Arhivele din România

 

 

 Biografie


    Karl Marx

de V.I. Lenin


Scris: iulie - noiembrie 1914
Publicat: cu prescurtări în 1915, în Dicţionarul enciclopedic „Granat“, ediţia a 7-a, vol. 28, sub semnătura V. Ilin. Prefaţa a fost publicată în 1918, în broşura: N. Lenin. „Karl Marx“. Editura „Priboi“, Moscova.
Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 7-49

 

Prefaţă

Articolul despre Karl Marx, care apare acum în broşură, a fost scris de mine, după cîte îmi amintesc, în 1913, pentru Enciclopedia „Granat“. La sfîrşitul articolului era dată o bibliografie destul de amănunţită a literaturii despre Marx, mai ales străină. Această bibliografie nu figurează în ediţia de faţă. Redacţia enciclopediei a omis şi ea, la rîndul ei, din considerente de cenzură, sfîrşitul articolului despre Marx, care era consacrat expunerii tacticii sale revoluţionare. Din păcate, nu am posibilitatea să reproduc acest sfîrşit, deoarece ciorna a rămas printre hîrtiile mele la Cracovia sau în Elveţia. Îmi amintesc doar că în această parte citam, printre altele, pasajul din scrisoarea lui Marx către Engels din 16.IV.1856 în care Marx scria: „În Germania totul va depinde de posibilitatea de a sprijini revoluţia proletară printr-o a doua ediţie a războiului ţărănesc german. În cazul acesta, lucrurile vor merge de minune“[2]. Iată ce n-au înţeles, începînd din 1905, menşevicii noştri, care au ajuns acum să trădeze cu totul socialismul şi să treacă de partea burgheziei.

 

N. Lenin

Moscova, 11.V.1918

 

________

 

[1]. V. I. Lenin a scris articolul „Karl Marx (Scurtă schiţă biografică şi expunere a marxismului)“ pentru Enciclopedia „Granat“, cel mai popular dicţionar enciclopedic din Rusia în acea perioadă. În prefaţa la acest articol, care a apărut în broşură separată în 1918, Lenin arată că, după cît îşi aminteşte, l-a scris în 1913. De fapt, el a început să lucreze la articol din primăvara anului 1914, la Poronino; fiind însă extrem de ocupat cu conducerea treburilor partidului şi a ziarului „Pravda“, Lenin a fost nevoit să-l întrerupă. Abia în septembrie, sosind la Berna, el s-a apucat din nou de lucru la articol şi l-a terminat în prima jumătate a lunii noiembrie. — Nota red. Editurii Politice 

 

[2]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 29, Bucureşti, Editura politică, 1968, p. 44. — Nota red. Editurii Politice

 


Marx, Karld) s-a născut la 5 mai st.n. 1818, în oraşul Trier (Prusia renană). Tatăl său era avocat, evreu, care a trecut în 1824 la protestantism. Familia Marx era avută, cultă, fără să fie revoluţionară. După absolvirea liceului din Trier, Marx urmează cursurile întîi la Universitatea din Bonn, apoi la cea din Berlin, studiind dreptul, dar mai ales istoria şi filozofia. Îşi termină studiile în 1841, prezentînd o teză de doctorat asupra filozofiei lui Epicuri). Marx mai împărtăşea încă pe atunci concepţiile idealiste ale lui Hegeli). La Berlin, se alătură cercului „hegelienilor de stînga“ (Bruno Baueri) şi alţii), care încercau să tragă din filozofia lui Hegel concluzii ateiste şi revoluţionare.

După terminarea studiilor universitare, Marx se mută la Bonn cu intenţia de a îmbrăţişa cariera universitară. Dar politica reacţionară a guvernului — care în 1832 îi luase lui Ludwig Feuerbachd) catedra universitară şi în 1836 refuzase încă o dată să-l reprimească la universitate, iar în 1841 interzisese tînărului profesor Bruno Bauer să ţină prelegeri la Bonn — îl sileşte pe Marx să renunţe la cariera universitară. Dezvoltarea ideilor hegelianismului de stînga înregistra, în această perioadă, în Germania, progrese rapide. Îndeosebi Ludwig Feuerbach începe, după 1836, să critice teologia şi să se orienteze spre materialism, la care aderă definitiv în 1841 („Esenţa creştinismului“); în 1843 apare cartea sa „Principiile de bază ale filozofiei viitorului“. „Numai cine a fost martor al efectului liberator produs“ de aceste cărţi „poate să-şi facă o idee despre el“, — scria mai tîrziu despre ele Engelsd). „Noi“ (adică hegelienii de stînga, printre care şi Marx) „am devenit dintr-o dată feuerbachieni[3]“. În acea vreme burghezii radicali din Renania, care aveau oarecare contingenţe cu hegelienii de stînga, fondează la Colonia un ziar de opoziţie — „Gazeta renană“ (care începe să apară la l ianuarie 1842). Marx şi Bruno Bauer sînt invitaţi ca principali colaboratori ai acestuia, iar în octombrie 1842 Marx devine redactor-şef şi se mută de la Bonn la Colonia. Sub redacţia lui Marx, orientarea democratică-revoluţionară a ziarului devine tot mai netă, şi guvernul, după ce supune ziarul unei duble şi triple cenzuri, hotărăşte, în cele din urmă, la l ianuarie 1843 suspendarea lui. Marx se vede silit să părăsească la această dată postul de redactor, dar nici plecarea lui nu salvează ziarul, care în martie 1843 este suprimat. Printre articolele cele mai importante publicate de Marx în „Gazeta renană“, Engels menţionează, în afară de cele enumerate mai jos (vezi Bibliografia[4]), şi un articol despre situaţia ţăranilor viticultori din valea Moselei[5]. Întrucît în activitatea sa publicistică se lovise de faptul că nu cunoştea suficient economia politică, Marx se apucă să studieze cu rîvnă această ştiinţă. 

În 1843, Marx se căsătoreşte, la Kreuznach, cu Jenny von Westphalen, prietena sa din copilărie, cu care logodit încă din anii studenţiei. Soţia sa făcea parte dintr-o familie de nobili reacţionari din Prusia. Fratele ei mai mare avea să fie ministrul de interne al Prusiei într-o epocă din cele mai reacţionare, 1850—1858. În toamna anului 1843, Marx se mută la Paris pentru a scoate aici, în străinătate, o revistă radicală împreună cu Arnold Rugei) (1802—1880; hegelian de stînga, între 1825 şi 1830 stă la închisoare; după 1848 emigrant; după 1866—1870 partizan al lui Bismarcki)). Dar din această revistă, intitulată „Analele germano-franceze“, nu apare decît un singur număr. Ea îşi încetează apariţia din cauza greutăţilor legate de difuzarea ei clandestină în Germania şi din cauza divergenţelor dintre Marx şi Ruge. Încă din articolele publicate în această revistă, Marx se situează pe o poziţie revoluţionară, proclamînd „critica necruţătoare a realităţii existente“, mai ales „critica armelor“[6], şi făcînd apel la mase şi la proletariat.

În septembrie 1844 vine pentru cîteva zile la Paris Friedrich Engels, care devine de atunci prietenul cel mai apropiat al lui Marx. Amîndoi participă în modul cel mai activ la viaţa clocotitoare a grupurilor revoluţionare din Paris (o însemnătate deosebită avea atunci doctrina lui Proudhon, pe care Marx a combătut-o fără cruţare în lucrarea sa „Mizeria filozofiei“, apărută în 1847). Luptînd cu îndîrjire împotriva feluritelor doctrine ale socialismului mic-burghez, ei elaborează teoria şi tactica socialismului proletar revoluţionar sau a comunismului (marxismului). Vezi scrierile lui Marx din această perioadă, 1844—1848, în Bibliografie. În 1845, la cererea insistentă a guvernului prusian, Marx este expulzat din Paris ca revoluţionar primejdios. El se mută la Bruxelles. În primăvara anului 1847, Marx şi Engels aderă la o asociaţie secretă de propagandă, denumită „Liga comuniştilor“, şi participă la Congresul al II-lea al acestei Ligi (Londra, noiembrie 1847), unde au un rol de seamă. Din însărcinarea acestui congres ei scriu celebrul „Manifest al Partidului Comunist“ apărut în februarie 1848. În această operă este expus cu o limpezime şi o precizie genială o nouă concepţie despre lume, materialismul consecvent, care îmbrăţişează şi domeniul vieţii sociale, dialectica, cea mai cuprinzătoare şi mai profundă teorie a dezvoltării, teoria luptei de clasă şi a rolului istoric revoluţionar de importanţă mondială al proletariatului, făuritor al unei societăţi noi, societatea comunistă.

Cînd izbucneşte revoluţia din februarie 1848[7], Marx este expulzat din Belgia. El se reîntoarce la Paris, de unde pleacă, după revoluţia din martie[8], în Germania, la Colonia. Aici apare, de la l iunie 1848 pînă la 19 mai 1849, „Noua gazetă renană“, al cărei redactor-şef este Marx. Noua teorie şi-a găsit o strălucită confirmare în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din 1848—1849, ca şi în toate mişcările proletare şi democratice din toate ţările lumii. Contrarevoluţia triumfătoare îl trimite mai întîi pe Marx în judecată (este achitat la 9 februarie 1849), pentru ca apoi să-l expulzeze din Germania (la 16 mai 1849). El pleacă mai întîi la Paris, dar e expulzat şi de aici, după demonstraţia din 13 iunie 1849[9], şi se mută la Londra, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii.

Condiţiile vieţii de emigraţie, care se reliefează pregnant din corespondenţa dintre Marx şi Engels (publicată în 1913), erau deosebit de grele. Marx şi familia sa erau de-a dreptul striviţi de nevoi; fără sprijinul financiar permanent şi devotat al lui Engels, Marx nu numai că nu ar fi putut termina „Capitalul“, dar ar fi căzut inevitabil pradă mizeriei. În afară de aceasta, teoriile şi curentele socialismului mic-burghez, şi în general ale socialismului neproletar, care erau predominante, îl sileau pe Marx să ducă neîncetat o luptă necruţătoare şi să respingă uneori atacuri personale brutale şi furibunde („Heir Vogt“). Ţinîndu-se deoparte de cercurile de emigranţi, Marx elaborează într-o serie de lucrări devenite istorice (vezi Bibliografia) teoria sa materialistă, consacrîndu-şi forţele mai ales studiului economiei politice. Marx a revoluţionat această ştiinţă (vezi mai jos doctrina lui Marx) în lucrările sale „Contribuţii la critica economiei politice“ (1859) şi „Capitalul“ (vol. I, 1867).

