformitate cu Constituţia din 1795, adoptată după căderea, în 1794, a dictaturii revoluţionare a iacobinilor. Pînă la lovitura de stat a lui Bonaparte din 1799, Directoratul a promovat un regim de teroare împotriva forţelor democratice şi a apărat interesele marii burghezii.  - Nota red. Editurii Politice

 

[5]. Este vorba de lozinca revoluţiei burgheze franceze de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea: „Libertate, Egalitate, Fraternitate“.  - Nota red. Editurii Politice

 

[6]. „Lettres d'un habitant de Genève à ses contemporains“ („Scrisori ale unui locuitor din Geneva către contemporanii săi“) - prima lucrare a lui Saint-Simon; a fost scrisă la Geneva în 1802 şi publicată anonim la Paris în 1803, fără să se indice locul şi data apariţiei. Lucrînd la „Anti-Dühring“, Engels a folosit ediţia G. Hubbard „Saint-Simon. Sa vie et ses travaux. Suivi de fragments des plus celebres écrits de Saint-Simon“, Paris 1857. În această ediţie există unele inexactităţi în roca ce priveşte data apariţiei diferitelor lucrări ale lui Saint-Simon.

Prima lucrare importantă a lui Fourier a fost „Théorie des quatre mouvements et des destinées générales...“ („Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale“), scrisă în primii ani ai secolului al XIX-lea şi editată anonim la Lyon în 1808 (pe copertă era indicat ca loc de apariţie, probabil din cauza cenzurii, Leipzig).

New Lanark - filatură de bumbac în apropierea oraşului Lanark din Scoţia, înfiinţată în 1784 împreună cu o mică colonie.  - Nota red. Editurii Politice

 

[7]. Engels citează scrisoarea a doua din lucrarea lui Saint-Simon „Lettres d'un habitant de Genève à ses contemporains“. În ediţia Hubbard, aceste citate se găsesc la p. 143 şi 135.  - Nota red. Editurii Politice

 

[8]. Engels se referă la un fragment din „Lettres de Saint-Simon à un américain“ (scrisoarea a opta). Aceste scrisori au fost publicate în culegerea: H. Saint-Simon. „L'industrie, ou discussion politiques, morales et philosophiques, dans l'intérêt de tous les hommes livrés à des travaux utiles et indepéndants“ („Industria, sau consideraţii politice, morale şi filozofice în interesul tuturor oamenilor care se consacră muncilor utile şi independente“), T. II, Paris 1817. În ediţia Hubbard acest fragment se găseşte la p. 155-157.  - Nota red. Editurii Politice

 

[9]. Engels se referă la două lucrări scrise de Saint-Simon împreună cu elevul său Augustin Thierry: „De la réorganisation de la société européenne ou de la nécessité et des moyens de rassembler les peuples de l'Europe en un seul corp politique, en conservant à chacun son indépendance naţionale“ („Despre reorganizarea societăţii europene...“) şi „Opinion sur les mesures à prendre contre la coalition de 1815“ („Opinii cu privire la măsurile care trebuie luate împotriva coaliţiei din 1815“); ambele lucrări au fost editate la Paris, prima în octombrie 1814, a doua - în 1815. În ediţia Hubbard, fragmentele din prima lucrare se află la p. 149-154, iar conţinutul celor două broşuri este expus la p. 68-76.

Armatele aliate ale ţărilor participante la cea de-a şasea coaliţie anti-franceză (Rusia, Austria, Anglia, Prusia şi alte state) au intrat în Paris la 31 martie 1814. Imperiul lui Napoleon s-a prăbuşit şi Napoleon a fost silit să abdice şi să plece în exil pe insula Elba. În Franţa a avut loc prima Restauraţie.

Cele o sută de zile - perioada restaurării, de scurtă durată, a dominaţiei lui Napoleon I, care a durat de la 20 martie 1815, din momentul cînd Napoleon, venind de pe insula Elba, a sosit la Paris, pînă la a doua abdicare a sa, la 28 iunie 1815, cînd, după înfrîngerea de la Waterloo, a trebuit să abdice definitiv.  - Nota red. Editurii Politice

 

[10]. La Waterloo (Belgia) armata lui Napoleon a fost înfrîntă la 18 iunie 1815 de trupele anglo-olandeze de sub comanda lui Wellington şi de armata prusiană comandată de Blücher. Această bătălie a jucat un rol hotărîtor în campania din 1815 şi a contribuit la victoria definitivă a celei de-a şaptea coaliţii anti-napoleoniene (Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Suedia, Spania şi alte state) şi la căderea imperiului lui Napoleon.  - Nota red. Editurii Politice

 

[11]. Această idee a fost dezvoltată încă în prima lucrare a lui Fourier, intitulată „Théorie des quatre mouvements...“, care conţine mai ales următoarea teză generală: „Progresul social şi transformările care au loc în societate merg mînă în mînă cu emanciparea progresivă a femeilor, iar regresul ordinii sociale duce la o îngrădire a libertăţii femeilor“. Fourier rezumă această teză astfel: „Lărgirea drepturilor femeilor este principiul fundamental al oricărui progres social“ (Ch. Fourier. Oeuvres complètes, t. I, Paris 1841, p. 195- 196).  - Nota red. Editurii Politice

 

[12]. Comp. Charles Fourier. „Théorie de l'unité universelles“ („Teoria unităţii universale“), vol. I şi IV; Oeuvres complètes, t. II, Paris 1843, p. 78-79, şi ed. V, Paris 1841, p. 213-214.

În ceea ce priveşte „cercul vicios“ în care se învîrteşte societatea civilizată, vezi Ch. Fourier. „Le nouveau monde industriel et sociétaire, ou invention du procédé d'industrie attrayante et naturelle distribuée en séries passionnées“ („Noua lume industrială şi societară...“); Oeuvres complètes, t. VI, Paris 1845, p. 27-46, 390. Prima ediţie a acestei lucrări a apărut la Paris în 1829. Comp. şi Ch. Fourier. Oeuvres

complètes, t. I, Paris 1841, p. 202.  - Nota red. Editurii Politice

 

[13]. Ch. Fourier. Oeuvres complètes, t. VI, Paris 1845, p. 35.  - Nota red. Editurii Politice

 

[14]. Ch. Fourier. Oeuvres complètes, t. I, Paris 1841, p, 50 şi urm.  - Nota red. Editurii Politice

 

[15]. Vezi R. Owen. „Report of the proceedings at the several public meetings, held in Dublin. On the 18th March - 12th April - 19th April and 3rd May“ („Raport prezentat la cîteva întruniri publice ţinute la Dublin la 18 martie, 12 şi 19 aprilie şi 3 mai“), Dublin 1823, p. 110 şi urm.  - Nota red. Editurii Politice

 

[16]. Robert Owen a expus acest plan al ordinii sociale viitoare în lucrarea sa „The book of the new moral world, containing the raţional system of society, founded on demonstrable facts, developing the constitution and laws of human nature and of society“ („Cartea despre noua lume morală, conţinînd sistemul raţional al societăţii...“), London 1842-1844.  - Nota red. Editurii Politice

 

[17]. În ianuarie 1812, în cadrul unei mari întruniri publice ţinute la Glasgow, Owen a propus o serie de măsuri în vederea îmbunătăţirii situaţiei copiilor şi a muncitorilor adulţi în fabrici. Bill-ul prezentat din iniţiativa lui Owen în iunie 1815 a fost adoptat de parlament abia în iulie 1819, şi atunci într-o formă ciuntită.

Bill-ul care reglementa munca în manufacturile de bumbac interzicea munca copiilor sub 9 ani, limita la 12 ore ziua de muncă pentru persoanele sub 18 ani şi stabilea pentru toţi muncitorii două pauze: pentru micul dejun şi pentru prînz, în total o oră şi jumătate.  - Nota red. Editurii Politice

 

[18]. În octombrie 1833 la Londra a avut loc Congresul asociaţiilor cooperatiste şi al trade-unionuriior prezidat de Owen, la care a fost formal înfiinţată uniunea Grand national consolidated Trades' Union; statutul uniunii a fost adoptat în februarie 1834. După părerea lui Owen, această uniune trebuia să ia în mîinile ei conducerea producţiei şi să înfăptuiască pe cale paşnică transformarea totală a societăţii. Dar acest plan utopic a eşuat. Întîmpinînd o împotrivire puternică din partea societăţii burgheze şi a statului, uniunea s-a destrămat în august 1834.  - Nota red. Editurii Politice

 

[19]. Equitable Labour Exchange Bazaars (Bazare pentru schimbul echitabil al produselor muncii) au fost înfiinţate în mai multe oraşe din Anglia de către asociaţiile cooperatiste muncitoreşti; primul bazar de acest fel a fost înfiinţat de Robert Owen la Londra în septembrie 1832 şi a durat pînă la jumătatea anului 1834.  - Nota red. Editurii Politice

 

[20]. Proudhon a încercat să înfiinţeze o bancă de schimb în timpul revoluţiei din 1848-1849. Banque du peuple a sa a fost înfiinţată la Paris, la 31 ianuarie. 1849. Banca a funcţionat circa două luni, şi atunci numai pe hîrtie; ea a dat faliment înainte de a începe să funcţioneze normal, iar la începutul lunii aprilie a fost închisă.  - Nota red. Editurii Politice


 

 

II


[Dialectică]

 

 

Între timp, alături de filozofia franceză a secolului al XVIII-lea şi în urma ei, se născuse filozofia germană modernă, care şi-a găsit desăvîrşirea la Hegel. Cel mai mare merit al ei a fost că s-a reîntors la dialectică ca la cea mai înaltă formă de gîndire. Filozofii greci din antichitate erau toţi dialecticieni înnăscuţi, spontani, iar Aristotel, mintea cea mai universală dintre ei, a şi cercetat formele esenţiale ale gîndirii dialectice. Filozofia modernă însă, cu toate că şi aici dialectica a avut reprezentanţi străluciţi (de pildă Descartes şi Spinoza), s-a împotmolit din ce în ce mai mult, mai ales sub influenţa engleză, în aşa-numitul mod de gîndire metafizic, care predomina aproape exclusiv şi printre francezii secolului al XVIII-lea, cel puţin în lucrările lor pur filozofice. În afara filozofiei propriu-zise însă, ei au fost în stare să creeze capodopere ale dialecticii; ajunge să menţionăm „Nepotul lui Rameau“ de Diderot[1] şi „Disertaţie despre originea inegalităţii dintre oameni“ de Rousseau. - Redăm aici pe scurt esenţa celor două metode de gîndire.

