Arhivele din România

 

 

 Friedrich Engels

 

   Scris: în toamna anului 1895[1]
      Publicat: în 1896, în culegerea Rabotnik nr. 1-2
      Sursa: V. I. Lenin, Opere alese, 1970, Editura Politică, p. 51-63
      Transcriere: Liviu Iacob, iunie 2006


 

Ce făclie a gîndirii s-a stins,
Ce inimă a încetat să bată![2]

 La 5 august stil nou (24 iulie) 1895 a încetat din viaţă, la Londra, Friedrich Engelsd). După prietenul său Karl Marxd) (decedat în 1883), Engels a fost cel mai de seamă om de ştiinţă şi dascăl al proletariatului contemporan din întreaga lume civilizată. Din ziua în care soarta a făcut ca drumul lui Karl Marx să se întîlnească cu acela al lui Friedrich Engels, opera vieţii celor doi prieteni a devenit opera lor comună. De aceea, spre a putea înţelege ce a făcut Friedrich Engels pentru proletariat, trebuie să ne dăm limpede seama de însemnătatea învăţăturii şi activităţii lui Marx în dezvoltarea mişcării muncitoreşti contemporane. Marx şi Engels au fost primii care au arătat că clasa muncitoare, cu revendicările ei, este un produs necesar al ordinii economice contemporane, care, o dată cu burghezia, creează şi organizează în mod inevitabil proletariatul; ei au arătat că nu încercările binevoitoare ale unor generoşi, ci lupta de clasă a proletariatului organizat va izbăvi omenirea de calamităţile în care se zbate acum. Marx şi Engels au fost primii care, în lucrările lor ştiinţifice, au demonstrat că socialismul nu este născocirea unor visători, ci scopul final şi rezultatul necesar al dezvoltării forţelor de producţie în societatea contemporană. Întreaga istorie scrisă de pînă acum a fost istoria luptei de clasă, succesiunea dominaţiei şi a victoriilor unor clase sociale asupra altora. Şi lucrurile vor continua să meargă astfel pînă cînd vor dispărea bazele luptei de clasă şi ale dominaţiei de clasă: proprietatea privată şi producţia socială haotică. Interesele proletariatului reclamă desfiinţarea acestor baze, şi de aceea împotriva lor trebuie îndreptată lupta de clasă conştientă a muncitorilor organizaţi. Iar orice luptă de clasă este o luptă politică.

Aceste concepţii ale lui Marx şi Engels au fost însuşite acum de întregul proletariat care luptă pentru eliberarea sa. Dar în anii '40, cînd cei doi prieteni au început să activeze pe tărîmul literaturii socialiste şi să participe la mişcările sociale din vremea lor, aceste concepţii reprezentau ceva cu totul nou. Pe vremea aceea erau mulţi oameni, cu şi fără talent, cinstiţi şi necinstiţi, care, antrenaţi în lupta pentru libertate politică, împotriva puterii absolute a regilor, poliţiei şi popilor, nu vedeau antagonismul dintre interesele burgheziei şi cele ale proletariatului. Aceşti oameni nici nu admiteau ideea că muncitorii ar putea acţiona ca o forţă socială de sine stătătoare. Pe de altă parte, existau mulţi visători, adesea geniali, care credeau că nu trebuie decît să-i convingi pe cîrmuitori, să convingi clasele dominante că orînduirea socială contemporană este nedreaptă, şi atunci va putea fi lesne întronată pacea şi prosperitatea generală pe pămînt. Ei visau să ajungă la socialism fără luptă. În sfîrşit, mai toţi socialiştii şi în general prietenii de atunci ai clasei muncitoare nu vedeau în proletariat decît o plagă şi constatau cu groază că o dată cu creşterea industriei creşte şi această plagă. De aceea cu toţii se întrebau cum ar putea fi oprită dezvoltarea industriei şi a proletariatului, cum ar putea fi oprită „roata istoriei“. În opoziţie cu teama generală pe care o inspira dezvoltarea proletariatului, Marx şi Engels şi-au pus toate speranţele în creşterea necontenită a proletariatului. Cu cît proletarii vor fi mai numeroşi, cu atît mai mare va fi forţa lor ca clasă revoluţionară, cu atît socialismul va fi mai aproape şi mai posibil. În puţine cuvinte, meritele lui Marx şi Engels în faţa clasei muncitoare pot fi exprimate astfel: ei au învăţat clasa muncitoare să se cunoască pe sine şi să dobîndească conştiinţă de sine, iar în locul visurilor au pus ştiinţa.