Epoca de înviorare a mişcărilor democratice de la sfîrşitul deceniului al 6-lea şi din deceniul al 7-lea îl recheamă pe Marx la activitatea practică. În 1864 (la 28 septembrie) este întemeiată la Londra celebra Internaţională I, „Asociaţia Internaţionala a Muncitorilor“. Marx a fost sufletul acestei asociaţii, autorul primei ei „Adrese“ şi al unei serii de rezoluţii, declaraţii şi manifeste. Reunind mişcarea muncitorească din diferitele ţări, străduindu-se să îndrumeze pe făgaşul unei activităţi comune diversele forme ale socialismului neproletar, premarxist (Mazzinii), Proudhoni), Bakunini), trade-unionismului liberal englez, oscilările lassalleenei) spre dreapta în Germania etc.), combătînd teoriile tuturor acestor secte şi şcolişoare, Marx făureşte o tactică unitară a luptei proletare a clasei muncitoare din diferitele ţări. După căderea Comunei din Paris (1871), pe care Marx a analizat-o atît de pătrunzător şi de pertinent, într-un mod atît de strălucit şi revoluţionar, cu atîta eficienţă (în „Războiul civil din Franţa“, 1871), şi după scindarea Internaţionalei de către bakunişti, existenţa acesteia în Europa devenise imposibilă. După Congresul de la Haga (1872) al Internaţionalei, Marx obţine mutarea Consiliului General al Internaţionalei la New York. Internaţionala I îşi încheiase misiunea istorică, inaugurînd o epocă de dezvoltare incomparabil mai puternică a mişcării muncitoreşti în toate ţările lumii, epocă de dezvoltare în lărgime, epocă în care s-au constituit partide muncitoreşti socialiste de masă în cadrul fiecărui stat naţional.

Activitatea intensă depusă în cadrul Internaţionalei îmbinată cu preocupările şi mai intense de ordin teoretic au zdruncinat definitiv sănătatea lui Marx. El continuă să se ocupe de economia politică şi să lucreze la terminarea „Capitalului“, adunînd numeroase materiale noi şi studiind o serie de limbi (de pildă limba rusă); boala l-a împiedicat însă să termine „Capitalul“.

La 2 decembrie 1881 îi moare soţia. La 14 martie 1883 Marx adoarme pentru totdeauna în fotoliul său. Este înmormîntat, alături de soţia sa, în cimitirul Highgate din Londra. Dintre copiii lui Marx, cîţiva au murit de mici la Londra, pe cînd familia sa se zbătea în mizerie. Cele trei fiice ale lui s-au căsătorit cu socialişti din Anglia şi Franţa: Eleanor cu Eduard Aveling, Laura cu Paul Lafarguei) şi Jenny cu Charles Longuet. Fiul acestuia din urmă este membru al Partidului socialist francez.

 

 

 


_________


[3]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 272. — Nota red. Editurii Politice

[4]. Este vorba de bibliografia întocmită de V. I. Lenin la articolul „Karl Marx“ (vezi Opere complete, vol. 26, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 81-92). — Nota red. Editurii Politice

[5]. Este vorba de articolul lui K. Marx „Justificarea corespondentului din valea Moselei“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a. p. 191-222). — Nota red. Editurii Politice

[6]. Vezi K. Marx. „Contribuţii la critica filozofiei hegeliene a dreptului. Introducere“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a. p. 420. — Nota red. Editurii Politice

[7]. Este vorba de revoluţia burgheză din februarie 1848 din Franţa. — Nota red. Editurii Politice

[8]. Este vorba de revoluţia burgheză din Germania şi Austria, care a început în martie 1848. — Nota red. Editurii Politice

[9]. Este vorba de demonstraţia populară de la Paris organizată de partidul micii burghezii („Muntele“) în semn de protest împotriva încălcării de către preşedinte şi majoritatea Adunării legislative a rînduielilor constituţionale statornicite de revoluţia din 1848. Demonstraţia a fost înăbuşită de guvern. — Nota red. Editurii Politice


 

 

Doctrina lui Marx


 

Materialismul filozofic
Dialectica
Concepţia materialistă a istoriei
Lupta de clasă

 

 

Marxismul este sistemul concepţiilor şi al doctrinei lui Marx. Marx a continuat şi a sintetizat în mod genial cele trei curente ideologice principale din secolul al XIX-lea existente în trei dintre cele mai înaintate ţări din lume: filozofia clasică germană, economia politică clasică engleză şi socialismul francez, legat de doctrinele revoluţionare franceze în general. Remarcabila consecvenţă şi unitate — recunoscută chiar şi de adversari — a concepţiilor sale, care constituie în totalitate materialismul modern şi socialismul ştiinţific modern, ca teorie şi program al mişcării muncitoreşti din toate ţările civilizate ale lumii, ne obligă, înainte de a trece la expunerea conţinutului principal al marxismului — anume doctrina economică a lui Marx —, să facem o sumară prezentare a concepţiei sale generale despre lume.

 

Materialismul filozofic

Începînd din 1844—1845, cînd concepţiile sale s-au cristalizat, Marx a devenit materialist, şi anume adept al lui Feuerbach, considerînd şi mai tîrziu că părţile slabe acestuia constau exclusiv în faptul că materialismul lui nu este îndeajuns de consecvent şi de atotcuprinzător. Marx vedea însemnătatea istorică universală, „epocală“ a lui Feuerbach tocmai în ruptura hotărîtă cu idealismul lui Hegel şi în proclamarea materialismului, care încă „în secolul al XVIII-lea, în special materialismul francez, nu a fost numai o luptă împotriva instituţiilor politice existente, ca şi împotriva religiei şi a teologiei existente, ci, în aceeaşi măsură, şi o luptă... împotriva oricărei metafizici“ (luată în sensul de „beţie a speculaţiilor“, spre deosebire de „filozofia trează“) („Sfînta familie“ în „Scrieri postume“)[10]. „Pentru Hegel — scrie Marx —, procesul gîndirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de sine stătător, este demiurgul (creatorul) realului... La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decît materialul transpus şi tradus în capul omului“ („Capitalul“, vol. I, postfaţă la ediţia a 2-a[11]). Expunînd această filozofie materialistă a lui Marx, F. Engels, în deplină concordanţă cu ea, scria în „Anti-Dühring“ (vezi) — operă cunoscută de Marx încă în manuscris —, „Unitatea lumii nu constă în existenţa ei..., ci în materialitatea ei, şi aceasta este dovedită... printr-o dezvoltare lungă şi anevoioasă a filozofiei şi a ştiinţelor naturii... Mişcarea este modul de existenţă a materiei. Niciodată şi nicăieri n-a existat materie fără mişcare, şi nici nu poate să existe... Dacă se pune însă mai departe întrebarea ce sînt gîndirea şi conştiinţa şi care este originea lor, constatăm că ele sînt produse ale creierului omenesc şi că însuşi omul este un produs al naturii, care s-a dezvoltat în mediul lui înconjurător şi împreună cu acesta; astfel stînd lucrurile, se înţelege de la sine că produsele creierului omenesc, care în ultimă instanţă sînt şi ele tot produse ale naturii, nu contrazic restul înlănţuirii din natură, ci îi corespund“. „Hegel era idealist, cu alte cuvinte, pentru el, ideile din mintea lui nu erau imagini (în original Abbilder; cîteodată Engels le numeşte „clişee“) mai mult sau mai puţin abstracte ale obiectelor şi proceselor reale, ci, invers, obiectele şi dezvoltarea lor nu erau pentru el decît imaginile concretizate ale «ideii» existente undeva încă înaintea lumii“[12]. În „Ludwig Feuerbach“ — lucrare în care Engels expune părerile sale şi ale lui Marx asupra filozofiei lui Feuerbach, şi pe care n-a încredinţat-o tiparului decît după ce a recitit vechiul manuscris al lucrării asupra lui Hegel, asupra lui Feuerbach şi asupra concepţiei materialiste a istoriei, scrise împreună cu Marx în 1844—1845 — Engels scrie: „Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, şi îndeosebi a filozofiei moderne, este problema raportului dintre gîndire şi existenţă... dintre spirit şi natură... Care este elementul primar: spiritul sau natura?... După felul cum răspundeau la această întrebare, filozofii se împărţeau în două mari tabere. Cei care susţineau că spiritul a existat înaintea naturii şi care admiteau deci, în ultimă instanţă, crearea lumii în vreun fel oarecare... alcătuiau tabăra idealismului. Ceilalţi, care considerau natura ca element iniţial, aparţineau diferitelor şcoli ale materialismului“. Orice altă utilizare a noţiunilor de idealism şi materialism (în sens filozofic) duce numai la confuzii. Marx a respins categoric nu numai idealismul, care este întotdeauna legat într-un fel sau altul de religie, dar şi punctul de vedere al lui Hume şi al lui Kant, deosebit de răspîndit în zilele noastre, agnosticismul, criticismul, pozitivismul, sub diferitele lor forme, socotind acest gen de filozofie ca o concesie „reacţionară“ făcută idealismului şi, în cazul cel mai bun, ca ,,o manieră pudică de a primi materialismul pe uşa din dos şi de a-l tăgădui în faţa lumii“[13]. Vezi în această privinţă, în afară de lucrările lui Engels şi Marx amintite mai sus, scrisoarea către Engels din 12 decembrie 1866, în care Marx arătînd că cunoscutul naturalist T. Huxleyi) s-a situat pe poziţii „mai materialiste“ decît de obicei şi a admis că, atîta timp cît „observăm şi gîndim în mod real, nu putem părăsi niciodată terenul materialismului“, îi reproşa totodată acestuia „că deschide o portiţă“ agnosticismului şi humeismului[14]. Trebuie relevat îndeosebi modul în care concepea Marx raportul dintre libertate şi necesitate: „...Libertatea este înţelegerea necesităţii. Necesitatea este oarbă numai în măsura în care nu este înţeleasă“ (Engels în „Anti-Dühring“). Ceea ce înseamnă: recunoaşterea dominaţiei legilor obiective în natură şi recunoaşterea transformării dialectice a necesităţii în libertate (concomitent cu transformarea „lucrului în sine“, necunoscut, dar cognoscibil, în „lucru pentru noi“, a „esenţei lucrurilor“ în „fenomen“). Marx şi Engels considerau că principalele neajunsuri ale „vechiului“ materialism, inclusiv ale celui feuerbachian (şi cu atît mai mult ale materialismului „vulgar“ al lui Büchneri)-Vogti)-Moleschotti)), sînt următoarele: (1) acest materialism era „prin excelenţă mecanicist“ şi nu ţinea seama de dezvoltarea chimiei şi biologiei moderne (iar pentru zilele noastre ar trebui să adăugăm: de teoria electrică a materiei); (2) vechiul materialism era neistoric, nedialectic (metafizic în sens de antidialectic), nu promova consecvent şi nu considera universal punctul de vedere al evoluţiei; (3) „esenţa umană“ era concepută ca abstracţie, şi nu ca „ansamblul relaţiilor sociale“ (determinate din punct de vedere istoric concret); de aceea, acest materialism nu făcea decît „să interpreteze“ lumea, în timp ce e vorba de „a o schimba“, cu alte cuvinte nu înţelegea însemnătatea „activităţii revoluţionare practice“.