Dacă supunem examenului gîndirii natura sau istoria omenirii, sau propria noastră activitate intelectuală, la prima vedere ni se înfăţişează imaginea unei împletiri infinite de conexiuni şi interacţiuni, în care nimic nu rămîne ceea ce a fost, unde şi cum a fost, ci în care totul se mişcă, se schimbă, se naşte şi piere. Vedem, aşadar, mai întîi imaginea de ansamblu, în care amănuntele trec încă, mai mult sau mai puţin, pe al doilea plan; ne îndreptăm mai mult atenţia asupra mişcării, asupra trecerilor şi legăturii lor, decît asupra a ceea ce se mişcă, se transformă şi se înlănţuie. Acest mod primitiv, naiv, dar corect în fond de a vedea lumea este propriu filozofiei antice greceşti şi a fost pentru prima oară exprimat limpede de Heraclit: totul este şi în acelaşi timp nu este, căci totul curge, totul se află în permanentă schimbare, în permanent proces de naştere şi de pieire. Dar acest mod de a vedea, oricît de bine ar sesiza el caracterul general al imaginii de ansamblu a fenomenelor, nu este totuşi suficient pentru a explica amănuntele din care se compune această imagine de ansamblu; şi atîta timp cît nu cunoaştem aceste amănunte, nu ne putem face o idee clară nici asupra imaginii de ansamblu. Pentru a cunoaşte aceste amănunte, trebuie să le desprindem din conexiunea lor naturală sau istorică şi să le cercetăm pe fiecare în parte, potrivit naturii lor, cauzelor şi efectelor lor particulare etc. Aceasta este în primul rînd sarcina ştiinţelor naturii şi a istoriografiei, discipline care, din motive foarte întemeiate, nu au ocupat la grecii din epoca clasică decît un loc subordonat, pentru că grecii trebuiau să strîngă mai întîi materialul necesar pentru aceasta. Abia după ce acest material este într-o oarecare măsură adunat, se poate păşi la trierea lui critică, la compararea lui, respectiv la împărţirea în clase, ordine şi specii. Începuturile cercetării exacte a naturii au fost dezvoltate de aceea abia de către grecii perioadei alexandrine[2] şi mai tîrziu, în evul mediu, de către arabi; o adevărată ştiinţă a naturii datează însă abia din a doua jumătate a secolului al XV-lea, şi de atunci încoace ea a progresat cu o rapiditate tot mai mare. Descompunerea naturii în părţile ei componente, separarea diferitelor procese şi obiecte din natură în clase determinate, cercetarea structurii interne a corpurilor organice potrivit multiplelor lor forme anatomice, toate acestea au constituit condiţia fundamentală a uriaşelor progrese care au fost înregistrate în domeniul cunoaşterii naturii în ultimii 400 de ani. Dar acest mod de cercetare ne-a lăsat şi obiceiul de a concepe lucrurile şi procesele din natură izolate unele de altele, în afara marii conexiuni generale, deci nu în mişcarea, ci în nemişcarea lor, nu ca realităţi schimbătoare prin însăşi esenţa lor, ci ca lucruri fixe, imuabile, nu ca ceva viu, ci ca ceva mort. Transpus de Bacon şi Locke din ştiinţele naturii în filozofie, acest fel de a vedea a dat naştere mărginirii specifice a ultimelor secole, modului de gîndire metafizic.

Pentru metafizician, lucrurile şi imaginile lor mintale, adică noţiunile, sînt obiecte izolate, imuabile, rigide, date o dată pentru totdeauna, care trebuie cercetate unul după altul şi independent unul de altul. El gîndeşte numai în antiteze directe, fără nici un termen intermediar; felul lui de a vorbi este da-da, nu-nu; tot ce e în plus vine de la necuratul. Pentru el un lucru ori există, ori nu există; şi tot atît de puţin un lucru poate să fie el însuşi şi totodată un altul. Pozitivul şi negativul se exclud în mod absolut; între cauză şi efect există de asemenea o opoziţie rigidă. La prima vedere, acest mod de gîndire ni se pare foarte evident, pentru că este modul de gîndire al aşa-numitului bun-simţ. Numai ca bunul-simţ, oricît de respectabil ar fi el în cadrul vieţii de toate zilele, trece prin cele mai ciudate aventuri de îndată ce cutează să pornească în lumea vastă a cercetării, iar modul de gîndire metafizic, oricît de justificat şi chiar necesar ar fi el în anumite domenii, mai mult sau mai puţin vaste, după natura obiectului, se loveşte totuşi de fiecare dată, mai curînd sau mai tîrziu, de o limită dincolo de care devine unilateral, mărginit, abstract şi se încurcă în contradicţii de nerezolvat, pentru că în faţa lucrurilor izolate uită de legătura dintre ele, în faţa existenţei lor uită de devenirea lor, de naşterea şi pieirea lor, din cauza nemişcării lor uită de mişcarea lor, pentru că din cauza copacilor nu vede pădurea. În viaţa de toate zilele ştim, de pildă, şi putem spune cu certitudine dacă un animal există sau nu; la o cercetare mai exactă vedem însă că aceasta este cîteodată o problemă foarte complicată, lucru pe care-l ştiu foarte bine juriştii, care s-au străduit în zadar să găsească limita raţională dincolo de care suprimarea copilului în pîntecele mamei devine un omor; tot atît de imposibil este să stabileşti momentul morţii, întrucît fiziologia dovedeşte că moartea nu este un act care survine dintr-o dată, instantaneu, ci un proces foarte îndelungat. Tot aşa orice fiinţă organică este în fiecare clipă aceeaşi şi nu este aceeaşi; în fiecare clipă ea asimilează materii aduse din afară şi elimină altele, în fiecare clipă mor celule ale corpului său şi se formează altele noi; după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, substanţa acestui corp s-a reînnoit complet, a fost înlocuită prin alţi atomi, astfel că orice fiinţă organică este mereu aceeaşi şi totuşi alta. La o examinare mai atentă vedem de asemenea că cei doi poli ai unei opoziţii, cel pozitiv şi cel negativ, sînt tot atît de inseparabili pe cît sînt de opuşi şi că, în pofida opoziţiei lor totale, ei se întrepătrund; vedem de asemenea că reprezentările de cauză şi efect sînt valabile ca atare numai cînd sînt aplicate la un caz particular, dar că, de îndată ce privim cazul particular în conexiunea sa generală cu lumea în întregul ei, ele se contopesc, se dizolvă în reprezentarea interacţiunii universale, în care cauzele şi efectele îşi schimbă mereu locul; ceea ce este acum sau aici efect devine dincolo sau apoi cauză, şi invers.

Toate aceste procese şi metode de gîndire nu încap în limitele gîndirii metafizice. Pentru dialectică însă, care prin însăşi esenţa sa concepe lucrurile şi imaginile lor mintale în conexiunea lor, în înlănţuirea lor, în mişcarea lor, în naşterea şi pieirea lor, procese ca cele de mai sus sînt tot atîtea confirmări ale propriului său mod de a proceda. Natura constituie piatra de încercare a dialecticii, şi trebuie să recunoaştem ştiinţei moderne a naturii meritul de a ne fi furnizat pentru această verificare un material extrem de bogat, care sporeşte pe zi ce trece, dovedind astfel că în natură toate se petrec, în ultimă instanţă, în mod dialectic, şi nu în mod metafizic, că ea nu se mişcă cu uniformitatea eternă a unui cerc ce se repetă continuu, ci parcurge o adevărată istorie. Aici trebuie să-l menţionăm, în primul rînd, pe Darwin, care a dat cea mai puternică lovitură concepţiei metafizice despre natură, dovedind că întreaga natură organică de astăzi, plantele şi animalele, prin urmare şi omul, sînt produsul unui proces de dezvoltare care a durat milioane de ani. Întrucît însă pînă acum cercetătorii naturii care au învăţat să gîndească dialectic pot fi număraţi pe degete, acest conflict dintre rezultatele obţinute şi modul de gîndire tradiţional explică nemărginita confuzie care domneşte în prezent în ştiinţele teoretice ale naturii şi care duce la desperare pe dascăli ca şi pe discipoli, pe autori ca şi pe cititori.

Prin urmare, o prezentare exactă a universului, a dezvoltării sale şi a dezvoltării omenirii, precum şi a reflectării acestei dezvoltări în capetele oamenilor nu poate fi realizată decît pe cale dialectică, ţinînd mereu seama de interacţiunea universală dintre naştere şi pieire, dintre schimbările progresive şi cele regresive. Şi tocmai în acest sens s-a afirmat de la început filozofia germană modernă. Kant şi-a început cariera ştiinţifică reducînd sistemul solar imuabil al lui Newton şi durata sa eternă - o dată ce i-a fost dat faimosul prim impuls - la un proces istoric: procesul naşterii soarelui şi a tuturor planetelor dintr-o masă nebuloasă în rotaţie. Şi în acelaşi timp el a tras concluzia că o dată cu apariţia sistemului solar este dată în mod necesar şi viitoarea lui dispariţie. O jumătate de secol mai tîrziu, Laplace a fundamentat din punct de vedere matematic punctul de vedere al lui Kant, iar după altă jumătate de secol, spectroscopul a dovedit existenţa în spaţiul cosmic a unor asemenea mase gazoase incandescente în diferite stadii de condendare[3].

Această filozofie germană modernă şi-a găsit desăvîrşirea în sistemul lui Hegel, care are marele merit de a fi prezentat pentru prima oară întreaga lume, naturală, istorică şi spirituală, ca un proces, adică în continuă mişcare, schimbare, transformare şi dezvoltare, şi de a fi încercat să dezvăluie legătura internă a acestei mişcări şi dezvoltări. Privită din acest punct de vedere, istoria omenirii nu mai apărea ca o încîlcire haotică de acte de violenţă lipsite de sens, care, în faţa scaunului de judecată al raţiunii filozofice, ajunsă acum la maturitate, sînt toate la fel de condamnabile şi pe care e bine să le uităm cît mai repede posibil, ci ca însuşi procesul de dezvoltare a omenirii, gîndirea avînd acum sarcina de a urmări mersul progresiv, ascendent al acestui proces de-a lungul tuturor căilor sale întortocheate şi de a dezvălui legitatea sa internă, care guvernează tot ceea ce aparent este întîmplător.

Faptul că sistemul lui Hegel nu a rezolvat această problemă nu prezintă importanţă aici. Meritul său epocal este că a pus-o. Aceasta este o problemă pe care niciodată nu o va putea rezolva un singur om. Cu toate că Hegel a fost, alături de Saint-Simon, mintea cea mai universală a timpului său, el era totuşi îngrădit, în primul rînd, de propriile sale cunoştinţe, inevitabil limitate, şi, în al doilea rînd, de cunoştinţele şi concepţiile epocii sale, limitate şi ele ca volum şi profunzime. La acestea se mai adaugă însă şi o a treia împrejurare. Hegel era idealist, cu alte cuvinte, pentru el, ideile din mintea lui nu erau imagini mai mult sau mai puţin abstracte ale lucrurilor şi proceselor reale, ci, invers, lucrurile şi dezvoltarea lor nu erau decît imaginile întruchipate ale „ideii“ existente într-un mod oarecare încă înainte de a exista lumea. În felul acesta totul era aşezat cu capul în jos, conexiunea reală a fenomenelor lumii era complet inversată. Şi de aceea, oricît de just şi de genial a înţeles Hegel unele legături particulare ale fenomenelor, era inevitabil ca, din motivele arătate, sistemul lui să fie şi sub raportul amănuntelor în multe privinţe ciupit, artificial, născocit, într-un cuvînt fals. Sistemul hegelian ca atare a fost un colosal avorton, dar şi ultimul în felul lui. Căci el mai suferea de o iremediabilă contradicţie internă: pe de o parte avea drept premisă esenţială concepţia istorică potrivit căreia istoria omenirii este un proces de dezvoltare care, prin însăşi natura lui, nu poate să ajungă la o desăvîrşire pe plan intelectual prin descoperirea unui aşa-zis adevăr absolut, iar pe de altă parte sistemul hegelian susţine că este tocmai summum-ul acestui adevăr absolut. Un sistem de cunoaştere a naturii şi a istoriei, atotcuprinzător şi încheiat o dată pentru totdeauna, este în contradicţie cu legile fundamentale ale gîndirii dialectice; ceea ce nu exclude nicidecum, ci, dimpotrivă, implică faptul, că din generaţie în generaţie, cunoaşterea sistematică a întregii lumi exterioare poate să facă progrese uriaşe.