Iată de ce numele şi viaţa lui Engels trebuie să fie cunoscute de fiecare muncitor, iată de ce se cuvine ca în culegerea noastră, care, ca şi toate publicaţiile noastre, are ca scop trezirea conştiinţei de clasă a muncitorilor ruşi, să descriem pe scurt viaţa şi activitatea lui Friedrich Engels, unul dintre cei doi mari dascăli ai proletariatului contemporan.

Engels s-a născut în 1820, la Barmen, în provincia renană a regatului prusian. Tatăl său era fabricant. În 1838, din motive de ordin familial, Engels a fost nevoit să părăsească băncile liceului fără să-l fi terminat şi să intre funcţionar la o casă de comerţ din Bremen. Îndeletnicirile comerciale nu l-au împiedicat pe Engels să-şi îmbogăţească cunoştinţele ştiinţifice şi politice. Încă de pe băncile liceului, el s-a pătruns de ură împotriva absolutismului şi a samavolniciei birocraţilor. Studiul filozofiei l-a dus şi mai departe. În filozofia germană domnea pe vremea aceea doctrina lui Hegeli), şi Engels deveni adeptul ei. Deşi Hegel însuşi fusese un admirator al statului prusian absolutist, în serviciul căruia a funcţionat în calitate de profesor la Universitatea din Berlin, doctrina lui Hegel era o doctrină revoluţionară. Încrederea lui Hegel în raţiunea umană şi în drepturile ei, precum şi teza fundamentală a filozofiei hegeliene că în univers are loc un proces permanent de schimbare şi dezvoltare au făcut ca acei discipoli ai filozofului berlinez care nu voiau să se împace cu realitatea să ajungă la ideea că şi lupta împotriva acestei realităţi, împotriva nedreptăţii existente şi răului care domneşte în lume, îşi are rădăcina în legea universală a dezvoltării veşnice. Dacă totul se dezvoltă, dacă unele instituţii sînt înlocuite prin altele, atunci de ce să dăinuie veşnic absolutismul regelui Prusiei sau al ţarului Rusiei, îmbogăţirea unei minorităţi infime pe seama majorităţii imense, dominaţia burgheziei asupra poporului? Filozofia lui Hegel vorbea despre dezvoltarea spiritului şi a ideilor, era o filozofie idealistă. Ea deducea din dezvoltarea spiritului dezvoltarea naturii, a omului şi a relaţiilor dintre oameni, a relaţiilor sociale. Reţinînd ideea lui Hegel cu privire la procesul veşnic ai dezvoltării[*], Marx şi Engels au înlăturat concepţia idealistă, bazată pe idei preconcepute; cercetînd fenomenele vieţii, ei s-au convins că nu dezvoltarea spiritului explică dezvoltarea naturii, ci, dimpotrivă, explicarea spiritului trebuie căutată în natură, în materie... În opoziţie cu Hegel şi cu ceilalţi hegelieni, Marx şi Engels au fost materialişti. Privind universul şi omenirea prin prisma materialismului, ei au văzut că, după cum la baza tuturor fenomenelor naturii stau cauze materiale, tot astfel dezvoltarea societăţii omeneşti este determinată de dezvoltarea unor forţe materiale, a forţelor de producţie. De dezvoltarea forţelor do producţie depind relaţiile care se statornicesc între oameni în producţia obiectelor necesare satisfacerii nevoilor omului. În aceste relaţii trebuie căutată explicarea tuturor fenomenelor