 

Dialectica

Marx şi Engels considerau dialectica lui Hegel cea mai cuprinzătoare, mai bogată în conţinut şi mai profundă teorie a dezvoltării — drept cea mai grandioasă cucerire a filozofiei clasice germane. Orice altă formulare a principiului dezvoltării, evoluţiei, ei o socoteau unilaterală şi fără conţinut, o considerau ca o deformare şi o denaturare a procesului real al dezvoltării în natură şi în societate (dezvoltare care decurge adesea în salturi, catastrofe şi revoluţii). „Se poate spune că Marx şi cu mine am fost singurii care am salvat“ (de nimicirea de către idealism, inclusiv de către hegelianism) „dialectica conştientă şi am transpus-o în concepţia materialistă asupra naturii“. „Natura constituie piatra de încercare a dialecticii, şi trebuie să recunoaştem ştiinţei moderne a naturii meritul de a ne fi furnizat pentru această verificare un material extrem de bogat“ (acestea au fost scrise înainte de descoperirea radiului, a electronilor, a transmutaţiei elementelor etc.!), „care sporeşte pe zi ce trece, dovedind astfel că în natură lucrurile se petrec, în ultimă instanţă, în mod dialectic, şi nu metafizic“[15].

„Marea idee fundamentală — scrie Engels — că lumea nu trebuie concepută ca un complex de lucruri definitive, ci ca un complex de procese, în care lucrurile în aparenţă stabile, ca şi reflectarea lor ideală, în mintea noastră, conceptele parcurg o neîntreruptă transformare în cadrul devenirii şi al pieirii..., de la Hegel încoace, această mare idee fundamentală a intrat într-atît în conştiinţa socială, încît aproape că nu mai este contrazisă în această formă generală a ei. Dar între a recunoaşte această idee fundamentală în cuvinte şi a o aplica în realitate în fiecare domeniu al cercetării ştiinţifice e o mare deosebire“. „Pentru filozofia dialectică nimic nu este definitiv, absolut, sacru; ea dezvăluie nestatornicia la toate şi în toate, în faţa ei nu rămîne în picioare nimic, în afară de procesul continuu al devenirii şi al dispariţiei, al ascensiunii infinite de la inferior la superior, a cărei amplă reflectare în creierul care gîndeşte este ea însăşi“. Aşadar, după Marx, dialectica este „ştiinţa legilor generale ale mişcării, atît a lumii exterioare cît şi a gîndirii omeneşti“[16].

Această latură revoluţionară a filozofiei lui Hegel a fost preluată si dezvoltată de Marx. Materialismul dialectic „nu mai are nevoie de o filozofie care să stea deasupra celorlalte ştiinţe“. Din vechea filozofie nu mai rămîne decît „ştiinţa despre gîndire şi despre legile ei — logica formală şi dialectica“[17]. Iar dialectica, în concepţia lui Marx, ca şi în aceea a lui Hegel, cuprinde ceea ce se numeşte astăzi teoria cunoaşterii, gnoseologia, care trebuie să-şi considere şi ea obiectul din punct de vedere istoric, studiind şi sintetizînd originea şi dezvoltarea cunoaşterii, trecerea de la necunoaştere la cunoaştere.

Astăzi, ideea dezvoltării, a evoluţiei, a pătruns aproape în întregime în conştiinţa socială, dar nu prin filozofia lui Hegel, ci pe altă cale. Dar această idee, aşa cum au formulat-o Marx şi Engels, sprijinindu-pe Hegel, este mult mai cuprinzătoare, mult mai bogată în conţinut decît ideea curentă de evoluţie. O dezvoltare care repetă treptele străbătute anterior, dar le repetă altfel, pe o bază superioară („negarea negaţiei“), o dezvoltare, ca să spunem aşa, în spirală, şi nu în linie dreaptă; — o dezvoltare prin salturi, catastrofe şi revoluţii; — „întreruperi ale continuităţii“; — transformarea cantităţii în calitate; — impulsuri interne spre dezvoltare, date de antagonismul, de ciocnirea forţelor şi tendinţelor deosebite care acţionează asupra unui corp dat, în cadrul unui fenomen dat sau al un societăţi date; — interdependenţă şi legătură foarte strînsă, indisolubilă a tuturor laturilor fiecărui fenomen (istoria evidenţiind în permanenţă laturi noi), legătură care ne dă procesul universal al mişcării, unic şi legic, — iată cîteva trăsături ale dialecticii, teorie a dezvoltării mai bogată în conţinut decît cea curentă. (Cf. scrisoarea lui Marx către Engels din 8 ianuarie 1868 în care el ridiculizează „trihotomiile rigide“ ale Stein, care numai prin absurd ar putea fi confundate cu dialectica materialistă[18].)

 

Concepţia materialistă a istoriei

Dîndu-şi seama de inconsecvenţa, de imperfecţiunea şi de unilateralitatea vechiului materialism, Marx ajunge la convingerea că e neapărat necesar „ca ştiinţa despre societate... să fie pusă în concordanţă cu baza materialistă şi reconstruită conform acestei baze“[19]. Dacă materialismul explică în general conştiinţa prin existenţă, şi nu invers, materialismul în aplicarea lui la viaţa socială a omenirii cere explicarea conştiinţei sociale prin existenţa socială. „Tehnologia — spune Marx („Capitalul“, vol. I) — dezvăluie atitudinea activă a omului faţă de natură, procesul nemijlocit de producţie a vieţii sale şi totodată pe cel al condiţiilor sale sociale de viaţă şi al reprezentărilor spirituale care decurg din ele“[20]. O formulare completă a tezelor fundamentale ale materialismului aplicat la societatea omenească şi la istoria ei a dat Marx în prefaţa la lucrarea sa „Contribuţii la critica economiei politice“ prin următoarele cuvinte:

„În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor — relaţii de producţie —, care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor de producţie materiale.

Totalitatea acestor relaţii de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa. Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau, ceea ce nu este decît expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat pînă atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială. O dată cu schimbarea bazei economice are loc, mai încet sau mai repede, o revoluţionare a întregii uriaşe suprastructuri. Atunci cînd cercetăm asemenea revoluţionări, trebuie să facem întotdeauna o deosebire între revoluţionarea materială a condiţiilor economice de producţie, care poate fi constatată cu precizie ştiinţifică, şi formele juridice, politice, religioase, artistice sau filozofice, într-un cuvînt formele ideologice, în care oamenii devin conştienţi de acest conflict şi îl rezolvă prin luptă.

Aşa cum un individ oarecare nu poate fi judecat după ceea ce gîndeşte despre sine, tot astfel o asemenea epocă de revoluţie nu poate fi judecată prin prisma conştiinţei sale. Dimpotrivă, această conştiinţă trebuie explicată prin contradicţiile vieţii materiale, prin conflictul existent între forţele de producţie sociale şi relaţiile de producţie...“ „În linii generale, modurile de producţie asiatic, antic, feudal şi burghez-modern reprezentau respectiv epoci de progres ale formaţiunii economice a societăţii“[21]. (Cf. formularea concisă pe care o dă Marx în scrisoarea sa către Engels din 7 iulie 1866: „Potrivit teoriei noastre organizarea muncii este determinată de mijloacele de producţie“[22].)

Descoperirea concepţiei materialiste a istoriei, sau, mai bine zis, extinderea şi aplicarea consecventă a materialismului la domeniul fenomenelor sociale, a înlăturat două neajunsuri principale ale teoriilor istorice anterioare. Întîi, acestea cercetau, în cazul cel mai bun, numai motivele ideologice ale activităţii istorice a oamenilor, şi nu ce anume generează aceste motive, nu sesizau legile obiective în dezvoltarea sistemului de relaţii sociale, nu vedeau că aceste relaţii depind de gradul de dezvoltare a producţiei materiale; al doilea, în timp ce teoriile de pînă atunci nu ţineau seama tocmai de acţiunile maselor populaţiei, materialismul istoric a făcut pentru prima oară posibilă studierea, cu o precizie proprie ştiinţelor istorice-naturale, a condiţiilor sociale de viaţă ale maselor şi a schimbării acestor condiţii. „Sociologia“ şi istoriografia dinainte de Marx nu au făcut, în cazul cel mai bun, decît să acumuleze material faptic brut, strîns fragmentar şi să evidenţieze anumite aspecte ale procesului istoric. Marxismul a deschis calea spre o cercetare multilaterală, atotcuprinzătoare a procesului apariţiei, dezvoltării şi decăderii formaţiunilor social-economice, îmbrăţişînd totalitatea tendinţelor contradictorii, reducîndu-le la condiţiile de existenţă şi de producţie precis determinabile ale diferitelor clase ale societăţii, înlăturînd subiectivismul şi arbitrarul manifestat în alegerea ideilor „dominante“ sau în interpretarea lor, arătînd că ideile şi tendinţele variate îşi au toate, fără excepţie, rădăcinile în starea forţelor de producţie materiale. Oamenii sînt făuritorii propriei lor istorii. Dar ce determină motivele oamenilor şi în special ale maselor de oameni? Ce anume provoacă ciocnirile dintre ideile şi tendinţele contradictorii? Ce reprezintă totalitatea acestor conflicte din cadrul tuturor societăţilor omeneşti? Care sînt condiţiile obiective ale producţiei vieţii materiale ce alcătuiesc baza întregii activităţi istorice a oamenilor? Care este legea dezvoltării acestor condiţii? Marx a atras atenţia asupra tuturor acestor probleme, trasînd calea spre studiul ştiinţific al istoriei, pe care o concepe ca un proces unitar, guvernat de legi necesare în întreaga lui varietate de aspecte şi contradicţii.

 

Lupta de clasă

Că într-o o societate năzuinţele unor membri ai ei sînt opuse năzuinţelor altora, că viaţa socială este plină de contradicţii, că istoria ne înfăţişează tabloul unei lupte între popoare şi între societăţi, precum şi în cadrul lor, că ea ne mai arată o alternanţă a perioadelor de revoluţie şi de reacţiune, de război şi de pace, de stagnare şi de progres sau de decădere rapidă, — toate aceste fapte sînt îndeobşte cunoscute. Marxismul a dat firul călăuzitor care permite să se descopere, în acest labirint şi haos aparent, existenţa unor legi necesare; acest fir călăuzitor este teoria luptei de clasă. Numai studierea totalităţii năzuinţelor care animă pe toţi membrii unei societăţi sau ai unui grup de societăţi permite definirea ştiinţifică a rezultatelor acestor năzuinţe. Iar sursa năzuinţelor contradictorii o constituie deosebirea dintre situaţia şi condiţiile de viaţă ale claselor care compun o societate. „Istoria tuturor societăţilor de pînă azi — scrie Marx în „Manifestul Comunist“ (cu excepţia istoriei comunei primitive, adaugă mai tîrziu Engels) — este istoria luptelor de clasă. Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul şi calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţi, sau prin pieirea claselor aflate în luptă... Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi. Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul“. De la marea revoluţie franceză încoace, istoria Europei a scos în mod pregnant la iveală într-o serie de ţări acest substrat real al evenimentelor: lupta de clasă. Încă în epoca Restauraţiei, au apărut în Franţa o serie de istorici (Thierryi), Guizoti), Migneti), Thiersi)) care, sintetizînd evenimentele, s-au văzut siliţi să recunoască lupta de clasă este cheia înţelegerii întregii istorii a Franţei. Iar epoca modernă, epoca victoriei depline a burgheziei, a instituţiilor reprezentative, a dreptului de vot larg (dacă nu universal), epoca presei cotidiene ieftine, care pătrunde în mase etc., a unor uniuni muncitoreşti puternice şi din ce în ce mai largi, ca şi a uniunilor patronale etc., a dovedit şi mai concret (deşi uneori sub o formă cu totul unilaterală, „paşnică“, „constituţională“) ca motorul evenimentelor este lupta de clasă. Pasajul de mai jos din „Manifestul Comunist“ al lui Marx ne arată că Marx cerea ştiinţei sociale să facă o profundă analiză obiectivă a situaţiei fiecărei clase în societatea modernă, o analiză a condiţiilor de dezvoltare a fiecărei clase: „Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs. Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sînt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rîndurile proletariatului, nu-şi apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare, şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela al proletariatului“. Într-o serie de lucrări istorice (vezi Bibliografia), Marx a dat pilde strălucite şi pline de înţeles adînc de istoriografie materialistă, de analiză a situaţiei fiecărei clase în parte şi adesea a diferitelor grupuri sau pături din rîndurile aceleiaşi clase, arătînd cît se poate de concret de ce şi cum „orice luptă de clasă este o luptă politică“[23]. Pasajul citat arată limpede cît de complexă este reţeaua de relaţii sociale şi de trepte intermediare între o clasă şi alta, între trecut şi viitor, pe care Marx o analizează pentru a stabili rezultanta întregii dezvoltări istorice.