Sesizarea caracterului complet fals al idealismului german de pînă acum a dus în mod inevitabil la materialism, dar, să reţinem, nu la materialismul metafizic, exclusiv mecanicist al secolului al XVIII-lea. În opoziţie cu simpla condamnare naiv revoluţionară a întregii istorii anterioare, materialismul modern vede în istorie procesul de dezvoltare a omenirii, proces ale cărui legi de mişcare îşi propune să le descopere. În opoziţie cu concepţia despre natură care domină nu numai la francezii din secolul al XVIII-lea, dar încă şi la Hegel, potrivit căreia natura este un tot care se mişcă în cicluri restrînse, rămînînd mereu identic cu sine însuşi, cu corpuri cereşti eterne - cum le-a conceput Newton - şi cu specii imuabile de fiinţe organice - cum le-a conceput Linne -, materialismul modern sintetizează progresele cele mai noi ale ştiinţelor naturii, potrivit cărora natura are şi ea istoria ei în timp, corpurile cereşti ca şi speciile de organisme care le populează, atunci cînd găsesc condiţii favorabile, se nasc şi pier, iar ciclurile, în măsura în care în genere rămîn admisibile, capătă dimensiuni infinit mai grandioase. În ambele cazuri materialismul modern este prin excelenţă dialectic şi nu mai are nevoie de o filozofie care să stea deasupra celorlalte ştiinţe. Din moment ce fiecare ştiinţă în parte este pusă în faţa cerinţei de a se edifica asupra locului pe care îl ocupă in conexiunea de ansamblu a lucrurilor şi a cunoştinţelor despre lucruri, orice ştiinţă specială despre această conexiune de ansamblu devine de prisos. Ceea ce rămîne ca element de sine stătător din toată filozofia de pînă acum este ştiinţa despre gîndire şi despre legile ei - logica formală şi dialectica. Tot restul se dizolvă în ştiinţa pozitivă despre natură şi istorie.

Dar pe cînd această revoluţionare în concepţia despre natură s-a putuit înfăptui numai în măsura în care cercetările puneau la dispoziţie materialul pozitiv necesar cunoaşterii, îşi făcuseră simţită influenţa o serie de evenimente istorice care au provocat o cotitură hotărîtoare în concepţia despre istorie. În 1831 avusese loc la Lyon prima răscoală a muncitorilor; între 1838 şi 1842 a ajuns la apogeu prima mişcare muncitorească pe scară naţională, mişcarea cartiştilor englezi. Lupta de clasă dintre proletariat şi burghezie trecea pe primul plan al istoriei celor mai avansate ţări din Europa, pe măsură ce în aceste ţări se dezvolta, pe de o parte, marea industrie şi, pe de altă parte, dominaţia politică de curînd cucerită a burgheziei. Teoriile economiei politice burgheze despre identitatea de interese dintre capital şi muncă, despre armonia generală şi bunăstarea generală ca urmare a liberei concurenţe erau tot mai categoric dezminţite de fapte. Toate acestea nu mai puteau fi ignorate, tot aşa cum nu putea fi ignorat nici socialismul francez şi englez, care era expresia lor teoretică, deşi foarte imperfectă. Dar vechea concepţie idealistă despre istorie, care nu fusese încă înlăturată, nu cunoştea luptele de clasă bazate pe interese materiale şi, în genere, nici un fel de interese materiale; producţia şi toate relaţiile economice erau pomenite numai în treacăt, ca elemente de importanţă secundară ale „istoriei culturii“.

Faptele noi au impus o nouă cercetare a întregii istorii anterioare, şi atunci s-a văzut că întreaga istorie anterioară, cu excepţia stărilor primitive, a fost istoria unor lupte de clasă, că aceste clase sociale în luptă unele cu altele sînt de fiecare dată produsul relaţiilor de producţie şi de schimb, într-un cuvînt al relaţiilor economice din epoca respectivă; că, prin urmare, structura economică a societăţii din fiecare perioadă istorică dată constituie baza reală care explică, în ultimă instanţă, întreaga suprastructură - instituţiile juridice şi politice, precum şi concepţiile religioase, filozofice şi de altă natură din perioada istorică respectivă. Hegel eliberase de metafizică concepţia despre istorie, făcînd-o dialectică, dar concepţia sa despre istorie era în esenţă idealistă. Acum idealismul fusese izgonit din ultimul său refugiu, din concepţia despre istorie, se crease o concepţie materialistă despre istorie şi se găsise calea pentru a explica conştiinţa oamenilor prin existenţa lor, în loc să se explice, ca pînă acum, existenţa lor prin conştiinţa lor.

În consecinţă, socialismul nu mai apărea acum ca o descoperire întîmplătoare a cutărei sau cutărei minţi geniale, ci ca un produs necesar al luptei dintre două clase apărute ca urmare a dezvoltării istorice, proletariatul şi burghezia. Sarcina lui nu mai consta în a elabora un sistem cît mai perfect al societăţii, ci în a cerceta procesul istoric-economic din care au rezultat în mod necesar aceste clase şi antagonismul dintre ele şi în a descoperi, în situaţia economică creată de acest proces, mijloacele pentru rezolvarea conflictului. Dar socialismul de pînă acum era tot atît de incompatibil cu această concepţie materialistă pe cît era de incompatibilă concepţia despre natură a materialismului francez cu dialectica şi cu ştiinţele moderne ale naturii. Socialismul de pînă acum, deşi a criticat modul de producţie capitalist existent şi consecinţele lui, n-a putuit să-l explice şi deci nici să-i vină de hac; el n-a putut decît să-l respingă pur şi simplu ca pe ceva rău. Cu cît se indigna mai mult împotriva exploatării clasei muncitoare, inseparabilă de acest mod de producţie, cu atît mai puţin era în stare să arate limpede în ce constă această exploatare şi modul în care ia naştere. Se punea însă problema, pe de o parte, de a prezenta modul de producţie capitalist în conexiunea lui istorică şi de a arăta necesitatea lui într-o perioadă istorică determinată, deci şi necesitatea pieirii lui, iar pe de altă parte de a dezvălui şi caracterul lui intern, încă neexplorat. Aceasta s-a realizat datorită descoperirii plusvalorii. S-a demonstrat că însuşirea muncii neplătite este forma fundamentală a modului de producţie capitalist şi a exploatării muncitorului care rezultă din acest mod de producţie; că chiar dacă capitalistul cumpără forţa de muncă a muncitorului său la valoarea integrală pe care aceasta o are ca marfă pe piaţa de mărfuri el scoate totuşi din ea o valoare mai mare decît aceea cu care a plătit-o -, şi că această plusvaloare formează, în ultimă instanţă, suma de valoare din care se acumulează în mîinile claselor avute masa de capital în continuă creştere. Astfel a fost explicat felul în care decurge producţia capitalistă şi în care se produce capitalul.

Aceste două mari descoperiri - concepţia materialistă despre istorie şi dezvăluirea secretului producţiei capitaliste cu ajutorul plusvalorii - le datorăm lui Marx. Prin aceste descoperiri socialismul a devenit o ştiinţă, care urmează acum să fie elaborată în continuare în toate amănuntele şi conexiunile ei.

 

_____


 

[1]. Dialogul lui Denis Diderot „Le neveu de Rameau“ („Nepotul lui Rameau“) a fost scris aproximativ la 1762 şi revăzut ulterior de două ori de către autor. A apărut pentru prima oară în 1805 la Leipzig, în traducerea germană a lui Goethe. În limba franceză a fost publicată pentru prima oară- în „Oeuvres inédites de Diderot“, Paris 1821, apărută de fapt în 1823.  - Nota red. Editurii Politice

 

[2]. Perioada alexandrină în dezvoltarea ştiinţei ţine din secolul al III-lea î.e.n. pînă în secolul al VII-lea e.n. -, denumirea ei vine de la oraşul egiptean Alexandria (situat pe ţărmul Mării Mediterane), care era unul dintre cele mai importante centre ale legăturilor economice internaţionale din acea vreme. În perioada alexandrină au cunoscut o mare dezvoltare o serie de ştiinţe: matematicile şi mecanica (Euclid şi Arhimede), geografia, astronomia, anatomia, fiziologia ş.a.  - Nota red. Editurii Politice

 

[3]. Ipoteza despre nebuloasă a lui Kant potrivit căreia sistemul solar s-a format dintr-o nebuloasă primară este expusă în lucrarea sa „Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, oder Versuch von der Verfassung und dean mechanischen Ursprunge des ganzen Weltgebäudes, nach Newton'schen Grundsätzen abgehandelt“, Königsberg und Leipzig, 1755. Lucrarea a fost editată fără a se menţiona numele autorului.

Ipoteza lui Laplace cu privire la formarea sistemului solar a fost expusă pentru prima oară în ultimul capitol al lucrării sale „Exposition du système du monde“, t. I-II, Paris, l'an IV de la République Francaise (1796). În ultima ediţie, a şasea, a acestei lucrări, pregătită în timpul vieţii lui Laplace, dar apărută în 1835, după moartea autorului, această ipoteză a fost expusă în nota VII.  - Nota red. Editurii Politice

 

 

 

III

 

[Materialism istoric]

 

Concepţia materialistă despre istorie porneşte de la teza că producţia, şi alături de producţie schimbul produselor ei, constituie baza oricărei orînduiri sociale; că, în fiecare societate care apare în istorie, repartiţia produselor, şi o dată cu ea împărţirea socială în clase sau stări sociale, este determinată de ce anume se produce, cum se produce şi de felul în care se face schimbul acestor produse. Prin urmare, cauzele ultime ale oricăror prefaceri sociale şi revoluţii politice nu trebuie căutate în mintea oamenilor, în înţelegerea tot mai mare a adevărului etern şi a dreptăţii, ci în schimbările care au loc în modul de producţie şi de schimb; ele nu trebuie căutate în filozofia, ci în economia epocii respective. Dacă oamenii ajung să-şi dea seama că instituţiile sociale existente sînt iraţionale şi nedrepte, că „nonsens devine raţiunea şi binefacerea o plagă“[1], aceasta nu este decît un indiciu că în metodele de producţie şi în formele de schimb s-au produs pe nesimţite transformări cu care orînduirea socială, croită pe măsura condiţiilor economice anterioare, nu se mai potriveşte. De aici rezultă de asemenea că şi mijloacele pentru înlăturarea racilelor descoperite trebuie să existe - mai mult sau mai puţin dezvoltate - tot în relaţiile de producţie schimbate. Aceste mijloace nu trebuie inventate, născocite din minte, ci trebuie descoperite, cu ajutorul minţii, în faptele materiale existente ale producţiei.

Cum stau din acest punct de vedere lucrurile cu socialismul contemporan?