vieţii sociale, a năzuinţelor, ideilor şi legilor omeneşti. Dezvoltarea forţelor de producţie creează relaţii sociale bazate pe proprietatea privată, dar în prezent vedem că aceeaşi dezvoltare a forţelor de producţie răpeşte majorităţii proprietatea şi o concentrează în mîinile unei minorităţi infime. Ea desfiinţează proprietatea, baza ordinii sociale contemporane; ea însăşi tinde spre acelaşi ţel pe care şi l-au propus socialiştii. Socialiştii trebuie doar să-şi dea seama care forţă socială, în virtutea situaţiei ei în societatea contemporană, este interesată în înfăptuirea socialismului şi să imprime acestei forţe conştiinţa intereselor şi a misiunii ei istorice. Această forţă este proletariatul. Pe acesta Engels a ajuns să-l cunoască în Anglia, în centrul industriei engleze, la Manchester, unde se mutase în 1842, intrînd în serviciul casei de comerţ la care era asociat tatăl său. Engels nu se limita să stea în birourile fabricii; el cutreiera cartierele murdare în care se adăposteau muncitorii şi vedea cu propriii săi ochi mizeria şi suferinţele lor. Dar, nemulţumindu-se cu constatările sale personale, el a citit tot ce s-a scris pînă la el cu privire la situaţia clasei muncitoare din Anglia şi a studiat cu cea mai mare atenţie toate documentele oficiale care-i erau accesibile. Rodul acestor studii şi constatări a fost cartea „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“[4], apărută în 1845. Am arătat mai sus în ce constă principalul merit al lui Engels ca autor al „Situaţiei clasei muncitoare din Anglia“. Şi pînă la Engels s-au găsit foarte mulţi care să descrie suferinţele proletariatului, arătînd că trebuie ajutat. Dar Engels a fost primul care a spus că proletariatul nu este numai o clasă care suferă; că tocmai ruşinoasa situaţie economică în care se află proletariatul îl împinge în mod irezistibil înainte şi-l determină să lupte pentru eliberarea sa definitivă. Iar proletariatul care luptă se va ajuta singur. Mişcarea politică a clasei muncitoare va face ca muncitorii să ajungă în mod necesar la conştiinţa faptului că ei nu au altă ieşire decît socialismul. Pe de altă parte, socialismul va deveni o forţă numai atunci cînd va ajunge să fie ţelul luptei politice a clasei muncitoare. Iată ideile fundamentale ale cărţii lui Engels despre situaţia clasei muncitoare din Anglia, idei care sînt acum un bun al întregului proletariat conştient, angajat pe calea luptei, dar care pe atunci erau cu totul noi. Aceste idei au fost expuse într-o carte captivantă, plină de cele mai autentice şi mai zguduitoare tablouri din viaţa de mizerie a proletariatului englez. Această carte a fost un cumplit rechizitoriu împotriva capitalismului şi a burgheziei. Ea a produs o impresie foarte puternică. Cartea lui Engels a început să fie citată pretutindeni ca una care oglindeşte în modul cel mai veridic situaţia proletariatului contemporan. Şi într-adevăr, nici pînă în 1845 şi nici mai tîrziu n-a mai apărut o descriere atît de vie şi de veridică a vieţii de mizerie a clasei muncitoare.