Cea mai profundă, cea mai completă şi cea mai amănunţită aplicare şi confirmare a teoriei lui Marx este doctrina lui economică.

 

 

 


____________


[10]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, Bucureşti, Editura politică, 1962, ed. a II-a, p. 140. — Nota red. Editurii Politice

[11]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 27. — Nota red. Editurii Politice [->]

[12]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 43, 57—58, 35—38, 25. — Nota red. Editurii Politice

[13]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 276. — Nota red. Editurii Politice [->]

[14]. Vezi Marx-Engels. Briefwechsel, III. Band, Dietz Verlag, Berlin 1950, p. 439—440. — Nota red. Editurii Politice

[15]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 12, 24. — Nota red. Editurii Politice

[16]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 292, 267, 291. — Nota red. Editurii Politice

[17]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 26—27. — Nota red. Editurii Politice

[18]. Vezi Marx-Engels. Briefwechsel, IV. Band, Dietz Verlag, Berlin 1950, p. 7—8. — Nota red. Editurii Politice

[19]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 280. — Nota red. Editurii Politice

[20]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 381. — Nota red. Editurii Politice

[21]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 8—9. — Nota red. Editurii Politice [->]

[22]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 31, Bucureşti, Editura politică, 1970, p. 214. — Nota red. Editurii Politice

[23]. K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1969, ed. a IX-a, p. 36—38, 45, 46. — Nota red. Editurii Politic



 

 

 

 

 

Doctrina economică a lui Marx


 

Valoarea
Plusvaloarea

 

 

„Scopul final al operei mele — spune Marx în prefaţa la „Capitalul“ — este de a dezvălui legea economică a dezvoltării societăţii moderne“[24], adică a societăţii capitaliste, a societăţii burgheze. Cercetarea relaţiilor de producţie ale unei societăţi anumite, istoriceşte determinată, în procesul lor de apariţie, dezvoltare şi decădere, — iată conţinutul doctrinei economice a lui Marx. În societatea capitalistă predomină producţia de mărfuri, şi de aceea analiza lui Marx începe cu analiza mărfii.

 

Valoarea

Marfa este, în primul rînd, un lucru care satisface o anumită trebuinţă a omului; ea este, în al doilea rînd, un lucru care poate fi schimbat pe un alt lucru. Utilitatea unui lucru face din el o valoare de întrebuinţare. Valoarea de schimb (sau valoarea) este în primul rînd un raport, proporţia în care un anumit număr de valori de întrebuinţare de un fel se schimbă pe un anumit număr de valori de întrebuinţare de alt fel. Experienţa zilnică ne arată că milioane şi miliarde de astfel de schimburi consideră în permanenţă egale între ele tot felul de valori de întrebuinţare, chiar dintre cele mai diferite şi mai puţin comparabile. Ce au comun aceste lucruri diferite care, într-un anumit sistem de relaţii sociale, sînt considerate în permanenţă egale unele cu altele? Elementul lor comun este faptul că sînt produse ale muncii. Schimbînd produsele lor, oamenii consideră egale între ele cele mai diferite feluri de munci. Producţia de mărfuri este un sistem de relaţii sociale în care diferiţi producători creează produse diferite (diviziunea socială a muncii), iar toate aceste produse sînt considerate egale între ele prin schimb. Aşadar, ceea ce este comun tuturor mărfurilor nu este munca concretă depusă într-o anumită ramură de producţie, o muncă de un anumit fel, ci munca omenească abstractă, munca omenească în genere. Totalitatea forţei de muncă a unei societăţi date, reprezentată prin suma valorilor tuturor mărfurilor, este una şi aceeaşi forţă de muncă omenească; miliarde de acte de schimb dovedesc acest lucru. Deci orice marfă luată ca atare nu reprezintă decît o anumită parte din timpul de muncă socialmente necesar. Mărimea valorii este determinată de cantitatea de muncă socialmente necesară, sau de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei anumite mărfi, a unei anumite valori de întrebuinţare. „Prin faptul că în procesul în procesul schimbului ei (oamenii) consideră produsele lor diferite ca fiind egale între ele ca valori, ei consideră muncile lor diferite ca fiind egale între ele ca muncă omenească. Ei nu ştiu acest lucru, dar îl fac“[25]. Valoarea este un raport între două persoane, spunea unul din vechii economişti; el ar fi trebuit însă să adauge: un raport ascuns sub un înveliş obiectual. Numai din punctul de vedere al sistemului de relaţii de producţie sociale din cadrul unei anumite formaţiuni istorice a societăţii, şi anume din punctul de vedere al unor relaţii care se manifestă în fenomenul schimbului, fenomen de masă, repetat de miliarde de ori, se poate înţelege ce este valoarea. „Ca valoare de schimb, toate mărfurile sînt doar cantităţi determinate de timp de muncă solidificat“[26]. După o analiză amănunţită a dublului caracter al muncii încorporate în mărfuri, Marx trece la analiza formei valoare şi a banilor. Sarcina principală pe care el şi-o pune aici este de a studia originea formei bani a valorii, de a studia procesul istoric al dezvoltării schimbului, începînd cu actele de schimb izolate, întîmplătoare („forma valoare simplă, singulară sau accidentală“: o anumită cantitate dintr-o marfă este schimbată pe o anumită cantitate dintr-o altă marfă), mergînd pînă la forma valoare generală, cînd o serie de mărfuri diferite sînt schimbate pe o singură marfă determinată, şi pînă la forma bani a valorii, cînd această marfă determinată, echivalentul general, este aurul. Banii, fiind cel mai înalt produs al dezvoltării schimbului şi al producţiei de mărfuri, voalează şi ascund caracterul social al muncilor particulare şi legătura socială dintre diferiţii producători, care sînt legaţi între ei prin intermediul pieţei. Marx supune unei analize foarte amănunţite diferitele funcţiuni ale banilor, şi este deosebit de important să subliniem că şi aici (ca în general în primele capitole ale „Capitalului“) forma abstractă şi, în aparenţă, uneori pur deductivă, a expunerii reproduce în realitate un vast material faptic privitor la istoria dezvoltării schimbului şi a producţiei de mărfuri. „...Existenţa lor (a banilor) presupune un anumit grad de dezvoltare a schimbului de mărfuri. Formele speciale ale banilor — simplu echivalent al mărfurilor, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, tezaur şi bani universali — indică, după importanţa diferită şi după preponderenţa relativă a uneia sau a alteia dintre funcţiuni, trepte foarte diferite ale procesului social de producţie“ („Capitalul“, I)[27].

 

Plusvaloarea

Pe o anumită treaptă de dezvoltare a producţiei de mărfuri, banii se transformă în capital. Formula circulaţiei mărfurilor era: M (marfă) — B (bani) — M (marfă), adică vînzarea unei mărfi pentru cumpărarea alteia. Formula generală a capitalului este, dimpotrivă B—M—B, adică cumpărare pentru vînzare (cu profit). Marx numeşte creşterea valorii iniţiale a banilor pus în circulaţie plusvaloare. Faptul „creşterii“ banilor în circulaţia capitalistă este îndeobşte cunoscut. Tocmai această „creştere“ transformă banii în capital, care este o relaţie socială de producţie specifică, istoriceşte determinată. Plusvaloarea nu poate izvorî din circulaţia mărfurilor, căci aceasta nu cunoaşte decît schimbul de echivalente; ea nu poate izvorî nici dintr-un spor de preţ, căci pierderile şi cîştigurile cumpărătorilor şi ale vînzătorilor s-ar compensa reciproc; or, aici nu este vorba de un fenomen individual, ci de un fenomen social de masă, de un fenomen mediu. Pentru a obţine plusvaloare, „posesorul... de bani ar trebui... să descopere... pe piaţă o marfă a cărei valoare de întrebuinţare să aibă ea însăşi însuşirea specifică de a fi sursă de valoare“[28], o marfă al cărei proces de consumare să fie în acelaşi timp un proces de creare de valoare. Şi o asemenea marfă există: este forţa de muncă a omului. Consumarea ei este munca, iar munca creează valoarea. Posesorul de bani cumpără forţa de muncă la valoarea ei, determinată, ca şi valoarea oricărei alte mărfi, de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea ei (adică de costul întreţinerii muncitorului şi a familiei sale). Cumpărînd forţa de muncă, posesorul de bani este în drept s-o consume, adică să-l silească pe muncitor să muncească o zi întreagă, să zicem 12 ore. Dar în primele 6 ore (timpul de muncă „necesar“) muncitorul creează un produs care acoperă cheltuielile necesare întreţinerii sale, iar în celelalte 6 ore (timpul de muncă „suplimentar“) el creează un „plusprodus“ neplătit de capitalist, adică plusvaloarea. Prin urmare, din punctul de vedere al procesului de producţie trebuie deosebite două părţi ale capitalului: capitalul constant, cheltuit pentru mijloacele de producţie (maşini, unelte de muncă, materii prime etc.) — a cărui valoare trece neschimbată (dintr-o dată sau treptat) în produsul finit — şi capitalul variabil, cheltuit pentru forţa de muncă. Valoarea acestui din urmă capital nu rămîne neschimbată, ci creşte în procesul de muncă prin crearea plusvalorii. Aşa încît, pentru a exprima gradul de exploatare a forţei de muncă de către capital, plusvaloarea nu trebuie raportată la întregul capital, ci numai la capitalul variabil. Rata plusvalorii, cum numeşte Marx acest raport, va fi, în exemplul nostru, de 6/6, adică de 100%.

Premisa istorică a apariţiei capitalului o constituie, în primul rînd, acumularea unor anumite sume de bani în mîinile unor anumite persoane în condiţiile unui nivel relativ ridicat al producţiei de mărfuri în general; în al doilea rînd, existenţa muncitorului „liber“ din două puncte de vedere: liber de orice constrîngeri şi îngrădiri în ceea ce priveşte vînzarea forţei sale de muncă, şi liber de pămînt şi de orice mijloc de producţie în genere, cu alte cuvinte existenţa muncitorului lipsit de avere, a „proletarului“, care nu are alte mijloace de existenţă în afară de vînzarea forţei sale de muncă.