Este un lucru acum aproape îndeobşte recunoscut că orînduirea socială existentă a fost creată de către actuala clasă dominantă, de către burghezie. Modul de producţie propriu burgheziei, care de la Marx încoace este numit modul de producţie capitalist, era incompatibil cu privilegiile locale, feudale şi cu legăturile personale reciproce ale orînduirii feudale; burghezia a sfărîmat orînduirea feudală, şi pe ruinele ei a ridicat orînduirea socială burgheză, imperiul liberei concurenţe, al libertăţii de deplasare şi de domiciliere, al egalităţii în drepturi a posesorilor de mărfuri, într-un cuvînt toate splendorile burgheze. Modul de producţie capitalist se putea dezvolta acum nestînjenit. De cînd aburul şi noile maşini-unelte au transformat vechea manufactură în marea industrie, forţele de producţie create sub conducerea burgheziei s-au dezvoltat cu o repeziciune şi în proporţii nemaipomenite pînă atunci. Dar după cum la timpul lor manufactura şi meşteşugurile, perfecţionate sub influenţa acesteia, intraseră în conflict cu cătuşele feudale ale breslelor, tot aşa marea industrie, ajunsă la o treaptă mai înaltă a dezvoltării ei, intră în conflict cu barierele în care o ţine îngrădită modul de producţie capitalist. Forma burgheză în care sînt folosite noile forţe de producţie a devenit neîncăpătoare pentru ele, iar acest conflict dintre forţele de producţie şi modul de producţie nu este un conflict născut în mintea oamenilor, ca, de pildă, conflictul dintre păcatul originar al omului şi justiţia divină, ci sălăşluieşte în faptele reale, există în mod obiectiv, în afara noastră, independent de voinţa sau de acţiunea chiar a acelor oameni care i-au dat naştere. Socialismul contemporan nu este altceva decît reflectarea în gîndire a acestui conflict real, oglindirea lui în primul rînd în mintea clasei care suferă direct de pe urma lui, a clasei muncitoare.

Dar în ce constă acest conflict?

Înaintea apariţiei producţiei capitaliste, adică în evul mediu, pretutindeni exista mica producţie bazată pe proprietatea privată a celor ce muncesc asupra mijloacelor lor de producţie; la ţară - agricultura practicată de micii ţărani liberi sau dependenţi, la oraşe - meşteşugul. Mijloacele de muncă - pămîntul, uneltele agricole, atelierul, sculele - erau mijloace de muncă individuale, destinate folosinţei individuale, prin urmare, în mod necesar sărăcăcioase, mărunte, reduse. Dar tocmai de aceea ele aparţineau, de regulă, producătorului însuşi. A concentra, a dezvolta aceste mijloace de producţie fărîmiţate şi mărunte, a le preface în puternicele pîrghii de producţie din zilele noastre - iată rolul istoric al modului de producţie capitalist şi al purtătoarei lui, burghezia. Felul în care burghezia a îndeplinit acest rol de-a lungul istoriei, începînd din secolul al XV-lea, trecînd prin cele trei trepte: cooperaţia simplă, manufactura şi marea industrie, a fost descris în amănunţime de Marx în secţiunea a patra a „Capitalului“[2]. Dar burghezia, după cum a demonstrat Marx în aceeaşi secţiune, nu putea să transforme aceste mijloace de producţie reduse în forţe de producţie gigantice fără a le transforma din mijloace de producţie individuale în mijloace de producţie sociale, care pot fi folosite numai de o colectivitate de oameni. În locul roatei de tors, al războiului de ţesut manual şi al ciocanului fierarului au apărut maşina de filat, războiul de ţesut mecanic, ciocanul cu aburi; locul atelierului l-a luat fabrica, care reclamă cooperarea a sute şi mii de muncitori. Şi întocmai ca şi mijloacele de producţie, producţia însăşi s-a transformat dnitr-un şir de acte individuale într-un şir de acte sociale, iar produsele din produse ale unor indivizi în produse sociale. Firul, ţesătura, obiectele de metal care ieşeau acum din fabrică erau produsul muncii colective a numeroşi muncitori, prin mîinile cărora trebuiau să treacă pe rînd pînă să fie gata. Nici unul dintre muncitori nu mai putea spune despre ele: eu le-am făcut, sînt produsul meu.

Acolo însă unde forma fundamentală a producţiei este diviziunea spontană a muncii, care a apărut treptat şi fără nici un plan în cadrul societăţii, ea imprimă produselor forma de mărfuri, al căror schimb reciproc, cumpărarea şi vînzarea, dă diferiţilor producători posibilitatea să-şi satisfacă variatele lor nevoi. Aşa stăteau lucrurile în evul mediu. Ţăranul, de pildă, vindea meşteşugarului produse agricole şi cumpăra în schimb de la acesta produse meşteşugăreşti. În această societate de producători individuali, de producători de mărfuri, pătrunse acum noul mod de producţie. În mijlocul diviziunii muncii, care s-a format în mod spontan, fără nici un plan şi care domnea în întreaga societate, el a introdus diviziunea muncii pe bază de plan în fiecare fabrică în parte; alături de producţia individuală a apărut producţia socială. Produsele amîndurora se vindeau pe aceeaşi piaţă, aşadar la preţuri cel puţin aproximativ egale. Dar organizarea pe bază de plan era mai puternică decît diviziunea spontană a muncii; datorită muncii sociale, fabricile produceau mai ieftin decît micii producători individuali. Producţia individuală a fost învinsă rînd pe rînd în toate domeniile, producţia socială a revoluţionat în întregime vechiul mod de producţie. Dar acest caracter revoluţionar al producţiei sociale a fost atît de puţin înţeles, încît, dimpotrivă, ea a fost introdusă ca un mijloc pentru ridicarea şi stimularea producţiei de mărfuri. Producţia socială a fost nemijlocit determinată de anumite pîrghii deja existente ale producţiei de mărfuri şi ale schimbului de mărfuri: capitalul comercial, meşteşugurile, munca salariată. Prin faptul că ea însăşi a apărut ca o formă nouă a producţiei de mărfuri, formele de însuşire caracteristice producţiei de mărfuri au rămas întru totul valabile şi pentru ea.

În forma specifică a producţiei de mărfuri din evul mediu nici nu se putea pune problema: cui trebuie să-i aparţină produsul muncii. Producătorul individual îl producea, de regulă, din materia primă care-i aparţinea şi pe care o producea adesea el însuşi, cu propriile lui mijloace de muncă şi prin muncă manuală efectuată de el însuşi sau de familia sa. Astfel, producătorul nici nu avea nevoie să-şi însuşească produsul, acesta îi aparţinea de la sine. Proprietatea asupra produselor se baza, aşadar, pe munca proprie. Chiar şi atunci cînd se recurgea la ajutor străin, acesta juca, de regulă, numai un rol secundar, şi adesea, în afară de salariu, primea şi altă retribuţie; ucenicul şi calfa din cadrul breslelor lucrau nu atît pentru întreţinere şi salariu, cît mai ales în vederea propriei lor calificări ca meşteri. Au urmat concentrarea mijloacelor de producţie în mari ateliere şi în manufacturi, transformarea lor în mijloace de producţie într-adevăr sociale. Dar mijloacele de producţie şi produsele sociale tot mai erau privite ca mijloace de producţie şi produse ale unor indivizi izolaţi. Dacă pînă atunci posesorul mijloacelor de muncă îşi însuşise produsul pentru că, de regulă, era propriul său produs, iar ajutorul dat de munca străină constituia numai o excepţie, acum posesorul mijloacelor de muncă continua să-şi însuşească produsul, deşi acesta nu mai era produsul său, ci exclusiv produsul muncii altuia. Astfel, produsele muncii sociale nu mai erau însuşite acum de către aceia care puseseră realmente în mişcare mijloacele de producţie şi care fabricaseră realmente produsele, ci de către capitalist. Mijloacele de producţie şi producţia au devenit în esenţă sociale. Dar ele rămîn subordonate unei forme de însuşire care are ca premisă producţia privată a unor indivizi izolaţi, în cadrul căreia deci fiecare este proprietarul propriului său produs şi îl duce la piaţă. Modul de producţie este subordonat acestei forme de însuşire, cu toate că el suprimă premisele ei[*]. În această contradicţie, care imprimă noului mod de producţie caracterul lui capitalist, se află în germene toate conflictele epocii contemporane. Pe măsură ce noul mod de producţie a început să domine în toate ramurile hotărîtoare ale producţiei şi în toate ţările care joacă un rol economic hotărîtor, înlăturînd prin aceasta producţia individuală cu excepţia cîtorva rămăşiţe neînsemnate, trebuia să iasă mai mult la iveală incompatibilitatea dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă.

Primii capitalişti au găsit, după cum am arătat, forma muncii salariate deja existentă. Dar munca salariată exista doar ca excepţie, ca îndeletnicire auxiliară, secundară, ca o stare tranzitorie. Ţăranul care se ducea pentru un timp să muncească cu ziua avea cele cîteva pogoane de pămînt ale sale, de pe urma cărora putea să trăiască la nevoie. Regulamentul breslelor prevedea ca cei care astăzi sînt calfe mîine să devină meşteri. Dar, de îndată ce mijloacele de producţie s-au transformat în mijloace de producţie sociale concentrate în mîinile capitaliştilor, situaţia s-a schimbat. Mijloacele de producţie, ca şi produsul micului producător individual, s-au depreciat din ce în ce mai mult; acestuia din urmă nu-i rămînea altă ieşire decît să muncească în schimbul unui salariu la capitalist. Munca salariată, altădată o excepţie şi o îndeletnicire auxiliară, a devenit o regulă şi forma fundamentală a întregii producţii; dintr-o îndeletnicire secundară ca pînă acum, ea a devenit activitatea exclusivă a muncitorului. Muncitorul care efectua muncă salariată numai în mod sporadic s-a transformat în muncitor salariat pe viaţă. Numărul muncitorilor salariaţi pe viaţă a sporit totodată enorm şi datorită faptului că simultan s-a prăbuşit orînduirea feudală, au fost desfiinţate suitele seniorilor feudali, au fost izgoniţi ţăranii de pe pămînturile lor etc. Se săvîrşise separarea dintre mijloacele de producţie concentrate în mîinile capitaliştilor, pe de o parte, şi producătorii care nu posedau altceva decît forţa lor de muncă, pe de altă parte. Contradicţia dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă se manifestă ca antagonism între proletariat şi burghezie.

Am văzut că modul de producţie capitalist a pătruns într-o societate de producători de mărfuri, de producători individuali, ale căror legături sociale erau mijlocite prin schimbul produselor lor. Dar ceea ce caracterizează orice societate la baza căreia stă producţia de mărfuri este faptul că, în cadrul ei, producătorii nu mai sînt stăpîni pe propriile lor relaţii sociale. Fiecare produce fără să ţină seama de alţii, cu mijloacele de producţie pe care le posedă întîmplător şi pentru nevoia sa specială de schimb. Nimeni nu ştie ce cantitate din articolul pe care-l produce el se află pe piaţă şi ce cantitate din acest produs este în genere necesară; nimeni nu ştie dacă există o cerere reală pentru produsul său individual, dacă îşi va scoate cheltuielile sau dacă în genere îl va putea vinde. În producţia socială domneşte anarhia. Dar producţia de mărfuri, ca oricare altă formă de producţie, are legile ei specifice, inerente, inseparabile de ea; şi aceste legi se impun, în pofida anarhiei, în cadrul ei şi prin ea. Ele se manifestă în singura formă de legături sociale care subzistă, schimbul, impunîndu-ise producătorilor individuali ca legi coercitive ale concurenţei. Ele le sînt deci necunoscute la început înşişi acestor producători şi trebuie să fie descoperite de ei treptat, pe baza unei experienţe îndelungate. Ele îşi croiesc drum, aşadar, fără producători şi împotriva producătorilor, ca legi naturale ale formei lor de producţie şi care acţionează orbeşte. Produsul îi domină pe producători.