Engels a devenit socialist abia în Anglia. La Manchester el a venit în contact cu militanţii mişcării muncitoreşti engleze din acea vreme şi a început să colaboreze la diverse publicaţii socialiste engleze. În 1844, pe cînd se întorcea în Germania, el s-a oprit la Paris, unde a făcut cunoştinţă cu Marx, cu care intrase în corespondenţă încă mai înainte. La Paris, sub influenţa socialiştilor francezi şi a vieţii din Franţa, Marx devenise şi el socialist. Aici cei doi prieteni au scris împreună cartea „Sfînta familie, sau critica criticii critice“[5]. În această carte, care a apărut cu un an înaintea „Situaţiei clasei muncitoare din Anglia“ şi care în cea mai mare parte a fost scrisă de Marx, au fost puse bazele socialismului materialist revoluţionar, ale cărui idei principale le-am expus mai sus. „Sfînta familie“ este o denumire ironică dată filozofilor fraţii Baueri) şi adepţilor lor. Aceşti domni propovăduiau o critică care se considera mai presus de orice realitate, mai presus de partide şi de politică, care nega orice activitate practică şi care nu făcea decît să contemple „în mod critic“ lumea înconjurătoare şi evenimentele care au loc în ea. Domnii Bauer priveau de sus proletariatul, văzînd în el o masă necritică. Marx şi Engels s-au ridicat cu hotărîre împotriva acestui curent absurd şi dăunător. În numele personalităţii umane reale, în numele muncitorului, călcat în picioare de clasele dominante şi de stat, ei proclamă, în locul contemplării, lupta pentru o mai bună orînduire a societăţii. Forţa capabilă să ducă o asemenea luptă şi avînd interesul s-o ducă, ei o văd, fireşte, în proletariat. Încă înainte de „Sfînta familie“, Engels a publicat în „Revista franco-germană“[6] a lui Marx şi Rugei) o lucrare intitulată „Schiţa unei critici a economiei politice“[7], în care a analizat, din punctul de vedere al socialismului, fenomenele principale ale ordinii economice contemporane, arătînd că ele constituie consecinţe necesare ale dominaţiei proprietăţii private. Contactul cu Engels a contribuit incontestabil ca Marx să se decidă să studieze economia politică, ştiinţa în care lucrările sale au produs o adevărată revoluţie.

Din 1845 pînă în 1847 Engels a stat la Bruxelles şi la Paris, îmbinînd studiile ştiinţifice cu activitatea practică în mijlocul muncitorilor germani din aceste oraşe. Aici, Marx şi Engels au înnodat legături cu organizaţia secretă germană „Liga comuniştilor“, care i-a însărcinat să expună principiile fundamentale ale socialismului elaborat de ei. Astfel s-a născut celebrul „Manifest al Partidului Comunist“ al lui Marx şi Engels, publicat în 1848. Această cărticică valorează cît volume întregi: spiritul ei animă şi călăuzeşte pînă în ziua de azi întregul proletariat organizat şi luptător al lumii civilizate.

Revoluţia din 1848, care a izbucnit întîi în Franţa şi apoi s-a extins şi în alte ţări vest-europene, i-a readus pe Marx şi pe Engels în patrie. Aici, în Prusia renană ei au condus publicaţia democratică „Noua gazetă renană“, care apărea la Colonia[8]. Cei doi prieteni au fost sufletul tuturor aspiraţiilor democrat-revoluţionare în Prusia renană. Cît timp a existat cea mai mică posibilitate, ei au luptat în apărarea intereselor poporului şi ale libertăţii împotriva forţelor reacţionare. După cum se ştie, reacţiunea a învins. „Noua gazetă renană“ a fost interzisă. Marx, care în timpul cît trăise în străinătate ca emigrant pierduse cetăţenia prusiană, a fost expulzat, iar Engels a participat la insurecţia armată a poporului, a luat parte la trei bătălii pentru libertate, iar după înfrîngerea răsculaţilor s-a refugiat în Elveţia şi de acolo la Londra. 