Sporirea plusvalorii este posibilă prin două căi principale: prin prelungirea zilei de muncă („plusvaloarea absolută“) şi prin reducerea zilei de muncă necesară („plusvaloarea relativă“). Analizînd prima cale, Marx ne prezintă tabloul grandios al luptei clasei muncitoare pentru reducerea zilei de muncă şi al intervenţiei statului pentru a o prelungi (din secolul al XIV-lea pînă în secolul al XVII-lea) şi pentru a o scurta (legislaţia pentru reglementarea muncii în fabrici din secolul al XIX-lea). De la apariţia „Capitalului“ şi pînă în zilele noastre, istoria mişcării muncitoreşti din toate ţările civilizate a adus mii şi mii de fapte noi, care ilustrează acest tablou.

Analizînd producerea de plusvaloare relativă, Marx cercetează cele trei faze istorice principale ale sporirii productivităţii muncii de către capitalism: 1) cooperaţia simplă; 2) diviziunea muncii şi manufactura; 3) maşinismul şi marea industrie. Cît de magistral pune Marx aici în lumină trăsăturile fundamentale şi tipice ale dezvoltării capitalismului se vede, între altele, din faptul că cercetările asupra aşa-numitei „industrii meşteşugăreşti“ din Rusia furnizează un material extrem de bogat pentru ilustrarea primelor două din aceste trei faze Iar acţiunea revoluţionarizatoare a marii industrii mecanizate, acţiune descrisă de Marx în 1867, s-a manifestat, în cursul jumătăţii de veac scurse de atunci, într-o serie întreagă de ţări „noi“ (Rusia, Japonia etc.).

Mai departe. Nouă şi extrem de importantă este la Marx analiza acumulării capitalului, adică analiza transformării unei părţi din plusvaloare în capital şi a întrebuinţării ei nu pentru a satisface trebuinţele personale sau capriciile capitalistului, ci pentru o nouă producţie. Marx a dezvăluit greşeala întregii economii politice clasice dinaintea lui (începînd cu Adam Smithi)), care considera că întreaga plusvaloare transformată în capital se adaugă la capitalul variabil. În realitate însă, ea se împarte în mijloace de producţie plus capital variabil. Deosebit de important în procesul de dezvoltare a capitalismului şi în procesul de transformare a acestuia în socialism este faptul că partea care revine capitalului constant (din suma totală a capitalului) creşte mai repede decît partea care revine capitalului variabil.

Acumularea capitalului, accelerînd înlăturarea muncitorilor de către maşină şi creînd bogăţie la un pol şi mizerie la celălalt, dă naştere şi aşa-numitei „armate industriale de rezervă“, „excedentului relativ“ de muncitori sau „suprapopulaţiei capitaliste“, care ia forme extrem de variate şi dă capitalului posibilitatea să lărgească producţia într-un ritm deosebit de rapid. Această posibilitate în legătură cu creditul şi cu acumularea capitalului în mijloace de producţie ne dă, între altele, cheia pentru înţelegerea crizelor de supraproducţie, care izbucneau periodic în ţările capitaliste, la început în medie la fiecare 10 ani, apoi la intervale mai lungi şi mai puţin regulate. Acumularea capitalului pe baza capitalismului trebuie deosebită de aşa-zisa acumulare primitivă, caracterizată prin despărţirea violentă a muncitorului de mijloacele de producţie, prin alungarea ţăranilor de pe pămînturile lor, prin jefuirea pămînturilor comunale, prin sistemul colonial, al datoriilor publice şi al tarifelor vamale protecţioniste etc. „Acumularea primitivă“ creează la un pol pe proletarul „liber“, iar la celălalt pol pe posesorul de bani, pe capitalist.

„Tendinţa istorică a acumulării capitaliste“ este caracterizată de Marx prin următoarele cuvinte celebre „Exproprierea producătorilor nemijlociţi se face cu cel mai necruţător vandalism şi sub impulsul patimilor celor mai infame, mai murdare, mai meschine şi mai odioase. Proprietatea privată“ (a ţăranului şi a meşteşugarului), „dobîndită prin muncă proprie şi bazată, ca să zicem aşa, pe contopirea muncitorului individual, independent, cu condiţiile sale de muncă, este înlăturată de proprietatea privată capitalistă, care se bazează pe exploatarea muncii altuia, dar formal libere...Cel ce urmează să fie expropriat acum nu mai este muncitorul care lucrează independent, ci capitalistul care exploatează un număr mare de muncitori. Această expropriere se înfăptuieşte prin jocul legilor imanente ale producţiei capitaliste însăşi, prin centralizarea capitalurilor. Un capitalist răpune un număr mare de alţi capitalişti. Mînă în mînă cu această centralizare, adică cu exproprierea unui număr mare de capitalişti de către un număr mic, se dezvoltă pe o scară mereu crescîndă cooperarea în procesul muncii, aplicarea tehnică conştientă a ştiinţei, exploatarea sistematică a pămîntului, transformarea mijloacelor de muncă în mijloace de muncă ce nu pot fi întrebuinţate decît în comun, economisirea tuturor mijloacelor de producţie prin întrebuinţarea lor ca mijloace de producţie ale muncii sociale combinate, atragerea tuturor popoarelor în orbita pieţei mondiale, şi prin aceasta caracterul internaţional al regimului capitalist. O dată cu micşorarea continuă a numărului magnaţilor capitalului, care uzurpă şi monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare, cresc mizeria, asuprirea, robia, degradarea, exploatarea, dar şi revolta clasei muncitoare, al cărei număr sporeşte fără încetare şi care este educată, unită şi organizată prin însuşi mecanismul procesului de producţie capitalist. Monopolul capitalului devine o cătuşă pentru modul de producţie care a înflorit o dată cu el şi prin el. Centralizarea mijloacelor de producţie şi socializarea muncii ajung la un punct în care ele devin incompatibile cu învelişul lor capitalist. Acesta este sfărîmat. Proprietăţii private capitaliste i-a sunat ceasul. Expropriatorii sînt expropriaţi“ („Capitalul“, I)[29].

Nouă şi extrem de importantă este şi analiza reproducţiei capitalului social luat în întregime, făcută de Marx în volumul al II-lea al „Capitalului“. Şi aici Marx ia nu un fenomen individual, ci fenomenul de masă, nu o părticică din economia societăţii, ci această economie în ansamblu. Corectînd greşeala clasicilor menţionată mai sus, Marx împarte întreaga producţie socială în doua mari sectoare: I) producţia mijloacelor de producţie şi II) producţia obiectelor de consum şi cercetează amănunţit, cu ajutorul unor exemple cifrice, circulaţia întregului capital social, atît în cazul reproducţiei în proporţiile anterioare, cît şi în cazul acumulării. În volumul al III-lea al „Capitalului“ e rezolvată, pe baza legii valorii, problema formării ratei mijlocii a profitului. Un mare progres realizat pe tărîmul ştiinţei economice de către Marx este faptul că această analiză ia ca punct de plecare fenomenele economice de masă, ansamblul economiei sociale, şi nu cazuri izolate sau aparenţa exterioară a concurenţei, la care se limitează adesea economia politică vulgară sau „teoria“ modernă a „utilităţii finale“. Marx analizează mai întîi originea plusvalorii, apoi trece la împărţirea ei în profit, dobîndă şi rentă funciară. Profitul este raportul dintre plusvaloare şi întregul capital investit într-o întreprindere. Capitalul cu „o compoziţie organică ridicată“ (adică în care capitalul constant întrece capitalul variabil într-o proporţie superioară mediei sociale) dă o rată a profitului inferioară mediei. Capitalul cu „o compoziţie organică joasă“ dă o rată a profitului superioară mediei. Concurenţa dintre capitaluri, trecerea lor liberă dintr-o ramură în alta, reduc în ambele cazuri rata profitului la nivelul ratei mijlocii. Suma valorilor tuturor mărfurilor într-o societate dată coincide cu suma preţurilor mărfurilor, dar, în fiecare întreprindere şi în fiecare ramură de producţie luată în parte, mărfurile sînt vîndute, sub influenţa concurenţei, nu la valoarea lor, ci la preţurile de producţie, care sînt egale cu capitalul cheltuit plus profitul mijlociu.

Astfel, faptul abaterii preţurilor de la valori şi al egalizării profiturilor, fapt necontestat şi îndeobşte cunoscut, a fost complet elucidat de Marx pe baza legii valorii, căci suma valorilor tuturor mărfurilor coincide cu suma preţurilor lor. Dar reducerea valorii (sociale) la preţuri (individuale) nu se produce pe o cale simplă şi directă, ci pe una extrem de complexă: este cît se poate de firesc ca într-o societate formată din producători de mărfuri răzleţi, nelegaţi între ei decît prin intermediul pieţei, legile necesare să nu se manifeste altfel decît ca legi medii, legi sociale, legi ale unor fenomene de masă, abaterile individuale într-o direcţie sau alta compensîndu-se reciproc.