În societatea medievală, mai ales în primele secole, producţia era destinată mai cu seamă consumului propriu. Ea satisfăcea în mod precumpănitor nevoile producătorului şi ale familiei sale. Acolo unde, cum era cazul la ţară, existau relaţii de dependenţă personală, producţia servea şi la satisfacerea nevoilor seniorului feudal. Aici nu avea loc, prin urmare, nici un schimb, şi de aceea produsele nici nu căpătau caracterul de mărfuri. Familia ţăranului producea aproape tot ce-i trebuia - unelte şi îmbrăcăminte, ca şi produse alimentare. Abia atunci cînd ea a ajuns să producă un surplus peste propriile ei nevoi şi peste dările în natură datorate seniorului feudal, abia atunci a produs şi mărfuri; acest surplus aruncat în procesul schimbului social şi oferit spre vînzare a devenit marfă. Meşteşugarii de la oraşe au trebuit, desigur, să producă de la bun început în vederea schimbului. Dar şi ei îşi acopereau cea mai mare parte a nevoilor lor personale prin muncă proprie; ei aveau grădini şi mici ogoare; îşi trimiteau vitele la păscut în pădurea comunală, care le mai furniza, pe deasupra, lemne de construcţie şi de foc; femeile torceau in, lînă etc. Producţia în vederea schimbului, producţia de mărfuri, abia lua naştere. De aici - schimb limitat, piaţă limitată, mod de producţie stabil, izolare locală faţă de lumea exterioară, unire locală în interior: marca[**] la ţară, breslele la oraş.

Dar o daltă cu extinderea producţiei de mărfuri şi mai ales cu apariţia modului de producţie capitalist au intrat în acţiune, mai făţiş şi mai puternic, şi legile, pînă atunci latente, ale producţiei de mărfuri. Vechile legături au fost slăbite, vechile bariere sfărîmate, iar producătorii s-au transformat din ce în ce mai mult în producători de mărfuri independenţi, izolaţi. Anarhia producţiei sociale a ieşit la iveală şi s-a accentuat tot mai mult. Dar instrumentul principal cu ajutorul căruia modul de producţie capitalist a sporit această anarhie din producţia socială era tocmai opusul anarhiei, şi anume organizarea crescîndă a producţiei ca producţie socială în fiecare întreprindere în parte. Cu ajutorul acestei pîrghii, modul de producţie capitalist a pus capăt tihnitei stabilităţi de altădată. Oriunde era introdus într-o ramură industrială oarecare, el nu mai răbda alături de el nici o altă metodă de producţie mai veche. Oriunde punea stăpînire pe vreun meşteşug, vechiul meşteşug era distrus. Cîmpul de muncă deveni un cîmp de luptă. Marile descoperiri geografice şi colonizările care le-au urmat au sporit numărul pieţelor de desfacere şi au grăbit transformarea meşteşugului în manufactură. Lupta a izbucnit nu numai între diferiţii producători locali; luptele locale au luat, la rîndul lor, proporţiile unor lupte naţionale, ajungîndu-se la războaiele comerciale din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea[4]. În sfîrşit, marea industrie şi formarea pieţei mondiale au dat acestei lupte un caracter universal şi în acelaşi timp, o violenţă nemaiîntîlnită, în relaţiile dintre capitalişti, ca şi dintre ramuri industriale întregi şi ţări întregi, problema existenţei este hotărîtă în funcţie de gradul în care condiţiile naturale sau artificiale ale producţiei sînt mai mult sau mai puţin favorabile. Cel învins este înlăturat fără milă. Este lupta darvinistă pentru existenţa individuală transpusă cu o înverşunare înzecită din natură în societate. Starea naturală a animalului apare ca apogeu al dezvoltării omeneşti. Contradicţia dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă se prezintă acum ca o contradicţie între organizarea producţiei înăuntrul fiecărei fabrici şi anarhia în producţie din întreaga societate.

Modul de producţie capitalist se mişcă în cadrul acestor două forme de manifestare ale contradicţiei care-i este imanentă prin însăşi originea lui, descriind fără posibilitate de ieşire acel „cerc vicios“ descoperit încă de Fourier. Ceea ce însă Fourier nu a putut încă să vadă pe atunci, fireşte, este faptul că acest cerc se micşorează treptat, că mişcarea reprezintă mai curînd o spirală şi că, asemenea mişcării planetelor, ea trebuie să se încheie, ciocnindu-se de centru. Forţa motrice a anarhiei sociale în producţie transformă tot mai mult marea majoritate a oamenilor în proletari, iar masele proletare, la rîndul lor, vor pune în cele din urmă capăt anarhiei în producţie. Forţa motrice a anarhiei sociale în producţie transformă posibilitatea nelimitată de perfecţionare a maşinilor folosite în marea industrie într-un imperativ pentru fiecare capitalist industrial în parte, silindu-l să-şi perfecţioneze tot mai mult maşinile, dacă nu vrea să piară. Dar a perfecţiona maşinile înseamnă a face de prisos o anumită cantitate de muncă omenească. Dacă introducerea şi sporirea numărului maşinilor înseamnă înlăturarea a milioane de muncitori manuali şi înlocuirea lor printr-un număr mic de muncitori care lucrează la maşină, perfecţionarea maşinilor înseamnă înlăturarea, în număr tot mai mare, a înşişi muncitorilor care lucrează la maşină şi, în ultimă instanţă, crearea unui număr de muncitori salariaţi disponibili, care depăşeşte nevoile medii de braţe de muncă ale capitalului. Masa de muncitori neocupaţi formează o adevărată armată industrială de rezervă, cum am numit-o încă în 1845[***], disponibilă pentru perioadele în care industria lucrează din plin şi aruncată în stradă de crahul care urmează în mod necesar, o ghiulea care atîrnă întotdeauna de picioarele clasei muncitoare în lupta ei pentru existenţă împotriva capitalului, un regulator care menţine salariul la nivelul scăzut corespunzător nevoilor capitalului. Aşa se face că maşina, ca să folosim cuvintele lui Marx, devine cea mai puternică armă de luptă a capitalului împotriva clasei muncitoare, că mijlocul de muncă smulge în permanenţă din mîna muncitorului mijlocul de subzistenţă, că propriul produs al muncitorului se transformă într-o unealtă de înrobire a muncitorului[6]. Aşa se face că din capul locului economisirea mijloacelor de muncă devine totodată cea mai necruţătoare risipă de forţă de muncă şi un jaf faţă de condiţiile normale de exercitare a muncii[7]; că maşina, cel mai puternic mijloc pentru scurtarea timpului de muncă, se transformă în mijlocul cel mai infailibil pentru a preface întreaga viaţă a muncitorului şi a familiei sale în timp de muncă disponibil pentru valorificarea capitalului; aşa se face că munca excesivă a unei părţi a clasei muncitoare determină şomajul celeilalte părţi şi că marea industrie, care cutreieră tot globul pămîntesc în goană după noi consumatori, restrînge la ea acasă consumul maselor muncitoare la un minim egal cu înfometarea, subminîndu-şi astfel propria ei piaţă internă. „Legea care menţine încontinuu echilibrul dintre suprapopulaţia relativă, adică armata industrială de rezervă, şi proporţiile şi energia acumulării îl ţintuieşte pe muncitor de capital mai zdravăn decît îl ţintuiau de stîncă pe Prometeu piroanele lui Hefaistos. Ea determină o acumulare de mizerie corespunzătoare acumulării de capital. Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital“ (Marx, „Capitalul“, p. 671[8]). Or, a aştepta de la modul de producţie capitalist o altă repartiţie a produselor e tot una cu a cere electrozilor unei baterii să nu descompună apa cît timp sînt legaţi cu bateria şi să nu dezvolte oxigen la polul pozitiv şi hidrogen la polul negativ.

Am văzut că posibilitatea de perfecţionare a maşinilor moderne, împinsă la extrem, se transformă, datorită anarhiei din producţie care domneşte în societate, într-un imperativ pentru fiecare capitalist industrial în parte, silindu-l să-şi perfecţioneze necontenit maşinile, să sporească necontenit forţa lor productivă. Tot aşa se transformă pentru el într-un imperativ şi simpla posibilitate existentă de fapt de a lărgi sfera producţiei sale. Enorma forţă de extindere a marii industrii, faţă de care forţa de dilataţie a gazelor este un adevărat joc de copil, se manifestă acum ca o nevoie de extindere calitativă şi cantitativă, care desfide orice rezistenţă. Această rezistenţă o constituie consumul, posibilitatea de desfacere, pieţele pentru produsele marii industrii. Dar posibilitatea de lărgire, atît extensivă cît şi intensivă a pieţelor este supusă în primul rînd cu totul altor legi, care acţionează mult mai puţin energic. Lărgirea pieţelor nu poate ţine pasul cu extinderea producţiei. Conflictul devine inevitabil, şi, deoarece nu poate să ducă la o rezolvare atîta timp cît nu sfărîmă însuşi modul de producţie capitalist, el devine periodic. Producţia capitalistă creează un nou „cerc vicios“.

Într-adevăr, începînd din 1825, cînd a izbucnit prima criză generală, întreaga lume industrială şi comercială, producţia şi schimbul tuturor popoarelor civilizate şi ale anexelor lor mai mult sau mai puţin barbare deraiază cam o dată la zece ani. Comerţul stagnează, pieţele sînt supraaglomerate de cantităţi imense de produse care zac nefolosite şi nu pot fi vîndute, banii numerar dispar din circulaţie, creditul încetează, fabricile îşi suspendă activitatea, masele muncitoare duc lipsă de mijloace de subzistenţă pentru că au produs prea multe mijloace de subzistenţă, falimentele şi vînzările silite se ţin lanţ. Stagnarea durează ani de zile, forţele de producţie şi produsele sînt irosite şi distruse în masă, pînă cînd stocurile de mărfuri îngrămădite sînt, în sfîrşit, plasate la un preţ mai mult sau mai puţin scăzut, pînă cînd producţia şi schimbul pornesc treptat din nou. Încetul cu încetul, ritmul se accelerează, pasul devine trap, trapul industrial devine galop, care se înteţeşte, la rîndul lui, pînă devine goana nebună a unei adevărate steeplechase[9] a industriei, comerţului, creditului şi speculaţiei, pentru a ajunge în cele din urmă, după salturile cele mai primejdioase, din nou în groapa crahului. Şi mereu la fel. Din 1825 pînă acum am trecut de cinci ori prin asemenea crize, şi în momentul de faţă (1877) avem parte de a şasea. Iar caracterul acestor crize se conturează atît de precis, încît Fouorier le-a definit pe toate cînd a caracterizat-o pe cea dintîi drept crise pléthorique, criză din cauza abundenţei[10].

În crize, contradicţia dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă se manifestă în mod violent. Circulaţia mărfurilor încetează temporar; mijlocul de circulaţie, banii, devine o piedică pentru circulaţie; toate legile producţiei şi circulaţiei de mărfuri sînt răsturnate. Conflictul economic a atins punctul culminant: modul de producţie se răzvrăteşte împotriva modului de schimb.