La Londra s-a stabilit şi Marx. Engels redeveni curînd funcţionar, iar ulterior şi asociat al casei de comerţ din Manchester în serviciul căreia se aflase primii ani de după 1840. Pînă în 1870 el a locuit în Manchester, iar Marx la Londra, ceea ce nu i-a împiedicat însă să fie în cel mai strîns contact spiritual: îşi scriau aproape zilnic. În această corespondenţă, cei doi prieteni făceau un schimb reciproc de păreri şi de cunoştinţe, continuînd să elaboreze în comun socialismul ştiinţific. În 1870 Engels s-a mutat la Londra, şi pînă la 1883, cînd a încetat din viaţă Marx, a continuat viaţa lor spirituală comună, plină de muncă încordată. Roadele acestei munci au fost — din partea lui Marx — „Capitalul“, cea mai monumentală operă de economie politică a secolului nostru, iar din partea lui Engels — o serie întreagă de lucrări de proporţii mai mari sau mai reduse. Marx s-a ocupat cu analiza fenomenelor complexe ale economiei capitaliste. În lucrări scrise la un nivel destul de accesibil şi avînd adeseori un caracter polemic, Engels a cercetat, în lumina concepţiei materialiste a istoriei şi a teoriei economice a lui Marx, cele mai generale probleme ale ştiinţei şi diferite fenomene din domeniul trecutului şi al prezentului. Dintre aceste lucrări ale lui Engels menţionăm: lucrarea polemică împotriva lui Dühring (în care sînt analizate probleme deosebit de importante din domeniul filozofiei, al ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor sociale)[**], „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“[11] (tradusă în limba rusă şi editată la Petersburg, ed. a 3-a, 1895), „Ludwig Feuerbach“[12] (tradusă în limba rusă, cu adnotări, de G. Plehanov, Geneva, 1892), un articol asupra politicii externe a guvernului rus (tradus în limba rusă şi publicat în numerele 1 şi 2 ale revistei „Soţial-Demokrat“[13], care apărea la Geneva), articole remarcabile în legătură cu problema locuinţelor[14], în sfîrşit două articole mici, dar foarte valoroase, despre dezvoltarea economică a Rusiei („Friedrich Engels despre Rusia“, trad. în limba rusă de V. I. Zasulici, Geneva, 1894)[15]. Marx a murit înainte de a fi reuşit să dea o formă definitivă monumentalei sale opere, consacrată cercetării capitalului. În ciornă însă ea era gata; de aceea, după moartea prietenului său, Engels a luat asupra sa greaua muncă de a pregăti pentru tipar şi de a publica volumele al II-lea şi al III-lea ale Capitalului“. În 1885 el a publicat volumul al II-lea, iar în 1894 volumul al III-lea (el nu a mai avut timp să pregătească pentru tipar şi volumul al IV-lea[16]). Pregătirea pentru tipar a acestor două volume a necesitat foarte multă muncă. Social-democratul austriac Adler a remarcat pe bună dreptate că, prin publicarea volumelor al II-lea şi al III-lea ale „Capitalului“, Engels a ridicat genialului său prieten un monument măreţ, pe care, fără să vrea, a încrustat cu litere de neşters propriul său nume. Într-adevăr, aceste două volume ale „Capitalului“ sînt opera amîndurora, a lui Marx şi Engels. Străvechi legende ne vorbesc despre emoţionante exemple de prietenie. Proletariatul european poate să spună că ştiinţa lui a fost creată de doi savanţi şi luptători ale căror legături întrec cele mai emoţionante legende antice despre prietenie între oameni. Engels i-a dat întotdeauna — şi, în general, pe bună dreptate — întîietate lui Marx. „Cît timp a trăit Marx — scria el unui vechi prieten — eu am fost vioara a doua“[17]. Dragostea lui pentru Marx în timpul vieţii acestuia şi venerarea memoriei lui după moarte nu cunoşteau margini. Acest luptător aspru şi acest gînditor sever ştia să iubească din toată inima.

După mişcarea din anii 1848-1849, aflîndu-se în exil, Marx şi Engels nu s-au ocupat numai cu ştiinţa. Marx a creat în 1864 „Asociaţia Internaţională a Muncitorilor“, pe care a condus-o 10 ani de-a rîndul. Engels a participat şi el îndeaproape la activitatea acestei asociaţii. Activitatea „Asociaţiei internaţionale“, menită, în concepţia lui Marx, să reunească pe proletarii din toate ţările, a avut o mare însemnătate în dezvoltarea mişcării muncitoreşti. Dar nici după încetarea activităţii „Asociaţiei internaţionale“ în deceniul al 8-lea rolul unificator al lui Marx şi Engels nu a luat sfîrşit. Dimpotrivă, se poate spune că însemnătatea lor ca conducători spirituali ai mişcării muncitoreşti a crescut mereu, pentru că mişcarea însăşi creştea necontenit. Rămas singur după moartea lui Marx, Engels a continuat să fie sfătuitorul şi conducătorul socialiştilor europeni. Lui i se adresau pentru sfaturi şi directive, în egală măsură, atît socialiştii germani, a căror forţă, cu toate persecuţiile din partea stăpînirii, creştea rapid şi necontenit, cît şi reprezentanţii ţărilor înapoiate, de pildă spaniolii, romînii, ruşii, care trebuiau să-şi chibzuiască şi să-şi măsoare primii lor paşi. Cu toţii sorbeau din bogata comoară de cunoştinţe şi de experienţă a bătrînului Engels.