Creşterea productivităţii muncii înseamnă o creştere mai rapidă a capitalului constant în comparaţie cu capitalul variabil. Plusvaloarea fiind însă în funcţie numai de capitalul variabil, se înţelege că rata profitului (plusvaloarea raportată la întregul capital, iar nu numai la partea lui variabilă) manifestă o tendinţă de scădere. Marx analizează în amănunţime această tendinţă şi o serie de împrejurări care o camuflează sau care acţionează în sens contrar. Fără a ne opri asupra capitolelor extrem de interesante ale volumului al III-lea consacrate capitalului cămătăresc, comercial şi bănesc, trecem la ceea ce e mai important: la teoria rentei funciare. Deoarece suprafaţa de pămînt e limitată, iar în ţările capitaliste e în întregime ocupată de proprietarii individuali, preţul de producţie al produselor agricole este determinat de cheltuielile de producţie nu pe un teren de calitate mijlocie, ci de calitatea cea mai proastă, şi nu în condiţiile mijlocii de transport al produselor pînă la piaţă, ci în condiţiile cele mai proaste. Diferenţa dintre acest preţ şi preţul de producţie pe terenurile de calitate superioară (sau în condiţii mai bune) dă renta diferenţială. Analizînd amănunţit această rentă, arătînd că ea provine din diferenţa de fertilitate a diferitelor terenuri şi din diferenţa în ceea ce priveşte mărimea capitalurilor investite în ele, Marx a dezvăluit pînă la capăt (vezi şi „Teorii asupra plusvalorii“, în care o atenţie deosebită merită critica făcută lui Rodbertusi)) greşeala lui Ricardoi), care susţinea că renta diferenţială rezultă numai din trecerea succesivă de la exploatarea terenurilor mai bune la exploatarea terenurilor mai proaste. Dimpotrivă, au loc şi treceri contrare; se întîmplă ca terenurile de o anumită categorie să se transforme în terenuri de altă categorie (datorită progresului tehnicii agricole, dezvoltării oraşelor etc.), iar faimoasa „lege a fertilităţii descrescînde a solului“ constituie o eroare profundă, o încercare de a pune pe seama naturii limitele, tarele şi contradicţiile capitalismului. Apoi egalizarea profitului în toate ramurile industriei şi ale economiei naţionale, în general presupune o libertate deplină a concurenţei, libertatea trecerii capitalului dintr-o ramură în alta. Or, proprietatea privată asupra pămîntului creează un monopol, un obstacol în calea acestei libere treceri. Din pricina acestui monopol, produsele agriculturii — care este caracterizată printr-o compoziţie joasă a capitalului şi, prin urmare, printr-o rată individuală a profitului mai ridicată — nu intră în procesul pe deplin liber al egalizării ratei profitului; proprietarul de pămînt, ca monopolist, are posibilitatea de a menţine preţul la un nivel mai ridicat decît preţul mijlociu, iar acest preţ de monopol generează renta absolută. Renta diferenţială nu poate fi desfiinţată în regimul capitalist; renta absolută, dimpotrivă, poate fi desfiinţată — de pildă prin naţionalizarea pămîntului, prin trecerea lui în proprietatea statului. Această trecere ar însemna desfiinţarea monopolului proprietarilor particulari, ar însemna realizarea unei libere concurenţe mai consecvente şi mai depline în agricultură. Iată pentru ce burghezii radicali, spune Marx, au formulat nu o dată în istorie revendicarea burgheză progresistă a naţionalizării pămîntului, revendicare care înspăimîntă însă majoritatea burgheziei, pentru că „atinge“ prea de aproape un alt monopol, care astăzi este deosebit de însemnat şi de „sensibil“: monopolul asupra mijloacelor de producţie în general. (Marx a expus teoria sa asupra profitului mijlociu la capital şi asupra rentei funciare absolute într-un. limbaj deosebit de popular, deosebit de concis şi de limpede în scrisoarea sa către Engels din 2 august 1862. Vezi „Corespondenţă“, vol. III, p. 77—81. Cf. şi scrisoarea din 9 august 1862, op. cit., p. 86—87)[30]. — În legătură cu geneza rentei funciare este de asemenea important să atragem atenţia asupra analizei făcute de Marx, care arată cum renta în muncă (ţăranul creează plusprodusul muncind pe pămîntul moşierului) se transformă în rentă în produse sau rentă în natură (ţăranul creează plusprodusul pe propriul său pămînt şi îl predă moşierului în virtutea „constrîngerii extraeconomice“), apoi în rentă în bani (aceeaşi rentă în natură, transformată în bani — în vechea Rusie „dijmă“ — în virtutea dezvoltării producţiei de mărfuri) şi în cele din urmă în rentă capitalistă, cînd locul ţăranului îl ia în agricultură întreprinzătorul, care cultivă pămîntul cu ajutorul muncii salariate. În legătură cu această analiză a „genezei rentei funciare capitaliste“, trebuie să relevăm o serie de idei profunde (şi de o deosebită însemnate pentru ţări înapoiate ca Rusia) ale lui Marx asupra evoluţiei capitalismului în agricultură. „Transformarea rentei în natură în rentă în bani este în mod necesar nu numai însoţită, ci şi precedată de formarea clase de muncitori zileri lipsiţi de proprietate, care se angajează pentru un salariu în bani. De aceea, în perioada de naştere, de apariţie doar sporadică a acestei clase noi, s-a dezvoltat în mod necesar la ţăranii mai înstăriţi, obligaţi să plătească rentă, obiceiul de a exploata în folosul lor salariaţi agricoli, tot aşa cum încă pe timpul feudalismului ţăranii iobagi mai înstăriţi ţineau la rîndul lor alţi iobagi. Ei capătă astfel treptat posibilitatea de a strînge o anumită avere şi de a se transforma ei înşişi în viitori capitalişti. Chiar şi atunci cînd vechii posesori de pămînt şi-au lucrat ei înşişi parcela, a apărut o pepinieră de arendaşi capitalişti, a cărei dezvoltare era determinată de dezvoltarea generală producţiei capitaliste neagricole“ („Capitalul“, III, 332)[31] ... „Exproprierea şi izgonirea unei părţi din populaţia rurală «eliberează», o dată cu muncitorii, nu numai mijloacele lor de subzistenţă şi materialul lor de muncă pentru capitalul industrial, ci creează şi piaţa internă“ („Capitalul“, I, 778)[32]. Pauperizarea şi ruinarea populaţiei rurale joacă, la rîndul lor, un rol în crearea armatei industriale de rezervă pentru capital. În orice ţară capitalistă, „o parte a populaţiei rurale este deci întotdeauna pe cale de a se transforma în proletariat orăşenesc, adică manufacturier (manufactură aici în sens ele industrii neagricole)... Acest izvor al suprapopulaţiei relative curge deci necontenit...Muncitorul agricol este, aşadar, redus la minimul de salariu şi se află totdeauna cu un picior în mlaştina pauperismului“ („Capitalul“, I, 668)[33]. Proprietatea privată a ţăranului asupra pămîntului cultivat de el constituie baza micii producţii şi este condiţia prosperităţii şi a dezvoltării acesteia pînă la formei ei clasică. Dar această mică producţie este compatibilă numai cu un cadru primitiv, îngust al producţiei şi al societăţii. În capitalism „exploatarea ţăranilor se deosebeşte numai prin formă de exploatarea proletariatului industrial. Exploatatorul este acelaşi: capitalul. Fiecare capitalist în parte îi exploatează pe ţărani prin ipotecă şi camătă, iar clasa capitalistă exploatează clasa ţărănească prin impozitul de stat“ („Luptele de clasă în Franţa“)[34]. „Parcela ţăranului nu mai e decît pretextul care-i îngăduie capitalistului să scoată profit, dobîndă şi rentă din ogor, lăsînd pe seama agricultorului însuşi să-şi scoată, cum o putea, salariul“ („18 brumar“)[35]. De obicei, ţăranul cedează chiar societăţii capitaliste, adică clasei capitaliştilor, o parte din salariul său, decăzînd „la situaţia arendaşului irlandez, şi toate acestea sub pretextul că este proprietar privat“ („Luptele de clasă în Franţa“)[36]. În ce constă „una din cauzele pentru care în ţările cu proprietate parcelară predominantă preţul cerealelor este mai scăzut decît în ţările cu mod de producţie capitalist“? („Capitalul“, III, 340). În faptul că ţăranul cedează în mod gratuit societăţii (adică clasei capitaliştilor) o parte din plusprodus. „Acest preţ mai scăzut (al cerealelor şi al celorlalte produse agricole) este deci un rezultat al sărăciei producătorilor şi în nici un caz al productivităţii muncii lor“ („Capitalul“, III, 340). Mica proprietate funciară, forma normală a micii producţii, e degradată, distrusă şi piere în capitalism. „Prin natura ei, proprietatea parcelară exclude: dezvoltarea forţei productive sociale a muncii, formele sociale ale muncii, concentrarea socială a capitalurilor, creşterea vitelor pe scară mare, aplicarea progresivă a ştiinţei. Camătă şi sistemul fiscal trebuie să o ruineze pretutindeni. Cheltuirea capitalului pentru cumpărare de pămînt sustrage acest capital agriculturii. Fărîmiţarea excesivă a mijloacelor de producţie şi izolarea a înşişi producătorilor“. (Cooperativele, adică asociaţiile de mici agricultori, jucînd un rol burghez progresist extraordinar de mare, nu fac decît să slăbească această tendinţă, fără s-o suprime însă. De asemenea nu trebuie să uităm că aceste cooperative aduc mult folos ţăranilor înstăriţi, şi foarte puţin, aproape de loc, masei sărace, şi că aceste asociaţii devin apoi ele înseşi exploatatoare de muncă salariată.) „Risipa enormă de forţă umană. Înrăutăţirea progresivă a condiţiilor de producţie şi scumpirea mijloacelor de producţie este o lege necesară a proprietăţii parcelare (mici)“[37]. În agricultură, ca şi în industrie, capitalismul transformă procesul de producţie numai cu preţul „martirajului producătorilor“. „Dispersarea muncitorilor agricoli pe mari întinderi le frînge puterea de rezistenţă, pe cînd concentrarea muncitorilor de la oraşe face să crească această putere. Ca şi în industria de la oraşe, sporirea forţei productive a muncii şi fluiditatea ei se plăteşte în agricultura modernă cu preţul distrugerii şi sleirii forţei de muncă înseşi. Şi orice progres al agriculturii capitaliste constituie nu numai un progres în arta de a-l jefui pe muncitor, ci şi în arta de a jefui pămîntul... Producţia capitalistă dezvoltă deci tehnica şi combinarea procesului social de producţie numai subminînd în acelaşi timp izvoarele oricărei avuţii: pămîntul şi muncitorul“ („Capitalul“, I, sfîrşitul capitolului 13)[38].

 

 

 

__________

 


[24]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 16. — Nota red. Editurii Politice [->]

[25]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 88. — Nota red. Editurii Politice

[26]. Vezi K. Marx. „Contribuţii la critica economiei politice“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 18). — Nota red. Editurii Politice

[27]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 182. — Nota red. Editurii Politice

[28]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 180. — Nota red. Editurii Politice

[29]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 765—766. — Nota red. Editurii Politice [->]

[30]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 30, Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 235—240, 245—246. — Nota red. Editurii Politice

[31]. Vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. III, partea a II-a, Bucureşti, E.S.P.L.P. 1955, p. 752. — Nota red. Editurii Politice

[32]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 751. — Nota red. Editurii Politice

[33]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 652. — Nota red. Editurii Politice

[34]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 87. — Nota red. Editurii Politice [->]

[35]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 8, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 211. — Nota red. Edituri Politice [->]

[36]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 7, Bucureşti, Editura politică, 1960, p. 87. — Nota red. Editurii Politice [->]

[37]. Vezi K. Marx. „Capitalul“, vol. III, partea a II-a, Bucuresti, E.S.P.L.P. 1955, p. 759, 760. — Nota red. Editurii Politice 

[38]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 511—512. — Nota red. Editurii Politice 


 

 

 

 

 

 

 

Socialismul

 