Faptul că organizarea socială a producţiei înăuntrul fabricii s-a dezvoltat într-atît, încît a devenit incompatibilă cu anarhia în producţie din societate, care există paralel cu ea şi deasupra ei, - acest fapt devine evident pentru capitaliştii înşişi datorită concentrării forţate a capitalurilor care are loc în timpul crizelor, în urma ruinării multor mari capitalişti şi a şi mai multor mici capitalişti, întregul mecanism al modului de producţie capitalist nu mai poate face faţă presiunii forţelor de producţie pe care el însuşi le-a generat. Modul de producţie capitalist nu mai poate transforma întreaga masă de mijloace de producţie în capital, ele zac nefolosite, şi tocmai de aceea stă nefolosită şi armata industrială de rezervă. Mijloace de producţie, mijloace de subzistenţă, muncitori disponibili, toate elementele producţiei şi ale avuţiei generale există din abundenţă. Dar „abundenţa devine izvor de mizerie şi de lipsuri“ (Fourier), pentru că tocmai ea este aceea care împiedică transformarea mijloacelor de producţie şi a mijloacelor de subzistenţă în capital. Căci în societatea capitalistă mijloacele de producţie nu pot intra în funcţiune dacă nu s-au transformat mai întîi în capital, în mijloace de exploatare a forţei de muncă omeneşti. Ca o fantomă se interpune între muncitori, de o parte, şi mijloacele de producţie şi mijloacele de subzistenţă, de altă parte, necesitatea ca ele să capete caracterul de capital. Numai această necesitate împiedică unirea pîrghiilor materiale cu pîrghiile umane ale producţiei; numai aceasta opreşte mijloacele de producţie să funcţioneze şi pe muncitori să muncească şi să trăiască. Pe de o parte, aşadar, modul de producţie capitalist, se dovedeşte incapabil să mai administreze aceste forţe de producţie.

Pe de altă parte, înseşi aceste forţe de producţie tind tot mai impetuos spre desfiinţarea acestei contradicţii, spre eliberarea lor de caracterul de capital, spre recunoaşterea în fapt a caracterului lor de forţe de producţie sociale.

Reacţia forţelor de producţie în uriaşă creştere împotriva caracterului lor de capital, necesitatea tot mai mare de a se recunoaşte natura lor socială silesc însăşi clasa capitaliştilor să le trateze tot mai mult ca forţe de producţie sociale, în măsura în care acest lucru este în genere cu putinţă în cadrul relaţiilor capitaliste. Atît perioada de maximă activitate industrială, cu creditul ei umflat peste măsură, cît şi crahul însuşi, prin ruinarea unor mari întreprinderi capitaliste, duc la acea formă de socializare a unor mase mari de mijloace de producţie, pe care o întîlnim la diferitele feluri de societăţi pe acţiuni. Unele din aceste mijloace de producţie şi de comunicaţie sînt din capul locului atît de colosale, încît exclud, ca, de pildă, căile ferate, orice altă formă de exploatare capitalistă. Dar pe o anumită treaptă de dezvoltare, nici această formă nu mai este suficientă; marii producători dintr-o ramură industrială a unei ţări se unesc într-un „trust“, într-o uniune avînd ca scop reglementarea producţiei; ei hotărăsc cantitatea totală care trebuie produsă, o repartizează între ei şi impun astfel preţul de vînzare fixat dinainte. Cum însă asemenea trusturi se destramă în majoritatea cazurilor la prima conjunctură defavorabilă, ele duc tocmai prin aceasta la o şi mai mare concentrare a socializării; întreaga ramură industrială se transformă într-o unică mare societate pe acţiuni, iar concurenţa din interiorul ţării face loc monopolului acestei societăţi unice pe ţară. Aşa s-au petrecut lucrurile încă în 1890 cu producţia engleză de alcalii, care acum, după fuziunea celor 48 de fabrici mari, este concentrată în mîna unei singure societăţi, cu o conducere unică avînd un capital de 120.000.000 de mărci.

În trusturi, libera concurenţă se transformă în monopol, producţia neplanificată a societăţii capitaliste capitulează în faţa producţiei planificate a viitoarei societăţi socialiste. Ce-i drept, la început numai spre folosul şi binele capitaliştilor. Dar în această formă exploatarea devine atît de evidentă, încît trebuie să se prăbuşească. Nici un popor n-ar tolera timp îndelungat o producţie condusă de trusturi, o exploatare atît de făţişă a colectivităţii de către o mică bandă de indivizi care trăiesc din tăierea cupoanelor.

Într-un fel sau altul, cu sau fără trusturi, în cele din urmă reprezentantul oficial al societăţii capitaliste, statul, este nevoit[****] să preia conducerea producţiei. Necesitatea transformării în proprietate de stat apare în primul rînd la marile întreprinderi de comunicaţie: poştă, telegraf, căi ferate.

Dacă crizele au dezvăluit incapacitatea burgheziei de a mai administra forţele de producţie moderne, transformarea marilor întreprinderi de producţie şi de comunicaţie în societăţi pe acţiuni, trusturi şi proprietate de stat dovedeşte că burghezia este de prisos în acest scop. Toate funcţiunile sociale ale capitalistului sînt îndeplinite acum de funcţionari salariaţi. Capitalistul nu mai are altă activitate socială decît să încaseze venituri, să taie cupoane şi să joace la bursă, unde diferiţii capitalişti îşi smulg unii altora capitalurile. Dacă mai înainte modul de producţie capitalist înlătura pe muncitori, acum el înlătură şi pe capitalişti, trecîndu-i, întocmai ca pe muncitori, în rîndurile populaţiei excedentare, chiar dacă nu-i trece încă, deocamdată, în rîndurile armatei industriale de rezervă.

Dar nici transformarea în societăţi pe acţiuni şi trusturi, nici transformarea în proprietate de stat nu înlătură caracterul de capital al forţelor de producţie. La societăţile pe acţiuni şi trusturi, acest lucru este evident. Iar statul modern nu este, la rîndul lui, decît organizaţia pe care şi-o creează societatea burgheză pentru a menţine condiţiile exterioare generale ale modului de producţie capitalist împotriva unor încălcări atît din partea muncitorilor, cît şi din partea unor capitalişti. Statul modern, oricare ar fi forma sa, este prin însăşi esenţa sa o maşină capitalistă, statul capitaliştilor, întruchiparea capitalistului colectiv. Cu cît preia în proprietatea sa mai multe forţe de producţie, cu atît mai mult devine el realmente capitalist colectiv, cu atît exploatează mai mulţi cetăţeni. Muncitorii rămîn muncitori salariaţi, proletari. Relaţiile capitaliste nu sînt suprimate, ci, dimpotrivă, sînt împinse la limita extremă. Dar odată atinsă această limită extremă, se produce o răsturnare. Proprietatea de stat asupra forţelor de producţie nu constituie o rezolvare a conflictului; ea conţine însă în sine mijlocul formal, posibilitatea rezolvării lui.

Această rezolvare nu poate consta decît în recunoaşterea efectivă a caracterului social al forţelor de producţie moderne, prin urmare în punerea în concordanţă a modului de producţie, de însuşire şi de schimb cu caracterul social al mijloacelor de producţie. Iar aceasta se poate înfăptui numai dacă societatea ia în stăpînire deschis şi nu pe căi ocolite forţele de producţie, care au depăşit orice altă conducere în afară de aceea exercitată de societatea însăşi. Astfel producătorii deschid în mod pe deplin conştient caracterului social al mijloacelor de producţie şi al produselor, care se întoarce astăzi împotriva producătorilor înşişi, care sparge periodic cadrul modului de producţie şi de schimb şi se impune numai ca o lege a naturii, care acţionează orbeşte, în mod violent şi distrugător, cîmp liber de acţiune, transformîndu-l dintr-o sursă de tulburări şi de crahuri periodice în cea mai puternică pîrghie a producţiei însăşi.

Forţele sociale, la fel ca şi forţele naturii, acţionează orbeşte, violent şi distructiv atîta timp cît nu le cunoaştem şi nu ţinem seama de ele. Dar o dată ce le-am cunoscut, o dată ce am înţeles acţiunea, direcţia şi efectele lor, nu mai depinde decît de noi ca să le supunem tot mai mult voinţei noastre şi să ne atingem cu ajutorul lor scopurile. Aceasta este valabil mai ales pentru uriaşele forţe de producţie de astăzi. Atîta timp cît refuzăm cu încăpăţînare să înţelegem natura şi caracterul lor - şi acestei înţelegeri i se împotrivesc modul de producţie capitalist şi apologeţii lui -, atîta timp aceste forţe de producţie acţionează în pofida noastră, împotriva noastră, ele ne domină, după cum am arătat amănunţit mai sus. Dar o dată ce am înţeles natura lor, ele pot fi transformate în mîinile producătorilor asociaţi, din stăpîni demonici, în servitori docili. Este aceeaşi deosebire ca între forţa distructivă a electricităţii din fulgerul furtunii şi electricitatea îmblînzită a telegrafului şi a arcului voltaic, aceeaşi deosebire ca între incendiu şi focul pus în slujba omului. Cînd actualele forţe de producţie vor fi folosite potrivit naturii lor, în sfîrşit, cunoscute, anarhia socială în producţie va fi înlocuită cu reglementarea socială, planificată a producţiei potrivit nevoilor colectivităţii, ca şi ale fiecărui membru al ei în parte. În felul acesta, modul de însuşire capitalist - în care produsul îl înrobeşte mai întîi pe producător, iar apoi şi pe acela care şi-l însuşeşte - va fi înlocuit prin acel mod de însuşire a produselor care se bazează pe însăşi natura mijloacelor de producţie moderne: pe de o parte, însuşire socială directă a produselor, ca mijloc de întreţinere şi de extindere a producţiei, pe de altă parte, însuşire individuală, directă a lor în calitate de mijloace de existenţă şi de desfătare.

Transformînd tot mai mult majoritatea covîrşitoare a populaţiei în proletari, modul de producţie capitalist creează forţa care este silită să înfăptuiască această revoluţie, dacă nu vrea să piară. Împingînd tot mai mult la transformarea marilor mijloace de producţie sociale in proprietate de stat, modul de producţie capitalist indică el însuşî calea spre înfăptuirea acestei revoluţii. Proletariatul cucereşte puterea de stat şi transformă mijloacele de producţie mai întîi în proprietate de stat. Dar prin aceasta el se desfiinţează pe sine însuşi ca proletariat, desfiinţează toate deosebirile de clasă şi toate contradicţiile de clasă, şi, o dată cu aceasta, desfiinţează şi statul ca stat. Societatea de pînă acum, care s-a dezvoltat în cadrul unor contradicţii de clasă, avea nevoie de stat, adică de o organizaţie a clasei exploatatoare din epoca dată, pentru a menţine condiţiile ei exterioare de producţie, aşadar mai ales pentru a ţine prin forţă clasa exploatată în condiţiile de oprimare determinate de modul de producţie dat (sclavie, iobăgie sau dependenţă feudală, muncă salariată). Statul era reprezentantul oficial al întregii societăţi, sintetizarea ei într-un organism vizibil, dar aceasta numai în măsura în care era statul acelei clase care reprezenta în epoca dată întreaga societate: în antichitate stat al cetăţenilor proprietari de sclavi, în evul mediu stat al nobilimii feudale, în vremurile noastre stat al burgheziei. Devenind, în sfîrşit, realmente reprezentant al întregii societăţi, el se face pe sine însuşi de prisos. De îndată ce nu mai există nici o clasă socială care trebuie oprimată, de îndată ce împreună cu dominaţia de clasă şi cu lupta pentru existenţa individuală, generată de anarhia de pînă acum a producţiei, sînt înlăturate şi conflictele şi excesele care izvorăsc de aici, nu mai este nimic de reprimat, nimic care să facă necesară o forţă specială de represiune, un stat. Primul act prin care statul se manifestă realmente ca reprezentant al întregii societăţi - luarea în stăpînire a mijloacelor de producţie în numele societăţii - este, în acelaşi timp, şi ultimul său act independent ca stat. Intervenţia unei puteri de stat în relaţiile sociale devine, rînd pe rînd, de prisos în toate domeniile şi încetează apoi de la sine. În locul guvernării asupra persoanelor apar administrarea lucrurilor şi conducerea proceselor de producţie. Statul nu este „desfiinţat“, el dispare treptat. Prin această prismă trebuie apreciată frazeologia cu privire la „statul popular liber“[12], frazeologie care o anumită perioadă de timp era justificată ca mijloc de agitaţie, dar care, în ultimă instanţă, este inconsistentă din punct de vedere ştiinţific. Tot prin această prismă trebuie apreciată şi revendicarea aşa-numiţilor anarhişti ca statul să fie desfiinţat de la o zi la alta.