Marx şi Engels, care cunoşteau amîndoi limba rusă şi citeau cărţi ruseşti, au purtat un viu interes Rusiei, au urmărit cu simpatie mişcarea revoluţionară rusă şi au întreţinut legături cu revoluţionarii ruşi. Amîndoi au devenit socialişti după ce mai înainte fuseseră democraţi, şi sentimentul democratic al urii împotriva samavolniciei politice era extrem de viu în inimile lor. Acest sentiment politic nemijlocit, îmbinat cu profunda înţelegere teoretică a legăturii dintre samavolnicia politică şi asuprirea economică, precum şi bogata lor experienţă de viaţă, i-a făcut pe Marx şi Engels să fie deosebit de sensibili tocmai sub raport politic. De aceea lupta eroica a unui mic mănunchi de revoluţionari ruşi împotriva puternicei cîrmuiri ţariste a găsit în inimile acestor încercaţi revoluţionari un ecou deosebit de viu. Dimpotrivă, tendinţa de a ignora, de dragul unor pretinse avantaje economice, sarcina cea mai imperioasă şi mai importantă, a socialiştilor ruşi — cucerirea libertăţii politice — le părea în mod firesc suspectă şi era chiar socotită de ei ca o trădare a marii cauze a revoluţiei sociale. „Eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare înseşi“ — iată ce ne învaţă neîncetat Marx şi Engels. Or, spre a putea lupta pentru emanciparea sa economică, proletariatul trebuie să-şi cucerească anumite drepturi politice. Pe lîngă aceasta, atît Marx cît şi Engels vedeau limpede că revoluţia politică din Rusia va avea o însemnătate uriaşă şi pentru mişcarea muncitorească din Europa occidentală. Rusia absolutistă a fost întotdeauna un reazem al întregii reacţiuni europene. Situaţia internaţională deosebit de avantajoasă în care a fost pusă Rusia în urma războiului din 1870, care a instaurat pentru mult timp discordia între Germania şi Franţa, n-a făcut, desigur, decît să sporească însemnătatea Rusiei ţariste ca forţă reacţionară. Numai o Rusie liberă, care nu va trebui nici să asuprească pe polonezi, finlandezi, germani, armeni şi alte popoare mici, nici să asmută în permanenţă Franţa şi Germania una împotriva celeilalte, va permite Europei contemporane să respire uşurată de povara pregătirilor de război, va slăbi poziţiile tuturor elementelor reacţionare din Europa şi va spori forţa clasei muncitoare din Europa. De aceea Engels dorea cu ardoare, şi din punctul de vedere al succeselor mişcării muncitoreşti din Occident, înscăunarea libertăţii politice în Rusia În persoana lui Engels, revoluţionarii ruşi au pierdut pe cel mai bun prieten al lor.

Veşnică fie amintirea lui Friedrich Engels, marele luptător şi dascăl al proletariatului!

 

 

 

___________

 

[*] Marx şi Engels au arătat în repetate rînduri că, în ceea ce priveşte dezvoltarea lor intelectuală, ei datorează mult marilor filozofi germani, şi în special lui Hegel. „Fără filozofia germană — spune Engels — n-ar fi existat nici socialismul ştiinţific“[3].