Din cele spuse mai sus se poate vedea că Marx deduce inevitabilitatea transformării societăţii capitaliste în societate socialistă în întregime şi exclusiv din legea economică de dezvoltare a societăţii actuale. Socializarea muncii, care, sub mii de forme, progresează cu o repeziciune crescîndă şi care, în jumătatea de veac scursă de la moartea lui Marx, s-a manifestat deosebit de concret în creşterea marii industrii, a cartelurilor, a sindicatelor şi a trusturilor capitaliste, ca şi în uriaşa creştere a proporţiilor şi puterii capitalului financiar, — iată baza materială principală a instaurării inevitabile a socialismului. Motorul intelectual şi moral, înfăptuitorul fizic al acestei transformări este proletariatul, educat chiar de capitalism. Lupta lui împotriva burgheziei, luptă care se manifestă în forme variate, din ce în ce mai bogate în conţinut, devine, în mod inevitabil, o luptă politică pentru cucerirea puterii politice de către proletariat („dictatura proletariatului“). Socializarea producţiei duce în mod necesar la trecerea mijloacelor de producţie în proprietatea societăţii, la „exproprierea expropriatorilor“. Creşterea uriaşă a productivităţii muncii, reducerea zilei de muncă, înlocuirea rămăşiţelor, a ruinelor micii producţii primitive şi răzleţite prin munca colectivă perfecţionată — iată urmările directe ale acestei treceri. Capitalismul rupe definitiv legătura dintre industrie şi agricultură, dar în acelaşi timp, prin gradul său înalt de dezvoltare pregăteşte noi elemente ale acestei legături, ale unirii industriei cu agricultura pe baza folosirii conştiente a ştiinţei şi a cooperării muncii colective, a unei noi repartizări a populaţiei (punîndu-se capăt atît izolării şi abrutizării satului rupt de restul lumii, cît şi aglomerării nefireşti a unor mase uriaşe de oameni în marile oraşe). Formele superioare ale capitalismului modern pregătesc o nouă formă de familie, condiţii noi în ceea ce priveşte situaţia femeii şi educarea noilor generaţii: munca femeilor şi a copiilor, descompunere familiei patriarhale de către capitalism iau, inevitabil, în societatea actuală formele cele mai oribile, mai respingătoare şi mai catastrofale. Dar, cu toate acestea, „marea industrie creează, o dată cu rolul hotărîtor pe care îl atribuie femeilor, tinerilor şi copiilor de ambele sexe în procesele de producţie organizate pe baze sociale în afara căminului, baza economică nouă pentru o formă superioară a familiei şi a relaţiilor dintre sexe. Bineînţeles că e tot atît de absurd să considerăm ca absolută forma creştină-germană a familiei, sau forma antică romană, sau cea antică elenă, sau cea orientală care formează de altfel toate împreună o linie de evoluţie istorică. E clar de asemenea că componenţa personalului muncitoresc combinat din indivizi de ambele sexe şi de cele mai diferite vîrste — deşi în forma sa capitalistă, spontană şi brutală, cînd muncitorul există pentru procesul de producţie, şi nu procesul de producţie pentru muncitor, constituie un izvor infect de vicii şi de sclavie — trebuie să se transforme, dimpotrivă, în condiţii corespunzătoare, într-un izvor de dezvoltare umană“ („Capitalul“, I, sfîrşitul capitolului 13).

Sistemul de fabrică ne dă „germenul unei educaţii a viitorului, care va îmbina, pentru toţi copiii trecuţi de o anumită vîrstă, munca productivă cu învăţămîntul şi cu gimnastica, nu numai ca o metodă pentru mărirea producţiei sociale, ci şi ca singura metodă pentru formarea unor oameni multilateral dezvoltaţi“ (op. cit.)[39]. Socialismul lui Marx pune problema naţională, ca şi problema statului, pe aceeaşi bază istorică nu numai în sensul unei simple explicări a trecutului, ci şi în sensul previziunii îndrăzneţe a viitorului şi al unei cutezătoare activităţi practice, urmărind înfăptuirea acestui viitor. Naţiunile sînt produsul inevitabil şi forma inevitabilă a epocii burgheze de dezvoltare socială. Iar clasa muncitoare nu putea să se întărească, să se maturizeze şi să se formeze fără „să se constituie ea însăşi în cadrul naţiunii“, fără să fie „naţională“ („deşi nicidecum în înţelesul burghez“). Dar dezvoltarea capitalismului sfărîmă tot mai mult barierele naţionale, desfiinţează izolarea naţională şi înlocuieşte antagonismele naţionale cu antagonismele de clasă. De aceea, pentru ţările capitaliste dezvoltate este perfect adevărat că „muncitorii nu au patrie“ şi că „acţiunea unită“ a muncitorilor, cel puţin din ţările civilizate, „este una din primele condiţii ale dezrobirii proletariatului“ („Manifestul Comunist“)[40]. Statul, această violenţă organizată, a apărut în mod inevitabil pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, atunci cînd societatea s-a scindat în clase antagoniste, cînd ea nu putea să mai existe fără o „autoritate“ care în aparenţă să fie deasupra societăţii şi pînă la un anumit punct despărţită de ea. Luînd naştere din contradicţiile de clasă, statul devine „statul clasei celei mai puternice, al clasei dominante din punct de vedere economic, care, cu ajutorul lui, devine dominantă şi din punct de vedere politic, dobîndind astfel noi mijloace pentru oprimarea şi exploatarea clasei asuprite. Astfel, statul antic era înainte de toate statul proprietarilor de sclavi, pentru oprimarea sclavilor, statul feudal era organul nobilimii, pentru oprimarea ţăranilor iobagi şi dependenţi, iar statul reprezentativ modern este instrumentul de exploatare a muncii salariate de către capital“ (Engels în „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“, unde expune concepţiile sale şi pe acelea ale lui Marx)[41]. Chiar şi republica democratică, forma cea mai liberă şi mai înaintată de stat burghez, nu înlătură cîtuşi de puţin acest fapt, ci îi modifică doar forma (legătura dintre guvern şi bursă, coruperea — directă şi indirectă — a funcţionarilor de stat şi a presei etc.). Ducînd la desfiinţarea claselor, socialismul duce implicit şi la desfiinţarea statului. „Primul act — scrie Engels în „Anti-Dühring“ — prin care statul se manifestă realmente ca reprezentant al societăţii întregi — luarea în stăpînire a mijloacelor de producţie în numele societăţii — este, în acelaşi timp, şi ultimul său act independent ca stat. Intervenţia unei puteri de stat în relaţiile sociale devine, rînd pe rînd, de prisos în toate domeniile şi se stinge apoi de la sine. Guvernarea asupra persoanelor este înlocuită cu administrarea lucrurilor şi conducerea proceselor de producţie. Statul nu este «desfiinţat», el dispare treptat“[42]. „Societatea care va organiza în chip nou producţia pe baza asocierii libere şi egale a producătorilor va trimite întreaga maşină de stat acolo unde-i va fi atunci locul — la muzeul de antichităţi, alături de roata de tors şi de toporul de bronz“ (Engels în „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“)[43].

În sfîrşit, în ceea ce priveşte atitudinea socialismului lui Marx faţă de micul agricultor, care va continua să existe şi în epoca exproprierii expropriatorilor, este necesar să atragem atenţia asupra unei declaraţii a lui Engels, care exprimă vederile lui Marx:

„Atunci cînd vom deţine puterea de stat, nu ne vom gîndi să-i expropriem cu forţa pe micii ţărani (cu sau fără despăgubire), aşa cum vom fi nevoiţi să procedăm cu marii proprietari funciari. Sarcina noastră faţă de micii ţărani constă mai întîi în a transforma producţia lor particulară şi proprietatea lor privată într-o gospodărie cooperatistă, nu cu forţa, ci prin puterea exemplului şi cu sprijinul acordat în acest scop de societate. În această privinţă avem, desigur, destule mijloace pentru deschide în faţa micului ţăran perspectiva unor avantaje, care nu se poate să nu-i fie evidente de pe acum“. (Engels: „Problema ţărănească Franţa şi în Germania“, ed. Alekseeva, pag. 17, traducerea rusă conţine greşeli. Originalul a apărut în „Neue Zeit“)[44].

 

 

 


 

_____


[39]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 23, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 492. — Nota red. Editurii Politice

[40]. Vezi K. Marx şi F. Engels. „Manifestul Partidului Comunist“, Bucureşti, Editura politică, 1969, ed. a IX-a, p. 52. — Nota red. Editurii Politice [->]

[41]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 167. — Nota red. Editurii Politice  [->]

[42]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 20, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 277—278. — Nota red. Editurii Politice [->]

[43]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 168—169. — Nota red. Editurii Politice [->]

[44]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 495. — Nota red. Editurii Politice

 

 


 

 

 

Tactica luptei de clasă a proletariatului


 

Arătînd încă din 1844 — 1845 că unul din principalele neajunsuri ale vechiului materialism constă în faptul că el n-a fost în stare să înţeleagă condiţiile şi să aprecieze însemnătatea activităţii practice revoluţionare, Marx, pe lîngă activitatea sa teoretică, a acordat în cursul întregii sale vieţi o neslăbită atenţie problemelor legate de tactica luptei de clasă a proletariatului. Toate operele lui Marx, şi în special corespondenţa cu Engels, publicată în 1913 în patru volume, oferă un vast material în această direcţie, material care este încă departe de a fi adunat în întregime şi departe de a fi clasat, studiat şi prelucrat. Sîntem siliţi deci să ne mărginim aici la observaţii din cele mai generale şi mai sumare, subliniind că Marx a considerat pe bună dreptate ca înjumătăţit, unilateral şi fără viaţă materialismul căruia această latură îi lipseşte Marx a definit sarcina principală a tacticii proletariatului în strictă concordanţă cu principiile fundamentale ale concepţiei sale materialist-dialectice despre lume. Numai considerarea obiectivă a totalităţii relaţiilor dintre absolut toate clasele unei societăţi date, prin urmare şi considerarea treptei obiective de dezvoltare a acestei societăţi, precum şi considerarea relaţiilor dintre ea şi celelalte societăţi, poate servi drept bază pentru o tactică justă a clasei de avangardă. Toate clasele şi toate ţările nu sînt privite static, ci dinamic, adică nu în stare de nemişcare, ci în mişcare (ale cărei legi decurg din condiţiile economice de existenţă ale fiecărei clase). Mişcarea, la rîndul ei, este privită nu numai din punctul de vedere al trecutului, ci şi din punctul de vedere al viitorului, şi, totodată, nu potrivit concepţiei vulgare a „evoluţioniştilor“, care văd numai schimbări lente, ci în chip dialectic: „În condiţiile unor asemenea procese uriaşe, 20 de ani echivalează cu o zi — scria Marx lui Engels —, deşi după aceea pot urma zile în care să se concentreze cîte 20 de ani“ („Corespondenţă“, vol. III, p. 127)[45]. Pe fiecare treaptă de dezvoltare, în fiecare moment, tactica proletariatului trebuie să ţină seama de această dialectică obiectivă inevitabilă a istoriei omenirii: pe de o parte, folosind pentru dezvoltarea conştiinţei, a forţei şi a capacităţii de luptă a clasei de avangardă epocile de stagnare politică sau cele de dezvoltare în pas de melc, dezvoltare aşa-zisă „paşnică“, iar pe de altă parte orientînd întreaga muncă legată de această folosire în direcţia „scopului final“ al mişcării clasei date, dezvoltînd la aceasta din urmă capacitatea necesară pentru rezolvarea practică a măreţelor sarcini în acele zile mari „în care se concentrează cîte 20 de ani“. Două raţionamente ale lui Marx prezintă o deosebită însemnătate în această privinţă: unul, din „Mizeria filozofiei“, în legătură cu lupta economică şi cu lupta organizaţiilor economice ale proletariatului, şi altul, din „Manifestul Comunist“, în legătură cu sarcinile politice ale proletariatului. Primul raţionament sună astfel: „Marea industrie concentrează într-un singur loc o mulţime de oameni care nu se cunosc între ei. Concurenţa face ca interesele lor să nu coincidă; dar pentru menţinerea salariului — interesul lor comun faţă de patron —, îi uneşte aceeaşi idee de împotrivire: coalizare... Coaliţiile, la început izolate, se grupează, şi, în lupta împotriva capitalului întotdeauna unit, menţinerea asociaţiei devine pentru ei mult mai însemnată decît menţinerea salariului... În această luptă — adevărat război civil — se îmbină şi se dezvoltă toate elementele pentru viitoarea bătălie. O dată ajunsă la acest punct, asociaţia capătă un caracter politic“[46]. Avem expuse aici programul şi tactica luptei economice şi a mişcării sindicale pentru cîteva decenii, pentru întreaga epocă îndelungată de pregătire a forţelor proletariatului „în vederea viitoarei bătălii“. Pe lîngă acest program trebuie menţionate şi numeroasele indicaţii ale lui Marx şi Engels bazate pe exemplul mişcării muncitoreşti engleze şi care arată că „prosperitatea“ industrială da naştere unor încercări „de a corupe pe muncitori“ („Corespondenţa cu Engels“, I, 136)[47], de a-i abate de la luptă; că în general această prosperitate „demoralizează pe muncitori“ (II, 218); că proletariatul englez „se îmburghezeşte“ — „cea mai burgheză naţiune“ (cea engleză) „vrea, pare-se, să ajungă pînă la urmă să aibă alături de burghezie o aristocraţie burgheză şi un proletariat burghez“ (II, 290)[48]; că „energia“ lui „revoluţionară“ dispare (III, 124 ); că va trebui să aşteptăm un timp mai mult sau mai puţin îndelungat pînă ce „muncitorii englezi vor scăpa de aparenta lor îmburghezire“ (III, 127); că mişcării muncitoreşti engleze îi lipseşte „înflăcărarea cartiştilor“ (1866; III, 305)[49], că conducătorii mişcării muncitoreşti engleze se formează după un tip intermediar „între burghezii radicali şi muncitori“ (despre Holyoake, IV, 209); că, datorită situaţiei de monopol Angliei şi atîta timp cît această situaţie de monopol se va menţine, „nu e nimic de făcut cu muncitorii englezi“ (IV, 433)[50]. Tactica luptei economice în legătură cu evoluţia generală (şi cu rezultatele) mişcării muncitoreşti este tratată aici dintr-un punct de vedere remarcabil de larg, multilateral şi dialectic, un punct de vedere cu adevărat revoluţionar.