Din momentul în care modul de producţie capitalist şi-a făcut apariţia pe scena istoriei, luarea în stăpînire de către societate a tuturor mijloacelor de producţie se contura adesea, mai mult sau mai puţin nebulos, în faţa unor indivizi, cît şi a unor secte întregi ca un ideal de viitor. Dar ea a devenit posibilă, a devenit o necesitate istorică abia atunci cînd s-au ivit condiţiile efective pentru înfăptuirea ei. Ca orice alt progres social, ea devine realizabilă nu datorită convingerii că existenţa claselor este în contradicţie cu dreptatea, egalitatea etc., nu datorită simplei voinţe de a desfiinţa clasele, ci datorită apariţiei unor condiţii economice noi. Scindarea societăţii într-o clasă exploatatoare şi o clasă exploatată, într-o clasă dominantă şi o clasă oprimată, a fost consecinţa necesară a slabei dezvoltări a producţiei în trecut. Atîta timp cît din munca socială totală se obţine un produs care depăşeşte doar cu puţin strictul necesar pentru existenţa tuturor, atîta timp cît munca reclamă tot timpul sau aproape tot timpul marii majorităţi a membrilor societăţii, societatea se împarte în mod necesar în clase. Alături de marea majoritate, silită exclusiv să salahorească, se formează o clasă eliberată de munca direct productivă, care se îngrijeşte de treburile obşteşti ale societăţii: conducerea muncii, treburile de stat, justiţia, ştiinţa, artele etc. La baza împărţirii societăţii în clase stă, aşadar, legea diviziunii muncii, ceea ce nu înseamnă însă că această împărţire în clase nu a fost înfăptuită prin violenţă şi jaf, prin viclenie şi înşelăciune, şi că clasa dominantă, odată ajunsă la putere, ar fi pierdut vreun prilej pentru a-şi întări dominaţia pe seama clasei care muncea şi pentru a transforma conducerea societăţii într-o exploatare sporită a maselor.

Dar dacă împărţirea societăţii în clase are, prin urmare, o anumită justificare istorică, ea o are numai pentru o perioadă de timp dată, pentru condiţii sociale date. La baza acestei împărţiri în clase a stat faptul că producţia era neîndestulătoare; ea va fi lichidată de dezvoltarea deplină a forţelor de producţie moderne. Într-adevăr, desiiinţarea claselor sociale presupune un grad de dezvoltare istorică la care existenţa nu numai a cutărei sau cutărei clase dominante, ci a unei clase dominante în genere, deci a înseşi deosebirilor de clasă, să fi devenit un anacronism, ceva perimat. Desfiinţarea claselor presupune, aşadar, un asemenea grad de dezvoltare a producţiei la care însuşirea mijloacelor de producţie şi a produselor de către o anumită clasă socială şi, o dată cu aceasta, concentrarea dominaţiei politice, a monopolului culturii şi a conducerii spirituale în mîinile acestei clase au devenit nu numai de prisos, ci şi o piedică în calea dezvoltării economice, politice şi spirituale. Acest grad este acum atins. Falimentul politic şi spiritual al burgheziei aproape că nu mai este un secret nici pentru ea însăşi, iar falimentul ei economic se repetă regulat din zece în zece ani. În cursul fiecărei crize, societatea se sufocă sub povara propriilor sale forţe de producţie şi produse, pe care ea nu le poate folosi, şi stă neputincioasă în faţa contradicţiei absurde că producătorii nu pot consuma pentru că lipsesc consumatorii. Forţa de extindere a mijloacelor de producţie sfărîmă cătuşele pe care i le-a pus modul de producţie capitalist. Eliberarea lor de aceste cătuşe este singura condiţie prealabilă a unei dezvoltări neîntrerupte şi din ce în ce mai rapide a forţelor de producţie şi, în consecinţă, a creşterii practic nelimitate a producţiei însăşi. Dar nu numai atît. Trecerea mijloacelor de producţie în proprietate socială înlătură nu numai actuala frînare artificială a producţiei, ci şi irosirea şi distrugerea efectivă a forţelor de producţie şi a produselor, care însoţesc astăzi în mod inevitabil producţia şi care ating punctul culminant în timpul crizelor. În afară de aceasta, ea eliberează şi pune la dispoziţia colectivităţii o mare masă de mijloace de producţie şi de produse, prin înlăturarea risipei stupide pe care o implică luxul actualelor clase dominante şi al reprezentanţilor lor politici. Posibilitatea de a asigura tuturor membrilor societăţii, cu ajutorul producţiei sociale, condiţii materiale de existenţă nu numai pe deplin îndestulătoare şi pe zi ce trece mai îmbelşugate, dar care să le garanteze şi o dezvoltare şi manifestare deplină şi liberă a aptitudinilor lor fizice şi spirituale, această posibilitate există acum pentru prima oară, dar ea există[*****].

Prin luarea în stăpînire a mijloacelor de producţie de către societate, producţia de mărfuri este înlăturată şi, o dată cu aceasta, este înlăturată şi dominaţia produsului asupra producătorului. Anarhia din cadrul producţiei sociale este înlocuită prin organizarea planificată, conştientă. Lupta pentru existenţa individuală ia sfîrşit. Abia prin aceasta omul se desparte, într-un anumit sens, definitiv de regnul animal şi trece, de la condiţii de existenţă animalice, la condiţii cu adevărat omeneşti. Condiţiile de viaţă înconjurătoare, care i-au dominat pînă acum pe oameni, trec acum sub dominaţia şi controlul oamenilor, care devin, pentru prima oară, stăpînii conştienţi, adevăraţi ai naturii, pentru că devin stăpînii propriei lor vieţi sociale. Legile propriei lor activităţi sociale, care pînă acum li se opuneau oamenilor ca nişte legi naturale străine de ei şi care îi dominau, vor fi folosite de acum înainte de oameni în deplină cunoştinţă de cauză şi, prin aceasta, vor fi dominate de ei. Viaţa socială a oamenilor, care pînă acum li se opunea, ca ceva impus de natură şi istorie, devine acum un act liber al lor. Forţele obiective, străine, care dominau pînă acum istoria, trec sub controlul oamenilor înşişi. Abia din acest moment oamenii îşi vor făuri, pe deplin conştienţi, propria lor istorie, abia din acest moment cauzele sociale puse în mişcare de ei vor avea în chip precumpănitor şi în măsură tot mai mare efectele voite de ei. Este saltul omenirii din imperiul necesităţii în imperiul libertăţii.

În concluzie, să rezumăm pe scurt expunerea noastră:

I. Societatea medievală: mică producţie individuală. Mijloace de producţie destinate uzului individual, de aceea primitive, greoaie, mărunte şi de o eficacitate foarte redusă. Producţie destinată consumului nemijlocit, fie al producătorului însuşi, fie al stăpînului său feudal. Numai acolo unde producţia realizează un surplus de produse peste acest consum, acest surplus este pus în vînzare şi ia calea schimbului: producţia de mărfuri se află, prin urmare, abia in faza incipientă, dar ea poartă deja în sine, în germene, anarhia din producţia socială.

II. Revoluţia capitalistă: transformarea industriei mai întîi prin mijlocirea cooperaţiei simple şi a manufacturii. Concentrarea mijloacelor de producţie, pînă acum risipite, în mari ateliere; şi, în consecinţă, transformarea lor din mijloace de producţie individuale în mijloace de producţie sociale - o transformare care în linii generale nu afectează forma schimbului. Vechile forme de însuşire rămîn în vigoare. Apare capitalistul: în calitatea sa de proprietar al mijloacelor de producţie, el îşi însuşeşte şi produsele, transformîndu-le în mărfuri. Producţia a devenit un act social; schimbul însă şi o dată cu el şi însuşirea produselor rămîn acte individuale, acte ale unor indivizi izolaţi: produsul muncii sociale este însuşit de capitalist. Aceasta constituie contradicţia fundamentală, din care izvorăsc toate celelalte contradicţii în care se mişcă societatea actuală şi pe care marea industrie le scoate la iveală.

A. Separarea producătorului de mijloacele de producţie. Condamnarea muncitorului la muncă salariată pe viaţă. Contradicţia dintre proletariat şi burghezie.

B. Manifestare tot mai puternică şi acţiune sporită a legilor care domină producţia de mărfuri. Concurenţă acerbă. Contradicţia dintre organizarea socială din fiecare fabrică în parte şi anarhia socială din producţie luată în ansamblul ei.

C. Pe de o parte, perfecţionarea maşinilor, care devine, din cauza concurenţei, un imperativ pentru fiecare fabricant şi înseamnă totodată punerea în disponibilitate a unui număr tot mai mare de muncitori: apariţia armatei industriale de rezervă. Pe de altă parte, extinderea nelimitată a producţiei, de asemenea devenită un imperativ impus de concurenţă fiecărui fabricant. De ambele părţi - o dezvoltare nemaipomenită a forţelor de producţie, ofertă care depăşeşte cererea, supraproducţie, suprasaturare a pieţelor, crize care se repetă din zece în zece ani, un cerc vicios: de o parte - surplus de mijloace de producţie şi de produse; de alta - surplus de muncitori rămaşi fără lucru şi fără mijloace de existenţă; dar aceste două pîrghii ale producţiei şi ale bunăstării sociale nu se pot reuni, deoarece forma capitalistă a producţiei nu permite forţelor de producţie să acţioneze şi produselor să circule decît cu condiţia transformării lor prealabile în capital; or, tocmai acest lucru este împiedicat de propria lor supraabundenţă. Această contradicţie a luat proporţiile unei aberaţii: modul de producţie se răzvrăteşte împotriva formei de schimb. Burghezia se dovedeşte incapabilă de a mai conduce propriile ei forţe de producţie sociale.

D. Recunoaşterea parţială a caracterului social al forţelor de producţie, impusă capitaliştilor înşişi. Luarea în stăpînire a marilor organisme de producţie şi de comunicaţie, mai întîi de către societăţi pe acţiuni, apoi de către trusturi şi în cele din urmă de către stat. Burghezia se dovedeşte a fi o clasă de prisos; toate funcţiunile ei sociale sînt îndeplinite acum de funcţionari salariaţi.

III. Revoluţia proletară, rezolvarea contradicţiilor: proletariatul cucereşte puterea politică şi în virtutea acestei puteri transformă mijloacele de producţie sociale, care scapă din mîinile burgheziei, în proprietate a întregii societăţi. Prin acest act el eliberează mijloacele de producţie de caracterul de capital pe care-l aveau pînă acum şi dă caracterului lor social libertate deplină de a se afirma. Acum devine posibilă o producţie socială după un plan dinainte stabilit. Dezvoltarea producţiei face ca existenţa pe viitor a diferitelor clase sociale să devină un anacronism. În măsura în care dispare anarhia în producţia socială dispare treptat şi autoritatea politică a statului. Astfel, oamenii, în sfîrşit stăpîni pe propria lor existenţă socială, devin totodată stăpînii naturii, propriii lor stăpîni, devin liberi.