 

[**] Este o carte extrem de bogată în conţinut şi foarte instructivă[9]. Din păcate, în limba rusă s-a tradus din ea doar o parte redusă, conţinînd o schiţă istorică a dezvoltării socialismului („Dezvoltarea socialismului ştiinţific“[10], ed. a 2-a, Geneva, 1892).

 

 

___________

 

Scris în toamna anului 1895.

Publicat pentru prima oară în 1896, în culegerea „Rabotnik“ nr. 1-2.

Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 2, ed. rom., p. 1-14.

Nota red. Editurii Politice

 


 

[1]. Articolul-necrolog „Friedrich Engels“ a fost scris de Lenin în toamna anului 1895 şi a fost publicat în culegerea „Rabotnik“ nr. 1—2, apărută nu înainte de martie 1896. — Nota red. Editurii Politice

 

[2]. Versurile date ca moto la articolul „Friedrich Engels“ sînt luate de V. I. Lenin din poezia lui N. A. Nekrasov „În amintirea lui Dobroliubov“. — Nota red. Editurii Politice

 

[3]. F. Engels. Prefaţă la ediţia germană a „Războiului ţărănesc german“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 513). — Nota red. Editurii Politice

 

[4]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, E.S.P.L.P. 1958, p. 239—532. — Nota red. Editurii Politice

 

[5]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 2, E.S.P.L.P. 1958, p. 3—238. — Nota red. Editurii Politice

 

[6]. Lenin se referă la revista „Deutsch-Französische Jahrbücher“ („Analele germano-franceze“), care a apărut în limba germană la Paris, sub îngrijirea lui K. Marx şi A. Ruge. — Nota red. Editurii Politice

 

[7]. Este vorba de lucrarea lui F. Engels „Schiţă a unei critici a economiei politice“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 1, E.S.P.L.P. 1957, p. 544—571). — Nota red. Editurii Politice

 

[8]. Köln.

 

[9]. Este vorba de cartea lui F. Engels „Anti-Dühring. Domnul Eugen Dühring revoluţionează ştiinţa“. — Nota red. Editurii Politice

 

[10]. Sub acest titlu a apărut într-o ediţie rusă din 1892 lucrarea lui F. Engels „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă“, la baza căreia au fost puse trei capitole din cartea lui F. Engels „Anti-Dühring“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 19, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 191—235). — Nota red. Editurii Politice

 

[11]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti. Editura politică, 1965. — Nota red. Editurii Politice

 

[12]. Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965. — Nota red. Editurii Politice

 

[13]. V. I. Lenin se referă la articolul lui F. Engels „Politica externă a ţarismului rus“, apărut în primele două numere ale revistei „Soţial-Demokrat“ sub titlul „Politica internaţională a imperiului rus“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 22, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 11—48). — Nota red. Editurii Politice

 

[14]. Lenin se referă la articolul lui F. Engels „Contribuţii la problema locuinţelor“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 211—291). — Nota red. Editurii Politice

 

[15]. Este vorba de articolul lui F. Engels „Despre relaţiile sociale în Rusia“ (vezi F. Engels. „Despre relaţiile sociale în Rusia“) şi de postfaţa la acest articol, incluse în cartea „Friedrich Engels despre Rusia“, Geneva, 1891 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 554; vol. 22, 1965, p. 416—429). — Nota red. Editurii Politice

 

[16]. Volumul al IV-lea al „Capitalului“ numeşte Lenin, în conformitate cu indicaţia lui F. Engels, lucrarea lui K. Marx „Teorii asupra plusvalorii“, scrisă în anii 1862—1863. — Nota red. Editurii Politice

 

[17]. Este vorba de scrisoarea lui F. Engels către J. Ph. Becker datată 15 octombrie 1884 (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. XXVII, 1935, ed. rusă, p. 415). — Nota red. Editurii Politice

 



 

 

 

ALBANIAN

ARABIC

ARMENIAN

AZERBAIJANI

BANGLA

CZECH

CHINESE

DANISH

DUTCH

ESPERANTO

FARSI

FINNISH

 

Arhivele din România