Cu privire la tactica luptei politice, „Manifestul Comunist“ formulează teza fundamentală a marxismului: „comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării“[51]. Iată de ce Marx susţine în 1848, în Polonia, partidul „revoluţiei agrare“, „acelaşi partid care a organizat în 1846 răscoala de la Cracovia“[52]. În Germania, el susţine, în 1848 şi 1849, democraţia revoluţionară extremistă, fără să retracteze vreodată cele spuse atunci cu privire la tactică. El privea burghezia germană ca un element „dispus din capul locului să trădeze poporul“ (numai alianţa cu ţărănimea ar fi putut îngădui burgheziei să-şi îndeplinească în întregime sarcinile) „şi să încheie un compromis cu reprezentantul încoronat al societăţii vechi“. Iată analiza generală pe care Marx o face situaţiei de clasă a burgheziei germane în epoca revoluţiei burghezo-democratice, analiză care este, de altfel, un model de materialism ce consideră societatea în mişcare, şi anume nu numai acea faţetă a mişcării care este orientată spre trecut: „...fără încredere în sine însăşi, fără încredere în popor, mîrîind împotriva celor de sus, tremurînd în faţa celor de jos;... înspăimîntată de furtuna mondială; lipsită de orice energie şi nefiind altceva decît un plagiat;... fără iniţiativă;... un moşneag asupra căruia apasă un blestem, osîndit să conducă şi să abată, în interesul propriei sale senilităţi, primele impulsuri tinereşti ale unui popor robust...“ („Noua gazetă renană“, 1848; vezi „Scrieri postume“, vol. III, p. 212)[53]. Cu aproape 20 de ani mai tîrziu, Marx declară într-o scrisoare către Engels (III, 224) că revoluţia de la 1848 a eşuat întrucît burghezia a preferat pacea în sclavie chiar şi unei simple perspective de luptă pentru libertate. Cînd epoca revoluţiilor din 1848—1849 se încheiase, Marx ia atitudine împotriva oricărui joc de-a revoluţia (Schapperi)-Willichi) şi lupta împotriva lor) cerînd ca munca să fie dusă cu pricepere în noua epocă, epocă ce pregăteşte în chip „paşnic“ noi revoluţii. Următoarea apreciere asupra situaţiei din Germania făcută de Marx în 1856, în epoca celei mai crunte reacţiuni, arată în ce spirit concepea el această muncă: „În Germania totul va depinde de posibilitatea de a sprijini revoluţia proletară printr-o reeditare a războiul ţărănesc german“ („Corespondenţa cu Engels“, II, 108)[54]. Întrucît revoluţia democratică (burgheză) nu fusese desăvîrşită în Germania, Marx îşi îndreaptă întreaga atenţie în ceea ce priveşte tactica proletariatului socialist asupra desfăşurării energiei democratice a ţărănimii. El socotea că „din punct de vedere obiectiv“ Lassalle „a dat mişcarea muncitorească pe mîna Prusiei“ (III, 210), între altele tocmai pentru că acesta manifesta prea multă îngăduinţă faţă de moşieri şi faţă de naţionalismul prusian. „Într-o ţară eminamente agrară — scria Engels în 1865, în cursul unui schimb de idei cu Marx asupra unei declaraţii comune pe care urmau s-o publice în presă, — este o infamie ca, în numele proletariatului industrial, să fie atacată exclusiv burghezia, fără a pomeni de «exploatarea» patriarhală cu bîta» a muncitorilor agricoli de către marea nobilime feudală“ (III, 217)[55]. În perioada 1864—1870, cînd epoca desăvîrşirii revoluţiei burghezo-democratice în Germania, epoca luptei claselor exploatatoare din Prusia şi din Austria pentru o metodă sau alta de desăvîrşire de sus a acestei revoluţii se apropia de sfîrşit, Marx nu numai că l-a condamnat pe Lassalle, care cocheta cu Bismarck, dar l-a corectat şi pe Liebknechti), care căzuse în „austrofilie“ şi susţinuse particularismul; Marx cerea să se aplice o tactică revoluţionară, care să presupună o luptă necruţătoare atît împotriva lui Bismarck, cît şi împotriva austrofililor, o tactică care să nu se adapteze „învingătorului“, adică iuncherului prusian, ci care să ducă la reînceperea imediată a luptei revoluţionare împotriva acestuia şi pe terenul creat de izbînzile militate ale prusienilor („Corespondenţa cu Engels“, III, p. 134, 136, 147, 179, 204, 210, 215, 418, 437, 440—441)[56]. În celebra adresă a Internaţionalei din 9 septembrie 1870, Marx a pus în gardă proletariatul francez împotriva unei insurecţii premature[57]; dar cînd insurecţia a izbucnit totuşi (1871), Marx a salutat cu entuziasm iniţiativa revoluţionară a maselor, care „au asaltat cerul“ (scrisoarea lui Marx către Kugelmann)[58]. Înfrîngerea acţiunii revoluţionare în această situaţie, ca şi în multe altele, constituia, din punctul de vedere al materialismului dialectic al lui Marx, în mersul general şi în deznodămîntul luptei proletare un rău mai mic decît părăsirea poziţiilor, capitularea fără luptă; o astfel de capitulare ar fi demoralizat proletariatul, i-ar fi subminat capacitatea de luptă. Ştiind să preţuiască pe deplin folosirea mijloacelor legale de luptă în perioadele de stagnare politică şi de dominaţie a legalităţii burgheze, Marx a condamnat cu asprime, în 1877—1878, după promulgarea legii excepţionale împotriva socialiştilor, „frazeologia revoluţionară“ a lui Most; dar într-un mod tot atît de vehement, dacă nu şi mai vehement încă, a combătut el oportunismul, care cuprinse atunci vremelnic partidul social-democrat oficial, care n-a manifestat de la bun început destulă fermitate, destulă tenacitate, destul spirit revoluţionar şi destulă hotărîre spre a răspunde la legea excepţională prin luptă ilegală („Scrisorile lui Marx către Engels“, IV, p. 397, 404, 418, 422, 424[59]. Cf. şi scrisorile către Sorgei)).

 

 

 

___________

 


[45]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 30, Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 302. — Nota red. Editurii Politice

[46]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 177. — Nota red. Editurii Politice

[47]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 27, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 177. — Nota red. Editurii Politice

[48]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 29, Bucureşti, Editura politică, 1968, p. 321. — Nota red. Editurii Politice

[49]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 30, Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 298, 302. — Nota red. Editurii Politice

[50]. Vezi Marx-Engels. Briefwechsel, IV. Band, Dietz Verlag, Berlin 1950, p. 291, 609. — Nota red. Editurii Politice

[51]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 499. — Nota red. Editurii Politice [->]

[52]. Este vorba de răscoala cu caracter democratic şi de eliberare naţională din Republica Cracovia, care începînd din 1815 se afla sub controlul Austriei, Prusiei şi Rusiei. În timpul răscoalei, insurgenţii au creat un guvern naţional. În scurt timp însă, răscoala a fost înăbuşită. 
„Identificînd cauza naţională cu cauza democraţiei şi a eliberării clasei oprimate — spunea K. Marx —, revoluţia de la Cracovia a dat un exemplu glorios întregii Europe“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 530). — Nota red. Editurii Politice 

[53]. Vezi „Burghezia şi contrarevoluţia“ (K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 6, Bucureşti, Editura politică, 1959, p. 119—120). — Nota red. Editurii Politice 

[54]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 29, Bucureşti, Editura politică, 1968, p. 44. — Nota red. Editurii Politice 

[55]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 31, Bucureşti, Editura politică, 1970, p. 42, 52. — Nota red. Editurii Politice 

[56]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 30, Bucureşti, Editura politică, 1969, p. 313—314, 316—332, 376—377, vol. 31, 1970, p. 35—36, 42—43, 49—51. — Nota red. Editurii Politice 

[57]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 17, Bucureşti, Editura politică, 1963, p. 284—292. — Nota red. Editurii Politice

[58]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere alese în două volume, vol. II, Bucureşti, Editura politică, 1967, ed. a III-a, p.436. — Nota red. Editurii Politice

[59]. Marx-Engels. Briefwechsel, IV. Band, Dietz Verlag, Berlin 1950, p. 552—553, 560 561, 581, 590—591, 592—593. — Nota red. Editurii Politice


 

* * *

 


 

Scris în iulie — noiembrie 1914

Publicat cu prescurtări în 1915, în Dicţionarul enciclopedic „Granat“, ediţia a 7-a, vol. 28. 

Semnat : V. Ilin

Prefaţa a fost publicată în 1918, în broşura: N. Lenin. „Karl Marx“. Editura „Priboi“, Moscova

Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 26, ed. rom., p. 43—80.

Nota red. Editurii Politice


 

 

 

ALBANIAN

ARABIC

ARMENIAN

AZERBAIJANI

BANGLA

CZECH

CHINESE

DANISH

DUTCH

ESPERANTO

FARSI

FINNISH

 

Arhivele din România