A înfăptui acest act de eliberare a omenirii este menirea istorică a proletariatului contemporan. A cerceta condiţiile istorice şi, prin aceasta, însăşi natura acestui act, a face astfel din clasa chemată să înfăptuiască acest act, azi asuprită, o clasă conştientă de condiţiile şi natura propriei ei acţiuni este sarcina socialismului ştiinţific, care este expresia teoretică a mişcării proletare.

 

 

______

 

Scris în ianuarie-martie 1880

Se tipăreşte după K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 195-235

Nota red. Editurii Politice

 

 

_______

 

[*]. Nu este nevoie să arătăm aici că, chiar dacă forma de însuşire rămîne aceeaşi, totuşi caracterul însuşirii, datorită procesului descris mai sus, a fost în aceeaşi măsură revoluţionat ca şi producţia. Dacă-mi însuşesc propriul meu produs sau îmi însuşesc produsul altora, acestea sînt, fireşte, două feluri foarte diferite de însuşire. În treacăt fie spus: munca salariată, în care există deja în germene întregul mod de producţie capitalist, este foarte veche; ca fenomen izolat şi sporadic, ea a existat timp de secole alături de sclavie. Dar acest germene a putut să se dezvolte şi să devină modul de producţie capitalist abia atunci cînd au fost create condiţiile istorice necesare. (Nota lui Engels.)

 

[**]. Vezi anexa de la sfîrşit[3]. (Nota lui Engels.).

 

[***]. „Lage der arbeitenden Klasse in England“, p. 109[5].  (Nota lui Engels.)

 

[****]. Spun este nevoit, căci numai în cazul cînd mijloacele de producţie sau de comunicaţie vor creşte într-adevăr prea mult pentru a mai fi conduse prin societăţi pe acţiuni, cînd, prin urmare, etatizarea va deveni inevitabilă din punct de vedere economic, numai în acesst caz etatizarea va însemna - chiar dacă va fi înfăptuită de statul actual - un progres economic, un nou pas spre luarea în stăpînire a tuturor forţelor de producţie de către societatea însăşi. Dar în ultima vreme, de cînd Bismarck s-a lansat pe calea etatizării, s-a ivit un anumit fals socialism care a şi degenerat pe alocuri în servilism şi care declară din capul locului socialistă, orice etatizare, chiar şi cea făcută de Bismarck. Într-adevăr, dacă crearea monopolului de stat al tutunului ar avea un caracter socialist, atunci Napoleon şi Metternich s-ar număra şi ei printre întemeietorii socialismului. Dacă statul belgian, din considerente politice şi financiare foarte banale, şi-a construit singur principalele sale linii de cale ferată, dacă, fără nici o necesitate economică, Bismarck a etatizat principalele linii de cale ferată din Prusia numai pentru a le putea organiza şi folosi mai bine în caz de război, pentru a face din funcţionarii de la calea ferată o turmă de alegători care să voteze pentru guvern, şi mai ales pentru a-şi procura o nouă sursă de venituri independentă de hotărîrile parlamentului, - acestea n-au fost nicidecum măsuri socialiste, nici directe şi nici indirecte, nici conştiente şi nici inconştiente. Altminteri ar fi instituţii socialiste şi societatea regală Seehandlung[11] şi manufactura regală de porţelanuri şi croitoria companiei în armată, ba chiar şi etatizarea bordelurilor, propusă cu toată seriozitatea de un mucalit cam prin 1830, sub domnia lui Frederic Wilhelm al III-lea. (Nota lui Engels.)

 

[*****]. Cîteva cifre ne pot da o idee aproximativă despre enorma forţă de extindere a mijloacelor de producţie moderne, chiar şi în condiţiile asupririi capitaliste. După calcule făcute de Giffen[13], avuţia totală a Marii Britanii şi a Irlandei atingea în cifre rotunde:

în 1814  ........  2 200 de milioane l. st.    =    44 miliarde mărci.
        "  1865  ........  6 100  "     "        "  "     =   122     "        "
        "  1875  ........  8 500  "     "        "  "     =   170     "        "

Cît priveşte distrugerea de mijloace de producţie şi de produse în timpul crizelor, la Congresul al doilea al industriaşilor germani, ţinut la Berlin la 21 februarie 1878, s-a stabilit că pierderea totală suferită în timpul ultimului crah numai de industria germană a fierului se ridică la 455.000.000 de mărci. (Nota lui Engels.)

 

 

______

 

[1]. Cuvintele lui Mefistofel din opera lui Goethe „Faust“, partea întîi, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1955, p. 107.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[2]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 323-512.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 339-357.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[4].  Războaiele comerciale din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. - Este vorba de seria de războaie purtate în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea de cele mai mari state europene pentru hegemonie în comerţul cu India şi cu America şi pentru acapararea de pieţe coloniale. Iniţial, principalele ţări rivale au fost Anglia şi Olanda (războaie tipic comerciale au fost războaiele anglo-olandeze din 1652-1654, 1664-1667 şi 1672-1674), ulterior lupta hotărîtoare s-a dat între Anglia şi Franţa. Din toate aceste războaie a ieşit învingătoare Anglia, în mîinile căreia s-a concentrat, spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, aproape întregul comerţ mondial.  - Nota red. Editurii Politice

 

[5]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p 332.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[6]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 444 şi 495.  - Nota trad. Editurii Politice

 

[7]. Op. cit., p. 470-471.  - Nota red. Editurii Politice

 

[8]. Op. cit., p. 655.  - Nota red. Editurii Politice

 

[9]. - cursă cu obstacole. - Nota trad. Editurii Politice

 

[10]. Vezi Charles Fourier. Oeuvres complètes, T. 6, Paris 1845, p. 393-394.  - Nota red. Editurii Politice

 

[11]. Seehandlung - societate de comerţ şi de credit fondată în 1772 în Prusia; această societate, care se bucura de o serie de privilegii importante din partea statului, acorda guvernului credite mari, îndeplinind, de fapt, rolul de bancher şi de samsar al statului. În 1810, acţiunile şi obligaţiunile ei au fost transformate în efecte de stat, societatea fiind astfel desfiinţată. Prin ordinul ministerial din 17 ianuarie 1820 a fost transformată în instituţie de credit şi bancă a Prusiei; în felul acesta, guvernul a avut posibilitatea să eludeze legea cu privire la datoriile de stat promulgată concomitent. În 1904 a fost în mod oficial transformată în bancă de stat a Prusiei.  - Nota red. Editurii Politice

 

[12]. „Statul popular liber“ era în deceniul al 8-lea revendicarea programatică şi lozinca la ordinea zilei a social-democraţilor germani. Marx a criticat această lozincă în secţiunea a IV-a a lucrării sale „Critica Programului de la Gotha“, iar Engels în scrisoarea sa către Bebel din 18-28 martie 1875 (vezi volumul de faţă, p. 9-27 şi 28-34). Vezi şi lucrarea lui Lenin „Statul şi revoluţia“, cap. I, § 4, şi cap. IV, § 3 (V. I. Lenin. Opere complete, vol. 33, Bucureşti, Editura politică, 1964, ed. a doua, p. 15-22 şi 63-66).  - Nota red. Editurii Politice

 

[13]. Datele publicate aici cu privire la valoarea totală a bogăţiilor Marii Britanii şi Irlandei sînt luate din raportul lui R. Giffen „Recent accumulations of capital in the United Kingdom“, prezentat în cadrul Societăţii statistice la 15 ianuarie 1878 şi publicat în numărul din martie al revistei londoneze „Journal of the Statistical Society“.  - Nota red. Editurii Politice


[1].

 

Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“ a fost întocmită din trei capitole ale lucrării „Anti-Dühring“, scrisă de F. Engels în 1876-1878.

La rugămintea lui P. Lafargue, Engels a prelucrat, în 1880, trei capitole din „Anti-Dühring“ (capitolul I din „Introducere“ şi capitolele I şi II din secţiunea a treia) ca lucrare aparte, pe înţelesul maselor, care a fost publicată la început în revista socialistă franceză „La Revue socialiste“ sub titlul „Socialisme utopique et socialisme scientifique“, iar apoi, în acelaşi an, a apărut sub formă de broşură. Ediţia franceză a stat la baza ediţiei poloneze şi a celei italiene. În 1883 lucrarea a apărut în limba germană, sub îngrijirea lui Engels, sub titlul „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“ (pe copertă figurînd anul 1882). Încă în timpul vieţii lui Engels, lucrarea a fost tradusă într-o serie de limbi europene şi a cunoscut o largă răspîndire printre muncitori, jucînd un rol imens în propagarea ideilor marxiste. Ultima ediţie germană (a patra) a lucrării a apărut sub îngrijirea lui Engels, la Berlin, în 1891. Ea se deosebeşte de capitolele respective din „Anti-Dühring“ prin felul în care este dispus materialul şi cuprinde completări şi unele modificări faţă de textul din „Anti-Dühring“.

În limba română lucrarea lui Engels „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“ a apărut în 1890, în traducerea lui Panait Muşoiu, şi a fost publicată în revista „Munca“ nr. 44 din 23 decembrie, nr. 45 din 1 ianuarie, nr. 47 din 13 ianuarie, nr. 48 din 20 ianuarie, nr. 49 din 27 ianuarie, nr. 50 din 3 februarie. Aşa cum reiese din scrisoarea adresată lui Engels de către P. Muşoiu la 24 februarie 1894, traducerea a fost făcută după versiunea franceză „Socialisme utopique et socialisme scientifique“ a Iui Paul Lafargue din 1880. P. Muşoiu a tradus, de asemenea, prefaţa la ediţia întîi, din 1882, şi prefaţa la ediţia a patra, din 1891, a lucrării „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“.

Introducere“. - Această introducere a fost scrisă de Engels pentru ediţia engleză a lucrării sale „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 191-235), apărută la Londra în 1892, în traducerea lui E. Aveling, sub titlul „Socialism utopian and scientific“ („Socialism utopic şi socialism ştiinţific“). În anexa la această ediţie, Engels a inclus şi studiul său „Marca“, scris în 1882 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 339-357).

În iunie 1892 Engels a tradus în germană textul acestei introduceri, iar în iulie l-a trimis revistei „Die Neue Zeit“, care l-a publicat în nr. 1 şi 2 din 1892 sub titlul „Despre materialismul istoric“. Publicînd introducerea, redacţia revistei a omis primele şapte alineate, menţionînd într-o notă de subsol că în Germania conţinutul lor este cunoscut şi ca atare n-ar prezenta interes pentru cititorul german. Pentru volumul de faţă a fost verificată din nou traducerea primelor şapte alineate şi a fost comparată partea publicată în „Die Neue Zeit“ cu ediţia engleză din 1892.

Sub titlurile „Trei bătălii ale burgheziei împotriva feudalismului“ şi „Partidul muncitoresc“ unele părţi din această introducere au fost publicate în limba franceză în „Le Socialiste“ nr. 115, 116 şi 118 din 4, 11 şi 25 decembrie 1892 şi nr. 119 şi 120 din 1 şi 9 ianuarie 1893. Fără primele opt alineate introducerea a fost publicată şi în limba bulgară, în revista „Soţial-Demokrat“ nr. 3 din 1892. În limba română introducerea a fost publicată în „Critica socială“ nr. 8 din 1892 sub titlul „Asupra materialismului istoric“. (Traducere din „Die Neue Zeit“).  - Nota red. Editurii Politice


 

 

 

 

 

 

 

AFRIKAANS

 

 

Marx şi Engels

Română